Balaur – A trăi cu frică

16 Septembrie 2022

E crunt felul în care Ecaterina Ivanovici (Mălina Manovici) nu reuşeşte să iasă de sub autoritatea soţului în filmul de debut al lui Octav Chelaru – Balaur. Ea face ce face tocmai pentru că nu găseşte în Dragoş Ivanovici (jucat de Alexandru Papadopol) un partener real de dialog. Preot într-un orăşel de provincie, el are siguranţa celui care crede că e mult mai învăţat decât cei din jurul său, că Dumnezeu îl călăuzeşte la tot pasul.

Adevărul pe care îl poartă cu sine e, în accepţiunea lui, unicul acceptabil. Aici intervine şi prima eroare de judecată a filmului, o poveste credibilă e mai bine să nu lucreze cu preconcepţii sau cu poziţii tranşante. Această siguranţă cu care Chelaru îşi creionează personajele, deși nu foarte deranjantă, aduce aminte de aceeaşi manieră pe care o practică şi Cristian Mungiu în Bacalaureat: o conducere a naraţiunii care, în final, se tranformă într-un soi de povaţă uşor condescendentă, prin care astfel de autori – mimând deschiderea, obiectivismul sau democraţia creativă – se poziţionează destul de clar şi dur de o parte a baricadei morale. Fără să vreau să sune lipsit de respect, ei caută să dea o lecţie de viaţă, atunci când poate ar fi mai bine să se limiteze la a prezenta o situaţie. Pentru că un spectator nu are nevoie să fie luat de mână şi învăţat ce să creadă, ci e mai câştigat dacă morala o deduce singur, în sensul în care fiecare poate să simtă altceva, să se poziţioneze diferit. Să trăiască povestea în propriul cap.

Mãlina Manovici in Balaur

Pe alocuri, Balaur pare condescendent nu numai cu publicul său, ci şi cu personajele expuse. Discuţiile de la masă între soţ, soţie şi copilul lor adolescent, Florin (Voicu Dumitraş), sunt menite să-i caracterizeze mai bine pe cei doi adulţi. Însă felul în care părintele Ivanovici se poziţionează şi răspunde faţă de întrebările Ecaterinei îl transformă într-o caricatură – şi mă refer la sensul definiţiei din dicţionar: „reprezentare a unei persoane sau a unei situații prin exagerarea unor trăsături, îndeosebi negative, cu o intenție satirică sau umoristică”. Aici, intenţia e – sau cel puţin aşa o văd eu  – una de a discredita o întreagă tipologie (preotul), pentru a motiva sau explica apoi acţiunile femeii: adulterul cu un elev, proaspăt (re)venit din Germania, unde nu s-a putut nici adapta cultural, nici sufleteşte.

Dar şi aici scenariul cade într-o capcană. Iuliu (interpretat admirabil de foarte tânărul și angelicul Sergiu Smerea) e prezentat ca fiind, cognitiv şi intelectual, mult peste noii săi colegi. El a trăit trauma emigrării fără izbândă şi a văzut trecând, prin patul mamei sale, zeci, dacă nu sute de inşi. Relaţia lui cu Ecaterina devine imediat una specială şi se bazează tocmai pe această durere comună: inadaptarea.

Sergiu Smerea in Balaur

Crezând că îl poate controla – cu toate că află cât de problematic a fost în Germania –, se aruncă în mod naiv în noua lor relaţie şi îi permite, gradual sau nu, tot mai multe libertăţi. De la un sărut spontan-forţat şi până la actul sexual nu e decât un pas. Și aici putem identifica uşor o fractură logică, pe care se bazează o mare parte a intrigii: Iuliu a fost acceptat la şcoală, cea mai bună din oraş, fără o cercetare amănunţită. Se pare că presupusa bunică la care locuieşte nu i-ar fi, de fapt, bunică. Astfel de informaţie expusă către final nu poate decât să atragă o problemă: scenariul se bazează pe nişte întorsături de situaţie care, din nou, se uită de undeva de sus la spectator, dar şi la sistemul public de învăţământ.

Filmul are prea multe astfel de fisuri ca să capete anvergură, dar asta nu îi anulează credibilitatea. Chelaru pune o problemă aparent extravagantă, ieşită din comun – unde profesoara se încurcă cu elevul –, dar pe care o poate trăi oricine, în diferite forme. Drama Ecaterinei porneşte de la această lipsă de comunicare ce prinde contururi diferite. Ea poate proveni din autoritatea înţeleasă greşit, preconcepţia, sau siguranţa prea mare în propriul crez al unor oameni, în general bărbaţi.

În accepţiunea soţului obtuz – sunt toţi preoţii la aproximativ 40 de ani aşa? –, o astfel de relaţie reprezintă un păcat capital. Dar el, subliniază scenariul, cu toată inteligenţa de care dă dovadă, e un individ suficient („Florine, avem o enoriaşă cu mari frământări teologice, ia să vedem, tu ce îi răspunzi” – o mostră de dialog în trei, seara la cină; cine vorbeşte aşa?!). În accepţiunea ei, însă, aventura de o seară – pe care nu simte că ar vrea să o mai repete, în fond de ce ar face-o, dar Iuliu insistă până la obsesie – reprezintă doar o supapă, o evadare de care Ecaterina are nevoie într-un moment de maximă slăbiciune. Ea nu este aşa şi luptă să o demonstreze, dar nu neapărat pentru ea, ci în primul rând pentru a-i arăta soacrei că greşeşte atunci când, în singura ei apariţie în tot filmul, insinuează că ar fi desfrânată, apoi o atacă cât se poate de direct, dezgropând cadavre. La banchetul de final de liceu (de acum două decenii) a fost surprinsă în baia băieţilor, păcat capital într-o societate înapoiată, cum o caracterizează povestea iar şi iar. Adevărul diferă în funcţie de cine spune povestea. Nu voi intra în şi mai multe detalii, dar e cert că problemele trecutului o macină pe Ecaterina.

Mãlina Manovici in Balaur

Sunt probleme în principiu credibile, dar pe care Chelaru mizează uneori forţat, nu pentru că ar fi cele mai imbatabile soluţii narative, ci mai degrabă pentru a-i ieşi demonstraţia că trăim într-o lume în continuare patriarhală, unde partenerul masculin, oricât de învăţat ar fi, nu se poate desprinde de această atitudine dură, rece, prea puţin înţelegătoare faţă de femeie. Și cum aici el reprezintă o figură clericală, această pricină devine multiplicată. Dragoş Ivanovici provine dintr-o presupusă lume unde comunicarea e ori vagă, ori retrogradă, ori ambele.

Pentru a-şi motiva povestea, Chelaru spune că filmul e bazat pe un fapt real, la care a fost martor ca elev, în Piatra Neamţ. Poate fi acesta un argument solid pentru a construi filmul în această formă? A făcut el ora de religie – aşa cum se întâmplă aici – în sala de biologie, unde, ironic, domină un corp uman din plastic, cu tot contrastul născut de aici? Se poate să fi fost aşa, povestea să se fi derulat exact – sau aproape exact – cum ne-o spune el în Balaur. Dar asta nu scuză o anumită privire de la suprafaţă a persoanelor din această pildă, pentru simplul fapt că nu orice întâmplare traumatică se poate transforma, fără schimbări şi rescrieri majore, într-un scenariu plauzibil şi convingător.

Există în Balaur mărturii ale unui potenţial cineast talentat şi filmul curge destul de uşor, fiind bine montat, consecvent imaginat vizual şi acompaniat discret de o coloană sonoră puternică, dozată în cantitate potrivită. E păcat că tensiunea erotică nu oferă acel zvâc de care avea nevoie filmul şi inevitabil se dezumflă prea rapid. În această privinţă, regizorul pare că nu a vrut să insiste mai mult, iar motivele pot fi diverse. Cinematografia românească de la noul val încoace conţine unele secvenţe-hai-să-le-numim-tabu, dar ele sunt rare şi niciodată duse la extrem. Există o anumită pudoare autohtonă care probabil îi blochează pe regizori să meargă all-in. Numai că aici, aşa cum se construieşte povestea, ar fi putut reprezenta cheia, elementul care să fi făcut diferenţa. E păcat că, clădind bine acest context erotic, Chelaru nu insistă şi nu merge până la capăt.

Din poziţia dublă de criticşi de regizor, am observat în multe cazuri o anumită teamă a realizatorilor de film: nu vor să îşi asume un produs care să spargă bariere, ci se mulţumesc să meargă la sigur. Nu pot identifica un singur motiv, dar cred că poate fi o temă bună de reflecţie, această barieră mentală peste care nu vrem să trecem, aşa cum o fac cu succes, de exemplu, Giorgos Lanthimos, un Xavier Dolan sau o Jessica Hausner, ca să dau doar câteva nume pe care cineaştii români le amintesc uneori cu afecţiune şi apreciere.

Una peste alta, Balaur are o structură narativă corectă, numai că, luându-l la puricat, descoperim conflicte forțate și construite prea brutal, care nu escaladează îndeajuns de convingător pentru a se susține la înălțimea la care ajung aproape instantaneu. Filmul merită văzut pentru dezbaterea pe care o propune, dar e păcat că nu a fost realizat cu mai mult curaj.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Ion Indolean are studii în Filmologie și un doctorat în Istorie. Predă la Facultatea de Teatru şi Film, UBB. Colaborează cu Observator cultural, PressOne, LiterNet. Este activ în organizarea festivalului TIFF. A regizat lungmetrajele Toni & prietenii săi (2020) și Discordia (2016). Se uită cu plăcere la orice film comercial "prost". A văzut, ca orice milenial care se respectă, Sport sângeros cu van Damme de vreo 30 de ori. Prin liceu, a ieșit, îngrozit, de la Panglica albă, doar ca pe urmă Haneke să îi devină regizorul preferat.