Există o listă nu foarte extinsă de regizori cerebrali care scriu scenarii în care personajele vorbesc mai mult decât reușesc să trăiască. Fiecare acțiune a acestor personaje e îmbălsămată atent în cuvinte, frază după frază după frază. Pe această listă, pe care se pot găsi temperamente tragicomice precum Ingmar Bergman, Éric Rohmer sau Woody Allen, s-a adăugat recent un nume nou: Dag Johan Haugerud. 

Haugerud e o figură extrem de interesantă. Ca și Rohmer sau Allen, e parțial un scriitor aclimatizat în lumea cinemaului. Cărțile de proză au început să-i apară în Norvegia natală cam în aceeași perioadă – începutul anilor 2000 – în care începea să lucreze la primele lui scurtmetraje. În ultimii zece ani, filmele lui au început să aibă o bună vizibilitate în Norvegia, dar faima lui internațională a explodat odată cu așa-zisa trilogie a Oslo-ului, fiecare dintre cele trei filme ale seriei fiind proiectate recent la festivaluri importante – două dintre ele, Sex și Dreams/ Drømmer, în două ediții succesive la Berlin (2024, 2025), iar al treilea, Love/ Kjærlighet, la Veneția (2024). 

Când își discută cele trei filme, care au doar firave legături între ele, Haugerud face trimitere uneori la faimoasa trilogie a culorilor a lui Krzysztof Kieślowski, dar liniile mari, tematice, ale trilogiei Oslo-ului, chiar dacă mai împrumută câte ceva din umanismul parțial optimist al lui Kieślowski, sunt înrădăcinate într-un tip de anxietate intelectuală cât se poate de contemporană. În epoca podcast-urilor și a folosirii în abundență a unui vocabular din zona pop psychology, Haugerud, care a împlinit 60 de ani pe când trilogia lui ajungea în festivaluri, inventează personaje care vorbesc mult și aproape neverosimil de serios despre intimitate, iubire, dorință și sexualitate. E un gest artistic neașteptat, îndrăzneț și ușor redundant, fiindcă îți poți pune întrebarea ce se mai poate spune nou sau diferit despre aceste lucruri. Nu cred că Haugerud nu-și dă seama de asta. Pariul lui pare să fie, însă, acela al autorului – de literatură și de film, deopotrivă – care nu doar sintetizează ceva ce plutește în aerul timpurilor recente, ci și ordoneză într-un mod personal subiecte depreciate de inflația repetiției.

În epoca podcast-urilor și a folosirii în abundență a unui vocabular din zona pop psychology, Haugerud, care a împlinit 60 de ani pe când trilogia lui ajungea în festivaluri, inventează personaje care vorbesc mult și aproape neverosimil de serios despre intimitate, iubire, dorință și sexualitate. E un gest artistic neașteptat, îndrăzneț și ușor redundant, fiindcă îți poți pune întrebarea ce se mai poate spune nou sau diferit despre aceste lucruri.

Dreams e partea finală a trilogiei, dar nu și concluzia ei. De fapt, luate fie împreună, ca un statement artistic, fie individual, aceste filme au șiretenia necesară de a nu spune ceva definitiv despre lucrurile pe care le relatează. Dintre toate trei, Dreams e cel mai luminos, cel mai colorat și cel mai sentimental, dar dincolo de această suprafață e și filmul cel mai abil controlat din scriitură de către Haugerud. Există o doză substanțială de inocență în ton în prima lui treime, în povestea lui, narată din off la persoana I de către o liceană, Johanne (interpretată, cel puțin inițial, cu o ingenuitate complice de Ella Øverbye), care își dă seama încet-încet că începe să se îndrăgostească de Johanna, profesoara ei de franceză. Faptul că ambele personaje au nume pe care le desparte o singură vocală e pomenit, în trecere de către naratoare, ca o glumă calculată în spatele căreia poți bănui un chicot de abia reținut. E doar unul dintre momentele din film în care ai impresia că ți se face cu ochiul, din spatele poveștii spuse subiectiv-realist. 

Inocența protagonistei îi permite lui Haugerud să filmeze cadre poetice, să mimeze o oarecare naivitate, dar nu există, în felul în care e întârziată abil spunerea poveștii, urmă de candoare în metoda regizorului. Destul de repede, reiese din film faptul că profesoara începe să o primească la ea acasă pe Johanne, în urma unui șiretlic al acesteia, dar și că există un jurnal scris de elevă în care ea consemnează tot ce s-a întâmplat la aceste întâlniri. Apoi, mama protagonistei începe să citească acest jurnal, pe când narațiunea filmului de abia începe să detalieze emoțiile pe care le simte Johanne în momentul în care poate petrece mai mult timp în apartamentul profesoarei.

Aceasta se întâmplă să fie și partea cea mai consistentă a filmului, notația micilor evenimente care se acumulează de la o zi la alta, în spatele cărora protagonista ghicește – sau vrea să vadă cu tot dinadinsul în ele – o intimitate din ce în ce mai posibilă. E un pic de gândire magică, de om îndrăgostit, în ceea ce scrie Johanne în jurnal – cutare gest înseamnă ceva ce ar aduce a atracție pentru că fix așa fac niște personaje îndrăgostite dintr-un roman pe care l-a citit ea –, dar Haugerud, cu vocea protagonistei, lasă să-i scape cu această ocazie și câteva comentarii bine țintite despre diferențele de statut social dintre cei care locuiesc în diversele cartiere ale orașului. Mai presus de toate, însă, lui Haugerud îi place să fluture în fața spectatorilor, în timp ce dozează lent informațiile relevante, spaima morală de niște lucruri care nu e clar dacă s-au întâmplat cu adevărat sau au înflorit numai în mintea protagonistei. E o provocare executată superb de regizor, care râcâie, fără îndoială intenționat, un subiect alunecos, pe care îl ține, printr-o neclaritate dată de acumularea de detalii și de perspectiva subiectivă a jurnalului, departe de niște concluzii sau sentințe etice ușor de formulat.

Dacă Dreams s-ar încheia undeva la jumătate, ar fi singurul film din trilogia lui Haugerud care să fie dominat nu de dialoguri – un rezumat simplificat pentru Sex și Love ar fi că ambele sunt filme în care oameni rezonabili discută neașteptat de rezonabil despre lucruri nu chiar rezonabile –, ci de un amplu monolog interior. Metoda lui Haugerud presupune însă fixarea unui eveniment trăit, ca un exponat prins între lamelele biologului, urmată de o analiză a lui din toate unghiurile posibile. Această analiză minuțioasă face ca, în Dreams, povestea să se extindă pentru a face loc dialogurilor dintre două personaje inițial secundare, mama și bunica autoarei jurnalului. Există o subtilă comedie umană în acest pas lateral al scenariului lui Haugerud, atunci când paranteza deschisă de aceste scene nu se simte ca un alt truc de scriitor exersat de regizor. Mama pendulează între a fi ofuscată de posibilele acțiuni ale profesoarei și mândră de felul în care fiica ei ajunge să-și descopere sexualitatea. Bunica, care e și ea scriitoare, trebuie să-și înghită pe tăcute puseurile de gelozie când nepoata primește complimente profesioniste pentru ceea ce scrie. 

Umorul subtil al interacțiunilor dintre cele două e însă ușor aplatizat de felul în care e pus în scenă. La fel ca în primele părți ale trilogiei, Haugerud nu excelează când trebuie să filmeze scene de dialog. Compozițiile lui sunt în general simple, cu personaje plasate în fața unui zid sau a unei ferestre, lăsate să vorbească pe îndelete într-un cadru care seamănă oarecum cu o pictură minimalistă. Ceva din lentoarea cinemaului arthouse contemporan se strecoară în astfel de momente. Impresia pe care ți-o lasă ele e că atunci textul și felul în care joacă actorii sunt mult mai importante decât ceea ce se vede. Ce reușește însă să facă regizorul acumulând astfel de scene e o multiplicare a punctelor de vedere, similară cu cea din romanele moderniste. Nu faptele sunt, deci, importante, ci cum se vorbește despre ele, ce laturi ascunse ale personajelor pot ieși la iveală când faptele (care sunt, la urma urmei, niște pretexte) sunt trecute prin filtrul moral al acestora. Textura de opinii rezultată îi oferă filmului un soi de densitate pe trei sferturi serioasă, pe sfert ironică, unică în felul ei. Momentul cel mai bun, din acest punct de vedere, survine înspre final, într-o scenă în care profesoara relatează propria ei versiune, diferită de cea din jurnal, iar contururile ei, ca personaj, sunt diferite de cele ale narațiunii subiective de dinainte. E o complexitate planificată în avans care îi iese foarte bine lui Haugerud.

Dreams e partea finală a trilogiei, dar nu și concluzia ei. De fapt, luate fie împreună, ca un statement artistic, fie individual, aceste filme au șiretenia necesară de a nu spune ceva definitiv despre lucrurile pe care le relatează. Dintre toate trei, Dreams e cel mai luminos, cel mai colorat și cel mai sentimental, dar dincolo de această suprafață e și filmul cel mai abil controlat din scriitură de către Haugerud.

Dreams e, în cele din urmă, un film sentimental făcut de un regizor lucid. Are în el lucruri care nu se potrivesc în teorie, și pe care Haugerud le face să funcționeze în practică. Câte filme cu ambițiile conceptuale din Dreams se mai încumetă în anii recenți să folosească o narațiune la persoana I? Unele scene, în care vocea protagonistei comentează ceea ce se întâmplă în acel moment pe ecran, arată personaje care vorbesc între ele fără sunet. Ar fi o scădere a filmului, dacă nu ți-ai aminti că aceasta e o relatare din amintiri, o perspectivă personală în care contururile exacte ale lucrurilor întâmplate s-au șters de ceva timp. În interiorul acestei convenții, și obiectele din film primesc propria lor aură retrospectivă. Culorile stofelor din apartamentul în care locuiește Johanna, rememorate prin ochii elevei cândva îndrăgostite, sunt calde, aproape scânteietoare. Gesturile, la rândul lor, sunt lente și încărcate de posibile semnificații. Când tot calmul încărcat de tensiune din prima parte e diluat de trezirea ulterioară la o realitate mai puțin senzuală, realizezi că regizorului i-a ieșit unul dintre exercițiile de echilibristică cele mai dificile – cel de a balansa emoția fățișă și ironia subtilă. După gustul fiecăruia, emoția, respectiv ironia pot să se simtă mai mult sau mai puțin autentice. Ambiția de a le ține sub control așa cum o face Haugerud în Dreams merită însă notată admirativ.

Radu Toderici

Radu Toderici e critic de film și cercetător. E interesat în ultima vreme mai ales de istoria cinemaului românesc în perioada socialistă. Scrie critică de film și eseuri pentru revista literară Steaua, la care e și redactor. Predă la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Crede că o viață bună include în rețeta ei o doză de un film și jumătate pe zi.