Ca orice om cât de cât întreg la minte care privește ce se întâmplă astăzi în Israel și Palestina, cineastul Nadav Lapid nu a putut decât să turbeze. Așa că s-a întors în țara lui natală – această dilemă care sucește mințile – și a făcut un film imposibil. Prezentat la Cannes (doar) în secțiunea Quinzaine des cinéastes, Yes este o minge de foc care ne smulge din blazarea acestei ediții moleșite, în același timp în care, inevitabil, ne abandonează dubiului și neputinței.

Yes vorbește despre un cuplu de artiști israelieni, Y. (Ariel Bronz) și Yasmin (Efrat Dor), care se dau în stambă pe la party-uri de bogătași pentru a mai alunga spleenul. În primul cadru îi vedem cum se sărută pasional, apoi o pun de un dans sincopat pe Be My Lover, în lumină stroboscopică și în fața unei camere de filmat care o ia razna pe urmele lor. Filmului îi e suficientă această secvență grandioasă – care în franceză s-ar numi o „morceau de bravoure” – pentru a anunța culoarea: pornește ca din pușcă, într-o explozie de energie carnală, vulgară, liberă, pe care n-o va pierde decât pe la jumătatea timpului de rulare. Dar, cât ține această primă parte (care pare gândită ca un fel de prolog, dar aduce în fapt cu un concentrat de faze antologabile pe axa disperare-luciditate), Yes este un film extraordinar, care transformă delirul din jur în delir audiovizual: bumți-bumțiul omniprezent, corpurile care se freacă, se luptă și se ciocnesc, urletele și mărunțirea percepției (montajul e foarte hurducăit și imprevizibil), toate astea anunță o fugă frustrată de realitate, o bruiere a ei, o acoperire cu zgomot, cu stimuli și cu intensități negre. În filmul lui Lapid, Israelul e o experiență-limită. A trăi în această țară echivalează, literalmente, cu a te da cu capul de lume. 

Y., acest bufon care zice „yes!” la curtea cui oferă mai mult, e aici pentru a cataliza această situație existențială, care e totodată un fel de traumă reinformată permanent. Într-un fel, el e ghidul nostru, dar nici el nu știe către unde. În prima secvență, se contorsionează, face spume la gură, se ia la întrecere – aruncându-le priviri deadpan – cu reprezentanții Statului Major care asistă la petrecere, se bagă cu capul în punci și în bolul cu ciocolată lichidă, până ce ajunge murdar ca un acționist șaizecist (cu excepția lui Radu Jude, nimeni nu s-a apropiat mai tare de furia performativă a filmelor messy-liminale marca Dušan Makavejev). Abia început, filmul aruncă în irelevanță cam tot ce am mai văzut în ultimele zile (dacă nu chiar în ultimii ani): e nerușinat, grotesc și foarte sexy în inteligența cu care face terci din actualitate. În plus, ne oferă o secvență de atracție dezinhibată: va ține ipoteza dragostei în vremea genocidului?

Seara se încheie cu Y. și Yasmin mozolind – din ambele părți – urechile unei matroane care trăiește într-un palazzo kitsch. (De altfel, Y. e un anti-erou care linge – la propriu, la figurat, nu contează – pe cine apucă.) În dimineața următoare, care demarează cu o mare mahmureală, filmul o ia de la capăt. Pune „Aserejé” la maxim din boxe, în timp ce Y. și Yasmin, reveniți în bojdeuca lor, se sparg în figuri în jurul bebelușului. După acest al doilea hit am înțeles că Yes nu va face lucrurile cu măsură: prost-gustul său evident, cuplat la o adevărată vervă punk, transformă filmul într-o cacofonie sublimă ritmată anarhic. Folosindu-se de imaginile demente din Tel Aviv – de la steaguri imense care flutură peste oraș la yachturi pe care se discută atrocitățile acestui masacru perpetuat de israelienii înșiși –, filmul ne poartă, pe urmele unui Y. pe cât de halucinat, pe atât de inept, în miezul acestei insule de întuneric care aduce a societate în faza terminală. 

Chiar înainte de film mă plângeam, în sinea mea, de absența recentă din cinema gestului burlesc, a tot ceea ce riscă să pară too much, a tembelismelor revelatorii. Habar n-aveam că Yes mă va servi cu vârf și îndesat. Izbindu-se cu bicicleta de un zid, căscând gura la coroana copacilor din parcuri, învățându-și copilul să se resemneze de mic și sugând degetele unor mai-mari la costum, Y. e un fel de Jerry Lewis israelian, adică un umorist radical pentru care râsul debil ascunde un mare adevăr identitar imposibil de privit frontal. Descoperindu-și propria țară fără a pune vreun parti pris în asta, Y. e ca substanța de contrast: în clovneria sa mimată, face vizibil nu doar absurdul prezentului, ci și durerea – experimentată pe propriul corp abrutizat, lovit, îngenuncheat – de a lua parte la el. Folosindu-se de sketch-uri clasice – nu își refuză nici măcar alunecarea pe o coajă de banană –, Lapid regăsește forța disruptivă a gagului, mai aproape aici de avangarda politizată decât de abstractizarea formelor gratuite. Y. este această forță senină de conjurare a terorii, acest agent care se scufundă cu zâmbetul pe buze în mizeria lumii chemată să devină, astfel, perfect străvezie. Yes inventează aici un personaj complet dada, care scuipă pe gură mingi de cauciuc, pentru a vorbi despre una dintre cele mai mari nenorociri de la Holocaust încoace: trebuia îndrăznit.

Cu alte cuvinte, prima parte e remarcabilă și pentru că, în confecționarea sa, Lapid își asumă un mare risc. Am putea parafraza o vorbă celebră: mai e posibilă comedia după Gaza? Dar, pe de altă parte, filmul întreabă: mai e posibil orice altceva în afară de comedie? Cineastul încearcă un răspuns în a doua și a treia parte, când Y. se vede comisionat să pună pe muzică versurile unui nou imn israelian triumfalist – un imn real de-a dreptul abject, preluat ca atare în film –, iar viața sa artistică și amoroasă o ia în jos, dacă se putea așa ceva. De la statutul unui deșeu uman asumat cu voioșie – a face pe câinele supus pe la seratele unor politruci sperând că astfel îți vei păstra privilegiul unei vieți liniștite trebuie că e, la o adică, o formă de protest involuntară –, Y. ajunge un deșeu uman înregimentat, captiv într-o inițiativă care îl depășește, menită să glorifice o putere criminală.

Filmul nu mai e la fel de suveran în superbia sa decerebrată, ci se responsabilizează: îl angajează pe Y. într-o călătorie prin deșert, de-a lungul zidului de separație cu Palestina, până într-un resort unde își întâlnește o veche iubire care lucrează la departamentul statal de propagandă. Partea în care aceasta recită, într-o avalanșă incontrolabilă de cuvinte golite de sens, atrocități comise de Hamas, contrabalansate de mizanscenă prin imagini cu Gaza distrusă, din care se degajă un fum negru care întunecă peisajul, e cea mai puternică – ar fi nebunie curată dacă n-ar fi, întâi de toate, o tragedie incomensurabilă și cât se poate de palpabilă. Pe de altă parte, oricât de puțin m-ar fi interesat tribulațiile amoroase ale protagonistului, trebuie să-i recunosc lui Lapid meritul adiacent de a-și fi construit filmul plecând urechea la sfatul lui Godard de a pune totul în el: și dorința, și romantismul, și politica, și războiul, și nebunia, într-un preaplin orgiastic de emoții conflictuale care te năucesc. În prima secvență, inspirația lui Lapid alăturase rutina deconectată de realitate a lui Y. și știrile urlate despre isprăvile unui Tzahal în completă impunitate – metodă cinematografică de a figura iruperea războiului într-o viață condamnată la experimentarea zilnică a acestei disocieri cognitive. În a doua sa parte, gluma nu mai poate constitui un paravan în calea distrugerii.

Către final, narațiunea tresaltă iarăși: Lapid include acele imagini de propagandă originale care au ilustrat imnul în 2023-2024 – copii cântând versuri ignobile, în timp ce pe fundal se pot vedea viniete generice cu faptele de arme ale IDF-ului. Lapid racordează cu un cadru propriu, în care alți copii îmbrăcați în alb dau la iveală panorama hi-tech a unui oraș cu o față insuportabil de occidentală, în care viața pare să continue netulburată, anonimă. N-am mai cunoscut asemenea incandescență dătătoare de rău la stomac decât în anumite filme rusești contemporane, printre care acea Febră a lui Petrov (2021), trepidația lui Kirill Serebrennikov care anticipa degenerarea actuală a Rusiei putiniste. Isteric și abia conținut între două generice, acest film – care acutizează nevroza din precedentul său lungmetraj, Genunchiul lui Ahed (2021) – e făcut din același aluat inerent problematic: războiul îi dă o urgență, o fervoare expresionistă (la început chiar vedem o pânză de George Grosz care prefigurează nazismul), un subiect imparabil. 

Yes n-o fi perfect, dar în imperfecțiunea lui se dovedește viu și incomod de amuzant – ceea ce nu se poate spune despre prea multe filme ale acestei ediții. Și tocmai faptul că uneori ratează tonul just sau cade în facilități sentimentale, iar alteori nimerește totuși câte o fulguranță demonstrează chinuiala reală a unui regizor în fața materialului său fără formă, în fața acestei realități prea mari și imposibil de povestit. Lapid este unul dintre marii cineaști contemporani; puterea sa de a alia agit-prop-ul și corporalitatea, in your face-ul și poezia, îl face destul de unic în peisaj. Filmul său, evident, nu va rezolva nimic, ba chiar, în replierea sa pe figura acestui artist torturat de dramolete din propriul trecut, riscă să alunece în autocompătimire. Dar în traiectoria sa haotică, se simte ca o torță. În furia sa risipitoare, Yes iluminează totul.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.