După ce colectiv, de Alexander Nanau, a avut premiera mondială în selecţia Festivalului de la Veneţia în septembrie 2019, iar la începutul lui 2020, Acasă, de Radu Ciorniciuc, a fost prezent la Festivalul de la Sundance, a pornit printre jurnaliştii, criticii şi cinefilii din România o discuţie despre avântul documentarului. Dezbaterea a fost justificată de numeroasele succese ulterioare şi de apariţia altor titluri în plină pandemie.

Nu vreau să analizez aici această transformare încă în derulare – am făcut-o cu alte ocazii şi vom mai avea oportunitatea să vorbim. Ce mă interesează acum este următoarea chestiune: Nu cumva înmulţirea documentarelor şi atenţia care li se acordă reprezintă, printre altele, un simptom, un efect indirect al unei crize de inspiraţie în care se află filmul românesc de ficţiune? O amorţeală care nu ar trebui să fie camuflată de comunicatele de presă permanente despre selecţia într-un festival sau altul.

De câţiva ani, cinematografia română trece prin reaşezări şi schimbări ale căror contururi şi urmări nu sunt încă foarte clar definite. E evidentă o diversificare, iar acest proces e complex: unii cineaşti identificaţi cu Noul Cinema se reinventează pentru a rămâne relevanţi, alţii se manierizează sau nu îşi mai regăsesc suflul începuturilor, în timp ce tinerele talente îşi caută propriul drum sub povara reuşitelor înregistrate de valurile de dinaintea lor.

Apoi sunt şi regizorii mai noi sau mai experimentaţi care îşi încearcă norocul în filmul de gen sau în filmul comercial, cu aspiraţii de a ajunge la publicul larg, un concept destul de neclar într-o ţară cu o infrastructură cinematografică atât de precară ca a noastră. E un potenţial semn al unei intrări în normalitate, care presupune o ofertă cinematografică variată, însă nu e şi cea mai interesantă şi fertilă zonă, aşa că nu voi insista asupra ei.

Momentul actual, când s-au redeschis cinematografele şi se reiau festivalurile şi producţia la turaţie maximă, după aproape un an şi jumătate de bulversări, este un bun prilej pentru o schiţă de bilanţ, pentru o fotografie în mişcare, înainte de a ne cufunda din nou în vertijul circuitului obişnuit şi a pierde din vedere ansamblul.

Limbajul filmului documentar nu se regăseşte doar în titlurile care se încadrează în acest gen. El şi-a făcut loc tot mai mult şi în filmul de ficţiune recent, în forme dintre cele mai interesante, ca o conectare la una din tendinţele importante ale cinematografiei de autor internaţionale şi care presupune o zdruncinare a graniţelor stilistice. Sigur, Noul Cinema a recurs încă de la început la elemente de limbaj asociat documentarului. Însă noua influenţă a non-ficţiunii e mai puternică, pe alocuri directă.

Iar asta e una din cele mai inovatoare şi îmbucurătoare direcţii din cinematografia română, cu atât mai mult cu cât ea a venit la pachet şi cu deschiderea spre zone tematice noi, mai dezinhibate. E suficient să amintim aici Touch Me Not, de Adina Pintilie, sau Soldaţii: Poveste din Ferentari şi Ivana cea Groaznică, de Ivana Mladenović, două cineaste care, deloc întâmplător, şi-au făcut de fapt debutul cu câte un documentar – Nu te supăra, dar…, respectiv Turn Off the Lights.

Şi, chiar dacă rămâne să vedem cum arată La Civil, anunţat recent în secţiunea Un Certain Regard de la Cannes, cert e că şi regizoarea Teodora Ana Mihai, stabilită în Belgia, dar originară din România, şi-a făcut debutul în documentar, cu Waiting for August. Iar de la unele scurtmetraje şi scenarii în lucru apar semnale că tendinţa asta va continua şi va mai oferi surprize plăcute.

O anume atracţie spre documentar regăsim şi la Corneliu Porumboiu şi Radu Jude, cineaştii Noului Val care au experimentat probabil cel mai mult de la un film la altul – e adevărat, în direcţii complet diferite – şi care au înţeles printre primii că realismul de altădată şi-a epuizat mare parte din resurse şi a pierdut din atracţie, iar asta i-a ajutat să rămână în atenţia criticii internaţionale şi a marilor festivaluri. De aici poate şi înclinaţia lor spre filme de ficţiune conceptuale – nu cred că e o coincidenţă că fiecare dintre cei doi a chestionat în cel mai nou lungmetraj ideea de film popular, primul cu La Gomera, iar al doilea cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc.

Un caz aparte este Cristi Puiu, „părintele” Noului Cinema Românesc. Cineastul reuşeşte să surprindă cu fiecare film, care aduce câte o nouă căutare formală. După deja clasicul Moartea domnului Lăzărescu, opera emblematică a NCR şi sursa de inspiraţie pentru o adevărată şcoală de film informală, au urmat Aurora, un film dificil şi ambiţios, apoi crowd-pleaser-ul (raportat la restul) Sieranevada, iar acum Malmkrog, un film „de epocă” închis în sine, extrem de solicitant şi greu de încadrat. E adevărat, receptarea fiecărui nou titlu e perturbată de diverse afirmaţii controversate şi criticabile făcute de Puiu în interviuri sau apariţii publice, însă asta nu ar trebui să obtureze o evidenţă: experimentările sale rămân printre cele mai stimulante lucruri pe care le oferă cinematografia română.

O altă categorie, la fel de respectabilă şi cu o veche tradiţie în istoria cinematografiei, cuprinde cineaşti care fac mai mult sau mai puţin acelaşi film. În astfel de cazuri, nu aşteptăm să vedem ce aduce nou un autor sau altul, ci vrem să regăsim aceeaşi perspectivă familiară, acelaşi stil care ne-a plăcut la început. Evident, asta vine la pachet cu riscul repetiţiei şi automatismului. Multă lume este nerăbdătoare să vadă ce film nou va face Cristian Mungiu – cel mai recent lungmetraj al său, Bacalaureat, datează deja din 2016 şi prezenta semnele unei uşoare manierizări. Radu Muntean e ceva mai prolific, iar fiecare titlu nou lansat e o variaţiune a unei investigaţii asupra psihologiei clasei de mijloc. Cel mai nou film al său, Întregalde, tocmai selectat în Quinzaine des Réalisateurs la Cannes, se anunţă a fi o revenire în formă, după eşecul Alice T., care suferea de asemenea de manierism şi de o anume rigiditate. Mungiu şi Muntean sunt doi autori care au rămas fideli principiilor cinemaului realist consacrat de Noul Val, ai cărui reprezentanţi de seamă sunt, iar fiecare nou film este de neocolit.

După un început nu foarte spectaculos (Maria, Medalia de onoare), Călin Peter-Netzer a explodat odată cu Poziţia copilului, când şi-a găsit propriul stil (cu celebra cameră tremurândă şi montajul alert), pe care l-a încercat cu mai puţin succes în Ana, mon amour (regizorul e în pre-producţie cu un nou lungmetraj). Un parcurs fluctuant a avut şi Constantin Popescu, ale cărui vârfuri, Portretul luptătorului la tinereţe şi Pororoca, sunt totuşi două filme importante ale ultimului deceniu.

Dar sunt şi cineaşti care au făcut parte din perioada de maximă recunoaştere a Noului Val, cu primele lor filme, şi care apoi nu şi-au mai regăsit forţa creatoare de la început – cele mai noi titluri ale lor nu au mai ajuns în marile festivaluri care i-au consacrat şi nu au mai fost primite cu acelaşi entuziasm de critică şi de public. Mă gândesc la regizori precum Cătălin Mitulescu (Heidi), Marian Crişan (Berliner) sau Florin Şerban (Dragoste 2. America). Lor li s-ar putea adăuga cineaşti ca Adrian Sitaru şi Gabriel Achim, care sunt însă mai aventuroşi de la un film la altul – un principiu care merită susţinut, chiar şi atunci când rezultatul nu e o revelaţie.

Ultimii cinci-şase ani au adus numeroase debuturi – parţial asta e urmarea sistemului de finanţare prin Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), care, atunci când nu a avut sincope, a putut oferi o dată sau de două ori pe an şansa mai multor tineri cineaşti să îşi realizeze primul film (la care trebuie adăugaţi câţiva care au lucrat în regim independent). Am menţionat deja două din numele însemnate apărute în anii din urmă – Adina Pintilie şi Ivana Mladenović (tot la voci feminine noi şi demne de urmărit merită menţionată şi Ana Lungu).

Încercări de desprindere de Noul Cinema Românesc şi de apropiere de filmul de gen de inspiraţie americană (să-i zicem aşa, în lipsa unui termen mai bun) au făcut regizori ca Andrei Creţulescu, Bogdan Mirică sau Daniel Sandu, ultimii doi realizând şi seriale de televiziune. Şi chiar dacă debuturile lor (Charleston, Câini şi Un pas în urma serafimilor) au meritat salutate pentru aerul proaspăt pe care l-au adus în încăpere, nici unul din cele trei filme nu e un prilej de entuziasm necontrolat şi de receptare unanimă. Sandu are deja gata al doilea lungmetraj (Tatăl mută munţii, care urmează să fie lansat în acest an), iar Creţulescu şi Mirică sunt de asemenea în pregătire cu câte un nou film – va fi interesant de urmărit direcţiile spre care se vor îndrepta şi dacă vor recâştiga generozitatea de care au beneficiat la început de la o parte a publicului şi comentatorilor.

Există însă o serie consistentă de filme recente, dintre care multe debuturi, care vin în siajul Noului Cinema Românesc, cu ale sale planuri-secvenţă lungi, dileme morale şi dialoguri realiste. Nu ar fi just să le considerăm eşecuri – nu sunt filme ratate, dar asta şi pentru că realizatorii au ales o cale safe. Problema lor e că vin prea târziu, sunt prelungiri mai mult sau mai puţin epigonice ale unei perioade glorioase încheiate, şi era de aşteptat să nu mai stârnească pasiuni şi să treacă aproape neobservate. Sunt mai multe cauze ale apariţiei lor. Pe de o parte, nu e exclusă o înclinaţie reală a cineaştilor spre acest tip de limbaj filmic. Însă cred că ea vine împreună cu o inevitabilă dorinţă de a încerca să repete ceva din succesul antecesorilor, de unde şi tentaţia de a folosi o reţetă omologată. Dar mai e ceva, un lucru de care se vorbeşte prea puţin: de multe ori, comisiile stabilite de CNC pentru evaluarea scenariilor (şi din care am făcut şi eu parte de trei ori, în 2016, 2018 şi 2020) au privilegiat fix proiectele de acest gen. Astfel, s-a creat un cerc vicios, unii scenarişti şi regizori, văzând ce propuneri au trecere, s-au străduit să se plieze pe gusturile membrilor comisiilor, care la rândul lor s-au arătat prea puţin deschişi spre alte forme.

Unele filme încadrabile în această categorie sunt modeste, deşi nu lipsite de momente bune: Mariţa, de Cristi Iftime, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, de Emanuel Pârvu (care a finalizat recent al doilea lungmetraj), Să nu ucizi, de Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Șarga, Cărturan, de Liviu Săndulescu, sau Zavera, al treilea lungmetraj de Andrei Gruzsniczki (care între timp a avut premiera mondială, la Festivalul de la Moscova, cu al patrulea său film, După 40 de zile). Există însă şi filme care se detaşează de acest pluton, realizate de regizori care au dovedit forţă şi o bună stăpânire a mijloacelor: Arest, de Andrei Cohn (care debutase cu mai modestul Acasă la tata, dar al cărui al treilea lungmetraj, inspirat din nuvela O făclie de Paşte, ar putea fi unul din marile filme ale anilor următori), şi Lemonade, debutul Ioanei Uricaru.

Probabil că direcţia asta va mai continua o perioadă şi va mai da câteva filme, însă sunt semnale că e tot mai puţin atractivă. Radu Dragomir şi Dorian Boguţă au încercat cu debuturile lor să se desprindă, însă atât Mo, cât şi Urma, sunt filme fără mari pretenţii.

Mult mai promiţătoare şi mai stimulante sunt alte trei prime lungmetraje, Monştri., de Marius Olteanu, Otto Barbarul, de Ruxandra Ghiţescu, şi Câmp de maci, de Eugen Jebeleanu, iar dinspre zona independentă, adică fără niciun sprijin de la CNC – Mia îşi ratează răzbunarea, al doilea lungmetraj al lui Bogdan Theodor Olteanu. E de urmărit ce se va întâmpla pe mai departe (acum câţiva ani atrăgeau atenţia la debut alţi doi tineri regizori: Nicolae Constantin Tănase, cu Lumea e a mea, şi Tudor Cristian Jurgiu, cu Câinele japonez, pentru ca al doilea lungmetraj al fiecăruia dintre ei – Cap şi pajură, respectiv Poate mai trăiesc şi azi – să fie o dezamăgire).

În 2021, trebuie să ne aşteptăm la cel puţin alte trei debuturi – filme regizate de Octav Chelaru (Balaur), Ştefan Constantinescu (Om-Câine) şi Alina Grigore (Crai nou). Iar mulţi alţi tineri cineaşti promiţători se află în prezent în diverse faze de pregătire a primului lungmetraj de ficţiune – Mihai Mincan, Andrei Tănase, Sarra Tsorakidis, Sebastian Mihăilescu, Ana-Maria Comănescu, Vladimir Dembinski, Andreea Borţun sau Bogdan Mureşanu.

Nu mă număr printre cei care spun că cinematografia română trebuie să fie mai comercială şi nici nu mă înscriu în corul celor care acuză ruptura dintre filmul de festival şi public. Mă interesează în schimb să înţeleg noul potenţial şi transformările filmului de autor, la 20 de ani de la apariţia debutului lui Cristi Puiu (Marfa şi banii) şi într-un moment în care documentarul pare să fi ocupat prim-planul.

Aşa că miza e următoarea: Care dintre cineaştii enumeraţi mai sus şi aflaţi la primul, al doilea sau al treilea film, deci ajunşi la masă după epuizarea Noului Val, dar care încep să se coaguleze într-o nouă generaţie, va reuşi cu adevărat să disloce starea de fapt şi să aducă o schimbare de paradigmă reală şi durabilă? Dificil de spus – prin prisma trofeelor obţinute (premiul de debut şi Ursul de Aur la Berlin) şi prin noutatea sa formală şi tematică, pare că doar Touch Me Not, de Adina Pintilie, poate spera deocamdată la un astfel de statut. În rest, tot Puiu, Jude, Mungiu, Porumboiu şi Muntean sunt cei care atrag atenţia.

Evident, e greu să te dezvolţi în umbra unui grup care a scris istorie în cinematografia română şi internaţională în ultimii 15-20 de ani şi cu care mai trebuie să concurezi şi pe aceleaşi resurse. Moştenirea Noului Cinema e una probabil apăsătoare şi intimidantă. Însă noile voci trebuie să fie îndrăzneţe, polemice şi chiar ireverenţioase, să nu se teamă de riscuri şi să îşi asume libertăţi mai mari. Doar aşa se vor putea face auzite şi vor scoate filmul românesc de ficţiune din amorţire.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.