Ceea ce voi face în aceste rânduri este să subliniez că istoria politizării violenței asupra femeilor este mai veche decât #MeToo, că în discursul public asociat procesului Depp vs. Heard  s-a încercat cooptarea unei mișcări și delegimitizarea unei narațiuni colective care a subliniat cât de extinsă este hărțuirea sexuală, că ar fi deopotrivă bine și sănătos să reflectăm cu seriozitate asupra intersecției dintre comercializarea violenței și supravegherea digitală. 

Ceea ce nu voi face este să distribui dreptate din tastatură. Nu comentez dosarul, dovezile, mărturiile, mesajele, nici nu voi explica procesul de defăimare. 

Recunoaștere 

Violența asupra femeilor a fost și este în continuare puternic legată de recunoaștere. 

Vorbim, așadar, de un proces de recunoaștere care nu s-a încheiat, care a părut să accelereze în anumite momente cheie sau care se poate confrunta cu regres. Mișcarea feministă a așezat violența asupra femeilor  pe agenda publică și politică, a adus-o la lumină și a numit-o încălcare a drepturilor femeilor și violență de gen.  Mișcările feministe autonome au avut cea mai importantă contribuție în adoptarea politicilor publice progresiste în domeniul prevenirii și al combaterii violenței asupra femeilor. Laurel Weldon și Mala Htun (2013)  au arătat în articolul ”Feminist mobilisation and progressive policy change: why governments take action to combat violence against women” că activismul feminist a reprezentat factorul determinant în schimbarea politicilor în 70 de țări, în intervalul 1975- 2005. Când vine vorba despre intervenții regresive, factorii pot varia de la mișcări iliberale împotriva egalității de gen, la parlamentari care adâncesc procesul de-democratizării prin intervențiile lor care îngustează accesul la drepturi și libertăți. Un exemplu poate fi backlash-ul împotriva Convenției de la Istanbul și începerea acțiunilor de retragere dintre semnatari, cum este cazul Turciei și Poloniei, sau refuzul de a ratifica acest document, cum a făcut Bulgaria, sub influența Bisericii Ortodoxe, ca să dau un singur exemplu. Discursul public și percepția privind violența se situează undeva între progres și regres. Mass-media tradiționale, dezvoltarea și extinderea platformelor de socializare sunt elemente componente ale discuției despre recunoașterea violenței de gen. Este imposibil să ocolim mass-media din această conversație în condițiile în care poate să contribuie din plin la vizibilizarea fenomenului, poate conferi legitimitate victimelor ori supraviețuitoarelor sau le poate reduce la tăcere, poate trivializa violența, poate construi reprezentări stereotipale, poate să informeze și să dezvăluie abuzuri ținute sub tăcere fiindcă e nevoie de context, de un momentum, pentru ca victimele să vorbească. Știm asta de ani de zile, #MeToo ne-a readus aminte.        

O istorie mai veche: cunoașterea 

Violența asupra femeilor nu este doar despre recunoaștere, ci și despre cunoaștere. 

Discuția despre violența asupra femeilor este mai veche de 2022, iar ea are o istorie mai veche decât  #MeToo. Avem, așadar, un context mai amplu și mai complex decât cazul Heard-Depp. Acest istoric ne spune că dintr-o dramă nu putem trage concluzii pe care să le ridicăm la rang de principiu, fie ea drama unor actori celebri pe care îi simpatizăm sau detestăm, una pe care am văzut-o desfășurându-se în spațiul public. Statutul de privitor activ, intensificat de mediul online, nu legitimează vreo concluzie cu rang de principiu, de tipul: femeile mint, femeile abuzează bărbații sau sistemul de justiție nu face dreptate victimelor sau abuzatorii scapă basma curată sau nu te încrede în justiție. Sau #metoo a fost un fake, #MeToo a murit. Am enumerat doar câteva din ideile care au fost articulate și rostogolite după verdict. Cred că avem nevoie de o cunoaștere minimală a istoriei politizării și legiferării violenței asupra femeilor – care sunt, în fapt, multe istorii locale ori regionale – pentru a nu cădea în capcana investirii cu mare putere simbolică a unei povești de viață.  

În anii 1970, mișcarea feministă a început să critice din ce în ce mai asertiv relațiile inegale de putere dintre femei și bărbați, rolurile și comportamentele tradiționale de gen. Mișcarea aceasta de eliberare a femeilor a reexaminat status quo-ul relațiilor de gen din societate, iar violența asupra femeilor a devenit o temă centrală în dinamica acestei mobilizări. O serie de autoare, de cercetătoare, activiste au făcut revoluție în gândirea, organizarea comunitară și politicile privind violența asupra femeilor.  

Lupta împotriva violenței asupra femeilor a fost centrală în anii 1960 și 1970, în valul 2 al feminismului, în grupurile pentru eliberarea femeilor din SUA, Europa și alte democrații vestice. Agenda practică a acestui val al feminismului, a feminismului radical în primul rând, a inclus centre de criză, libertate de mișcare și siguranță în spațiul public. Gândirea și activismul din această perioadă au avut contribuții majore în configurarea unei abordări politice feministe a violenței împotriva femeilor.  Desigur că nu am cum să redau această istorie bogată și complexă în câteva pagini, dar ce voi face este să afirm încă o dată că ea există.  Arhitectura discursivă, rețelele de actori, interacțiunea cu politicul și dezvoltarea politicilor publice, reprezentările mediatice ale acestui fenomen, rolul Națiunilor Unite, dinamica dintre state și Uniunea Europeană ori alte structuri din acest spațiu, precum Consiliul Europei, dacă intrăm într-un alt spațiu geografic, toate sunt bogate și pot fi analizate pe mai multe paliere, de la nivel local la structură transnațională. Violența împotriva femeilor era considerată ca fiind în afara politicii. Se petrece în casă, ce să caute politica acolo? Foarte multe. Altfel dreptatea se oprește la ușa casei, cum spunea Susan Moller Okin. Principiile dreptății trebuie extinse și la nivelul vieții private, în familie. Violența trebuie recunoscută drept violență fie că se petrece în casă, în afara ei, la locul de muncă ori în politică dacă ajungem până în zilele noastre. 

Legătura dintre dominația masculină și violență a fost observată și problematizată de gândirea și activismul feminist, cercetată de autoare din câmpuri științifice precum studii despre femei, studii feministe, studii de gen. Iar aceste cercetări privind relațiile de putere inegale  dintre genuri au contribuit la fundamentarea și dezvoltarea politicilor publice. Violența asupra femeilor a dobândit treptat recunoaștere internațională. Dar mai este mult până departe. Evenimente care par să fie aproape ciclice ne readuc aminte de distanța dintre măsuri și realitate, distanța dintre recunoașterea abuzului și rușinarea victimelor, cea din urmă pare să se potrivească uneori mânușă. Înclin să cred că Dominique Strauss-Kahn, Donald Trump, Harvey Weinstein, Bill Cosby au acest rol de a ne arăta iar și iar această distanță din cauza receptării publice în primul rând.      

Dincolo de tăcere: puterea

Mișcările feministe au contribuit la construirea unei narațiuni politice colective, a unui tip de conștientizare colectivă că violența există, dar este ascunsă în spatele ușilor închise ori mascată de ochelari de soare și machiaj. Femeile au început să înțeleagă că nu este o rușine, mai ales nu este rușinea lor, că este o experiență comună multora. Așadar au început să rupă tăcerea. Procesul acestea de rupere a tăcerii nu s-a încheiat.   

Există totuși un contrast între tratamentul public al femeilor și drepturile lor în prezent în comparație cu ce se întâmpla în urmă cu 50-60 de ani. După cum există și un regres democratic vizibil în Europa, Statele Unite, America Latină. La acest regres democratic contribuie și campaniile împotriva egalității de gen, și politicienii dreptei radicale, populiste, și instituții religioase, și organizații ale societății necivile (Băluță, O, 2020; Băluță I, 2020; Norocel, Băluță, 2021 și altele).  În procesul acesta de resemnificare și reconceptualizare a violenței asupra femeilor observăm și schimbare a dinamicii de putere deoarece femeile au devenit agenți ai schimbării și au transformat o experiență percepută ca personală și privată într-una politică. Au cerut recunoaștere a violenței ca încălcare a drepturilor femeilor, ca manifestare a inegalității de gen, au cerut politici publice. Schimbările acestea nu s-au petrecut peste noapte, ci lent.  Când nu recunoști victimele, când nu admiți că există violență, când delegitimezi persoanele și actele în sine, de fapt restabilești acest dezechilibru de putere. Restabilești că bărbații cel mai adesea au putere asupra femeilor, că abuzatorii au putere asupra victimelor, că instituțiile statului au putere asupra femeilor, restabilești relații de dominație și control.   

#MeToo și simboluri 

#MeToo este încă o dovadă a universalității violenței. Hashtag-ul ne ajută să privim violența, paradoxal, dincolo de individ, arată o colectivitate de experiențe comune, împărtășite în majoritate de femei. 

Tarana Burke este activista care a inițiat în 2006 proiectul MeToo. Acesta urmărea să crească nivelul de conștientizare cu privire la violența sexuală, l-a numit astfel pentru a promova solidaritatea, mai ales cu femeile de culoare, marginalizate.  În 2017, hashtag-ul MeToo a fost postat pe Twitter de actrița Alyssa Milano, la scurt timp de la publicarea unui material de către jurnaliști de la New York Times. Presa a avut și ea un rol important în crearea acestui spațiu în care victimele abuzurilor au putut să vorbească. Pe 5 octombrie 2017, The New York Times
publică o investigație a jurnaliștilor Jody Kantor și Megan Twohey. Pe 10 octombrie 2017, jurnalistul Ronan Farrow publică în The New Yorker un alt material. Reporterii au investigat luni de zile și au reușit să expună abuzurile și atacurile sexuale ale producătorului Harvey Weinstein. Abuzuri care s-au întins pe o perioadă de 30 de ani. În 2017, Time a atribuit titlul de Persoana Anului celor care au rupt tăcerea, The Silence Breakers #metoo. În 2018, li se acordă premiul Pullitzer jurnaliștilor care au investigat și scris despre abuzurile sexuale. Sunt câteva exemple de recunoaștere și de vizibilizare a #MeToo, fără să scriu despre ce a însemnat această mișcare pentru victimele agresiunii sexuale. A existat atunci backlash față de #MeToo. Iar procesul Amber Heard-Johnny Depp a realimentat acest backlash. Într-o anumită măsură,  ”Haters gonna hate and potatoes gonna potate” cu sau fără Heard – Depp.    

Harvey Weinstein, Harvey Weinstein, Harvey Weinstein, Harvey Weinstein, Harvey Weinstein, Harvey Weinstein, Harvey Weinstein, Harvey Weinstein, Harvey Weinstein… 

Ar trebui să îl scriu de 30 de ori. Întocmai numărul anilor pe parcursul cărora a comis abuzuri sexuale la adresa femeilor. În 2020, fostul producător a fost condamnat la 23 de ani de închisoare pentru viol și agresiune sexuală. Un caz considerat și el reprezentativ pentru mișcarea #MeToo. Deși sunt istorie recentă, uităm. Iar Amber Heard – Johnny Depp reprezintă o altă poveste care s-a desfășurat pe un teren îndelung călcat. Dincolo de lumea celebrităților, ce facem cu toate femeile care s-au confruntat cu violentă? Cum ne asigurăm că un proces de defăimare nu devine strategie de PR pentru abuzatori? Și femeile de la Hollywood se pot confrunta cu violență, după cum violența asupra femeilor nu trebuie redusă la viața și cultura celebrităților.  

Diana, Maria, Carminda, Jane, Eleonor, Krassimira, Albertina, Hiroko, Indira….  O mulțime de femei ”fără nume”, care nu poartă povara sau nu au privilegiul notorietății care să atragă atenția mass-media și a publicului. Și ele fac parte din #MeToo. Poate fi un defect profesional. Mă feresc de eroi și simboluri, de personalizare și mitizare. Presa, generic spus, construiește eroi, atribuie valoare de simbol, crează mituri. Dacă facem un pas în spate și respirăm adânc, observăm că de-a lungul celor câteva săptămâni de proces și priviri insistente aruncate prin gaura cheii, a început un alt proces, unul de cooptare a unei mișcări. Cooptarea înseamnă și simplificare. Dacă va câștiga Amber, atunci câștigă și #MeToo. Dacă va câștiga Johnny, atunci pierde și #MeToo. Cam ca atunci când eram copii și smulgeam petalele unei flori: mă iubește, nu mă iubește. Simplificarea și personalizarea nu servesc nimănui. Tarana Burke a observat cooptarea și manipularea #MeToo în timpul procesului și a declarat că suntem contemporani cu  ”(…) una dintre cele mai ample defăimări pe care mișcarea le-a suferit”.   Proclamarea decesului #MeToo este supra-interpretare și arată supra-atribuire simbolică.   

Pe bună dreptate că activiste și cercetătoare bine intenționate s-au temut de posibilele efecte negative  asupra victimelor ori supraviețuitoarelor. Însă haideți să ne întrebăm și de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, să privim critic procesul acesta de personalizare a unei mișcări și narațiuni colective. Este o capcană să atribuim o putere simbolică radicală/ revoluționară acestui proces de personalizare a mișcării ori relației toxice dintre cei doi actori ori unei decizii a sistemului de justiție. Mișcarea colectivă #MeToo s-a concentrat mai degrabă pe sistemele sociale care perpetuează dominația și inegalitatea de gen decât pe cazuri individuale, iar abordarea sistemică este unul dintre pilonii mobilizării. În cadrul mișcării, femeile, victime ale violenței, au cerut să fie ascultate și au atras atențai că se confruntă cu discriminare sistemică de gen. Povești și experiențe similare ale femeilor au alcătuit o narațiune colectivă care a arătat cât de extinsă este hărțuirea sexuală. Milioane de supraviețuitoare ale violenței, nu doar în SUA, ci pe glob au folosit social media pentru a vorbi despre violență. 

Social media și supraveghere  

Însă, așa cum subliniază studiile, tehnologiile digitale reprezintă o platformă unde interese politice diferite intră în conflict și se bat pentru influență. Nu toate interesele sunt liberale sau democratice (Tucker et al. 2017, 48). Curtea opiniei publice poate să stabilească înainte de desfășurarea unui proces în sine ori a comunicării unui verdict că o femeie minte. Tot în Curtea opiniei publice, observăm un răspuns cultural la violența de gen unde oamenii recurg la discreditare și hărțuire. Reacțiile față de Amber Heard și ferocitatea lor își au rădăcinile și în construcția socio-culturală a genului, a rolurilor și a comportamentelor normative de gen, în percepția ori așteptarea legată de ”victima perfectă”. Discreditarea publică, tacticile care urmăresc delegitimarea celor care vorbesc despre violență nu au apărut odată cu acest proces. Dreptul la un proces corect este una dintre temeliile societăților noastre, nu vreau să spun că femeile spun mereu adevărul ori că bărbații sunt mereu vinovați. Cred că poți critica, cred că poți recunoaște că ai dubii că cineva este victimă a violenței și fără să îți asumi un rol de călău. Nu agreez călăii în spațiul public care folosesc tot ceea ce oferă tehnologiile digitale tocmai pentru că hrănesc un climat care instigă la ură, dispreț, sexism. Călăii în spațiul public ajută cultura tăcerii să crească, întocmai cultura tăcerii criticată frontal de #MeToo.  

Viralizarea unor meme care reflectă cruzime, a comentariilor acide în social media dezvăluie gusturile și reprezentările unei audiențe care rezonează cu reprezentări patriarhale. Heard – Depp ne arată încă o dată și cum este transformată viața domestică în date și spectacol, cum poate fi îngustată viața privată a indivizilor și cum crește supravegherea prin digital media. Cred că este ceva profund greșit când comercializarea violenței se întâlnește cu supravegherea digitală, iar indivizii și oamenii- călăi dau verdicte din rolul de privitori. Cred că este sinistru pentru sistemul democratic, pentru o proiecție democratică în care contează totuși principiile dreptății. 

Oana Baluta

Are o dublă apartenență: academică și civică.
Este conferențiar universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (UniBuc) și cadru didactic asociat al Facultății de Științe Politice (SNSPA). Activistă convinsă pentru drepturile femeilor.