L’enfer, c’est les autres, spune Sartre în faimoasa piesă de teatru Huis clos. Judecata filosofului existențialist e simplă: nu avem nevoie de tortură fizică pentru a suferi, ci doar de privirea și judecata celorlalți, din care nu mai putem evada. Prin lungmetrajul său de debut, Isabela Tent propune un alt fel de „infern”: unul personal, al crucilor purtate din generație, al firelor ce ne împletesc destinele cu ale părinților, ale bunicilor noștri. Filmat de-a lungul a zece ani, Alice On & Off urmărește viața lui Alice, o tânără care, la 16 ani, îl întâlnește pe Dorian, un bărbat sărit de 50, cu care se căsătorește și au împreună un copil, Aristo. În scurt timp, Alice ajunge să devină singura susținătoare a familiei, lucrând în domeniul sexului online, abandonându-și aspirațiile artistice. Prinsă între dependențe și relații de putere inegale – de la droguri la mediu familial tulburat până la căsnicia toxică – protagonista poartă și rolul naratorului de-a lungul celor 90 de minute. Coborându-și trepiedul, regizoarea își privește personajul în ochi și surprinde „din interior” realitatea unei vieți care altminteri ar face cap de afiș în povești moralizatoare.

Alice On & Off a avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Cracovia în 2024 și a fost prezentat la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), unde a câștigat Premiul pentru Cel Mai Bun Debut în cadrul Zilelor Filmului Românesc. La Premiile Gopo de anul acesta are cinci nominalizări, printre care pentru cel mai bun documentar și cel mai bun film de lungmetraj.

*

Isabela, cum ai ajuns să faci film?

Nu mi-am dorit dintotdeauna să fac regie de film. Din clasa a VII-a până într-a XII-a mi-am dorit să fac Medicina ca să devin neurochirurg – și am studiat destul de intens pentru asta. La finalul clasei a XI-a – după ce terminasem cu olimpiadele la Biologie, Chimie, Fizică și am zis Ok, gata, sunt liniștită, o să întru la Medicină, am toate instrumentele pregătite – am zis să-mi iau o pauză și să aplic la Let’s go digital. Știam de atelierul ăsta pentru adolescenți pasionați de fotografie și film de la profesorul meu de filosofie din liceu, care este și critic de film și ne-a povestit mai multe despre TIFF. Eu cochetam cu fotografia – am avut câteva expoziții colective în liceu – la singura galerie de artă din Hunedoara, dar niciodată nu m-am gândit că aș putea să-mi explorez latura asta în ceva mai aplicat. Voiam să mă duc să mă relaxez, să mai fac și altceva, într-o perioadă super intensă fără vreun gând serios că o să și intru. În fine, am fost acceptată. La finalul workshopului – încă mă emoționez când îmi aduc aminte acum – am avut o masă cu toți participanții și tutorii, iar unul dintre ei era Sorin Botoșeneanu. La finalul acelui prânz a venit la mine și m-a întrebat „Auzi, tu nu vrei să dai la Regie?” Așa a început tot. Pe moment, am fost foarte serioasă cu discursul meu: „Nu, nu, eu vreau să merg la Medicină, eu vreau să devin neurochirurg, am un drum foarte lung de parcurs”, iar el a zis doar „OK.”

Dar te-a pus pe gânduri. Atunci te-ai răzgândit să nu mai urmezi Medicina?

În clasa a XII-a, în prima zi de școală, i-am spus mamei că nu mai dau la Medicină. A fost un șoc foarte mare – care s-a prelungit până acum un an jumate-doi, când le-am arătat câteva versiuni de montaj din documentar. Nu înțelegeau de ce renunț la toți anii de pregătire, nu li se părea că domeniul ăsta m-ar putea împlini. A urmat o perioadă foarte nasoală, pentru că nu am intrat din prima la UNATC.

Ce ai făcut în timpul ăsta?

M-am mutat la București, m-am înscris la Facultatea de Jurnalism – unde cred că m-am dus de trei-patru ori,  pentru că nu mă simțeam deloc în largul meu acolo. În schimb, anul acela am mers la foarte multe cursuri de la Facultatea de Filosofie – aveam un prieten student acolo. Țin minte că eram fascinată de cursurile unui profesor, Mihai Vacariu, care avea cursuri unde vorbea despre Andrei Tarkovsky și legăturile sale cu spiritualitatea și mi se părea foarte interesant. Tot în anul acela a trebuit să mă angajez. Banii pe care-i câștigam îi dădeam pe abonamente la cinema. Cultura mea cinematografică era practic inexistentă și voiam să văd.

M-a impresionat povestea lor foarte tare. Mărturisesc că, la început, a fost și o formă de exotism care mi se părea interesant. Îmi era străin tot ce ținea de ei, dar într-un mod atrăgător și curios. Cu Alice am simțit o conexiune de la început – probabil pentru că eram foarte apropiate ca vârstă și extrem de timide.

Pare că a fost un an în care te-ai apropiat mai mult de cinema. Care a fost experiența ta de studentă odată ce ai intrat la UNATC?

Anul următor am intrat la facultate. Venisem cu niște așteptări – credeam că o să fie super, că o să primim doar feedback super ok, dar am fost mai degrabă dezamăgită – în principal de faptul că nu eram încurajată să particip la filmări. Mergând la filmări am învățat tot ceea ce știu acum. Norocul meu că aveam câțiva prieteni mai mari, care lucrau în domeniu și m-au invitat pe platourile de filmare, și astfel am început să lucrez destul de devreme. Mi-am început drumul în asistența de regie, lucru pe care-l fac și astăzi; sunt regizor secund – cu asta îmi ocup timpul (râzând) când nu stau zece ani să documentez. Dar școlii îi datorez și faptul că m-a împins, prin exercițiile pe care a trebuit să le fac, pentru a găsi acest „subiect”.

Cum ai descoperit povestea lui Alice, a familiei?

Întâlnirea s-a întâmplat în anul I, înainte de examenul de măiestrie. Trebuia să facem un documentar-portret cuiva pe care-l admirăm sau care ni se pare interesant. Lucrurile nu s-au legat cum plănuisem și m-am trezit cu trei zile înainte de examen că nu am niciun personaj. Am început să-i întreb și pe colegii mei, iar unul dintre ei, cu care eram și în echipă, mi-a povestit despre Dorian. Mi-a zis: „Vezi că e un pic dubios – e ok, n-o să ne facă nimic – dar vorbește foarte mult și e cu totul și cu totul din altă paradigmă decât bula în care trăim noi.” La prima noastră interacțiune cred că am pus vreo trei întrebări. Dorian a vorbit o oră și jumătate – aveam destul material cât pentru un lungmetraj.

Tot atunci am cunoscut-o și pe Alice, care avea 18 ani, (eu aveam 20, ca să ne înțelegem – eram ca o găină fără cap, nu înțelegeam nimic). Mi s-a părut rușinoasă și timidă. Ei erau într-o perioadă în care lucrurile dintre ei erau lapte și miere. M-a impresionat povestea lor foarte tare. Mărturisesc că, la început, a fost și o formă de exotism care mi se părea interesant. Îmi era străin tot ce ținea de ei, dar într-un mod atrăgător și curios. Cu Alice am simțit o conexiune de la început – probabil pentru că eram foarte apropiate ca vârstă și extrem de timide. Asta ulterior m-a ajutat, pentru că, după examen, profesoara de la montaj mi-a zis: „Foarte interesant ce ai făcut tu aici, dar de ce nu o urmărești pe ea?“ Sfatul ăsta a însemnat foarte mult pentru mine, pentru că și eu simțeam la fel. Așa că am continuat să-i filmez și în următorul an de facultate.

Cum au fost diferite cele două documentare?

Documentarul din anul I era un talking head în care Dorian vorbea despre viața lui, foarte interesantă, despre cum fusese desenator tehnic în tinerețe, după care a lucrat la Odeon ca mașinist, iar după ’89 a devenit șeful controlorilor de la RATB.   

În anul II, am început să dezvolt relația cu Alice. Se întâmplaseră destul de multe lucruri de la ultima întâlnire. Alice tocmai terminase liceul și știam de la prima noastră întâlnire că își dorește să urmeze secția de textile de la UNArte. Nu a intrat la facultate. Cu o săptămână înainte de admitere, Dorian și-a rupt piciorul și a trebuit să stea acasă să îl îngrijească. S-a angajat apoi la un studio de videochat și s-a despărțit o vreme de Dorian.

În perioada aceea, noi am avut o serie de întâlniri – multe dintre ele nu sunt documentate pe cameră. Atunci practic ne-am împrietenit; în momentul ăla nu știam că îmi doresc un lungmetraj – știam doar că îmi doresc să aflu cât mai multe despre ea. Simțeam că era ceva între noi care ne conecta foarte tare, dar nu dețineam limbajul necesar să decodific la momentul respectiv ce era. Au trecut vreo opt ani până să înțeleg că poveștile fiecăreia din trecut, care lăsaseră o traumă asupra noastră, erau asemănătoare.

Când ți-ai dat seama că ai vrea să documentezi mai mult, să transformi povestea lor într-un lungmetraj?

În 2016, am luat premiul Gopo pentru cel mai bun scurtmetraj documentar cu Chat with Alice, și am cunoscut-o pe Irina Malcea, producătoare și acum prietena mea, care văzuse scurtmetrajul. În momentul în care a apărut și ea, mi s-a părut mult mai solidă ideea de a face un lungmetraj. Singură, nu aveam niciun fel de instrument pentru asta, și nici încrederea în mine. Asta se întâmpla pe la sfârșitul anului III de facultate.  

Te-ai simțit vreodată ca o intrusă în timpul filmărilor? Cum s-a sudat relația? În film pare totul obiectiv arătat, dar, deși suntem acolo, prezenți, cumva observatori, se simte și prezența ta natural cumva.

Nu cred că a fost niciun moment în care să mă simt în plus – ei erau atât de naturali, atât de în regulă cu mine și cu prezența mea acolo. Sigur că a contat foarte mult și bunul simț – niciodată nu am stat peste măsură. Când am simțit că e destul – chiar și să nu mai filmez și doar să stăm să fumăm o țigară și să povestim, am făcut asta. Am respectat ce mi-au transmis ei – inclusiv nonverbal.

În ce proporție au ajuns în filmul final materialele filmate cu Alice și Dorian în cei zece ani de când vă cunoașteți? Există momente relevante pe care nu le-ai surprins pe cameră sau care au picat ulterior, la montaj?

Am prins mai multe certuri. Am prins și momente de tandrețe între Alice și Aristo, fiul lor. Au fost și momente în care Alice tocmai se întorsese din Suedia și era într-o fază întunecată. O perioadă am fost mâhnită că nu le-am prins pe cameră. Pe unele le-am integrat în anumite versiuni de montaj, dar după vizionări am reconsiderat importanța lor în povestea noastră. Au contat și multe sesiuni de terapie proprie în care am înțeles că lucrurile s-au întâmplat cu un sens și că nu trebuie să arăt ceva senzațional doar pentru a surprinde. La filmări, m-am bazat mult pe instinct și pe flow-ul pe care l-am avut în ziua respectivă. Materialul a avut în total aproximativ 70 de ore, iar vizionarea lor a deschis anumite amintiri în mine legate atât de film, cât și de viața mea personală la momentul respectiv. Toate trăirile pe care le-am avut atât în perioada montajului, cât și în perioada filmărilor au contat foarte mult – au contribuit la forma pe care o are filmul acum.

Cum te-a afectat pe plan personal procesul filmării/montării filmului?

Cel mai dureros a fost momentul în care am avut un interviu cu Alice, în care și-a dorit să vorbim despre relația cu părinții ei și despre bunica ei. În timp ce filmam m-a bușit plânsul. A fost momentul în care mi-am dat seama că poveștile noastre sunt asemănătoare – aveam, mai mult sau mai puțin, același trecut, extrem de traumatizant. Am fost crescută de bunici, într-un mediu în care violența și agresivitatea verbală erau la ordinea zilei. Până să o cunosc pe Alice erau amintiri pe care le-am reprimat, nu știam ce țin cu mine. Nu vorbisem cu altcineva despre cum era viața mea în copilărie sau prin ce experiențe trecusem. De acolo a început călătoria mea înspre interior, care a fost extrem de dureroasă și continuă să fie, dar în fiecare zi simt că se mai îmbunătățește și se face lumină. 

Ai avut și alte revelații în timp ce lucrai la montaj?

La montaj am devenit mult mai obiectivă și am descoperit lucruri pe care inițial nu le văzusem, diverse șantaje pe care le-am avut din partea lui Dorian, spre exemplu – la un moment dat, m-am oferit să ajut cu rechizite pentru Aristo, iar lucrurile începuseră să deraieze și să insiste să-l ajut în continuare pentru altele. Nu știam să mă protejez și să zic stop (lucru pe care încă învăț să îl fac), iar chestiile astea mă măcinau foarte tare pentru că nu știam cum să le gestionez și m-au afectat; am ajuns să visez noaptea că-mi cere ceva. Avea această tactică de „dacă se mai poate…”.

Cum te-ai raportat la relația lor destul de toxică – cum s-au întâlnit ei, relația lor, manipularea lui Dorian etc. Ai simțit vreodată nevoia să explorezi felul lui de a fi mai mult?

Nu am simțit nevoia. Exploatarea există și cred că se vede destul de clar în film. Nu am simțit nevoia să apăs pedala de accelerație în direcția lui Dorian, chiar dacă i-am filmat multă vreme în paralel, fără să știu înspre a cărui direcție mă duc. Povestea lui Alice a fost mai relevantă și mult mai aproape de ceea ce mi se întâmpla și mie, astfel că am decis să nu explorez atât de mult chestia asta. Sigur că este ușor de judecat, dar nici nu pot. Și asta pentru un singur motiv, că el are grijă de Aristo. În ciuda multor lucruri de blamat și de arătat cu degetul, rămâne cel care duce mai departe următoarea generație. Aristo nu are nicio vină în toată povestea lor și este singurul care, după cum zicem și la finalul filmului, e cel care poate să iasă din cerc. 

Când am început să înțeleg efectele traumelor transgeneraționale, cu tot bagajul pe care îl preluăm de la părinți sau bunici care au un impact asupra noastră, atunci am înțeles că despre asta este povestea, a fost mereu în fața noastră.

Un aspect important în film este și cel al patriarhatului, surprins prin relațiile lui Alice cu bărbații din viața ei – cu Dorian, cu cei care îi finanțează serviciile de videochat.  

În momentul în care face videochat, Alice nu e pusă într-o situație neplăcută. Dimpotrivă,  e modul ei de „a câștiga teren” în fața bărbaților. Alice era împăcată și mândră că face asta. Simțea că în sfârșit are putere. Era și forma ei de a explora persuasiunea bărbaților care, practic, au părăsit-o de mică. Toată viața și-a căutat figura paternă – fie prin Dorian, fie prin bărbații cu care discută pe videochat; majoritatea de peste 45-50 de ani. A descoperit, să zicem, dragostea adolescentină – dragostea tinereții – în momentul în care s-a îndrăgostit de un client din Suedia, care e un tip cu vreo doi-trei ani mai mare decât ea. Dar până atunci, a căutat de fapt o figură paternă. 

În intro și outro abordezi povestea lui Alice în particular din perspectiva traumei transgeneraționale. Cum a fost pentru tine descoperirea acestei direcții și de ce ai ales să nu te îndrepți chiar mai mult spre propria poveste?  

N-am simțit nevoia să explorez mai mult, pentru că nu am vrut să fie 50% despre mine și 50% despre Alice. Input-ul meu personal l-am dozat atât cât e în film, ca să fiu corectă față de perioada celor zece ani petrecuți cu ei în care de fapt am conștientizat anumite lucruri și am înțeles că mă regăsesc în povestea lui Alice. Am simțit nevoia să punctez faptul că povestea mea e foarte asemănătoare, dar nu să acaparez montajul cu lucruri despre mine. La început și multă vreme nu am știut despre ce va fi filmul, doar simțeam că trebuie să continui ca să descopăr – să mă descopăr totodată și pe mine. Tema a prins contur în momentul în care am început să merg la terapie și să verbalizez ceea ce simțeam. Irina, producătoarea filmului, și Letiția (nr.  – Ștefănescu), monteuza, au avut un rol foarte important în momentul în care mi-am dat seama despre poveste – pentru că împreună am găsit forma de limbaj. Filmul a fost despre foarte multe lucruri înainte, despre iubire, lipsa de iubire, despre ce rămâne după noi – dar toate mi se păreau insuficiente. Când am început să înțeleg efectele traumelor transgeneraționale, cu tot bagajul pe care îl preluăm de la părinți sau bunici care au un impact asupra noastră, atunci am înțeles că despre asta este povestea, a fost mereu în fața noastră.

Ce planuri ai pe viitor, vrei să continui cu documentarul sau vrei să încerci și ficțiune? În general ce-ți propui sau ce speranțe ai pe viitor?

Nu-mi pun speranțe. Îmi doresc să continui cu documentarul și am câteva idei. Legat de ficțiune, you never know. Când o să mă simt pregătită și o să cred că am un mesaj relevant de spus sau o poveste de arătat, cu siguranță voi găsi forma de a o face. Îmi doresc în continuare să observ lucruri, pentru că asta mi-a adus ceva special în toată călătoria asta.

Maria Galathea Sorici

Studiază scenaristica, critica și analiza de film la UNATC. A fost redactor șef adjunct al revistei ZăriAlbAstre și este membră a redacției Genrevista. O pasionează scrierile lui Baudrillard, iar regizorul ei preferat este Andrzej Żuławski.

Vladelina Grădinaru

Studentă la Facultatea de Film din UNATC, unde se specializează în scenaristică și filmologie. Pasiunea sa pentru cinematografia post-sovietică, realismul dur și scrierile sensibile o inspiră să creeze povești ce lasă amprente.