Tom Cruise continuă să lupte pentru un fel de a face cinema în care o echipă merge pe teren, iese în lumea reală și, investind intrepiditate și oase rupte, revine cu ceva ce nu mai fusese documentat înainte.

*

Suntem în 1996, Misiune: Imposibilă abia a început de cinci minute și pe ecran au apărut deja atât Ion Caramitru, cât și Marcel Iureș. Caramitru a și dispărut după prima secvență a filmului. Joacă ceva diplomat rus, victimă a unei înscenări crude din partea echipei lui Tom Cruise, care, desfășurând o recuzită teatrală (măști, pereți falși, sânge fals), îl face să creadă că a omorât din greșeală o prostituată. Caramitru plânge și îngaimă niște cuvinte în rusă. În rolul unui alt rus – intrat în posesia unei dischete conținând lista tuturor agenților CIA din Europa de Est –, Iureș nici nu scoate vreun cuvânt. El pășește grațios prin spațiul unei ambasade, în timpul unei recepții, filat de trupa lui Cruise. Apucă să bage o dischetă într-o fantă, să iasă la fumat în ceața albăstruie de pe malul Vltavei – și să moară. Regizor e Brian De Palma, care face exerciții de stil: evocă unghiuri de cameră hitchcockiene (de pildă, cele desfășurate de Hitchcock în secvența recepției din Notorious, unde Ingrid Bergman ascunde în palmă cheia furată de la pivnița de vinuri) și, la un moment dat, îi filmează pe Cruise și Kristin Scott Thomas în tête-à-tête în noaptea pragheză, machiați, eclerați și încadrați de așa manieră încât ar putea trece drept vedetele unui film de spionaj pe care l-ar fi putut realiza Hitchcock în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cruise nu e cu adevărat de-acolo – nici din al Doilea Război Mondial, nici din Războiul Rece. Nu pare la locul lui într-o capitală central-europeană filmată neoexpresionist, nu se combină cu actori și actrițe cu alură nosferatică (Iureș) sau de femeie de lume (Scott Thomas). Cruise arată ca un puști american entuziast – și la vremea aia, în pofida lui Top Gun, încă nu e asociat cu filme de acțiune și cascadorii. De Palma îl înconjoară cu englezoaice și franțuzoaice fantastic de stylish – Scott Thomas, Vanessa Redgrave, Emmanuelle Béart –, cărora însă nu le dă nimic interesant de făcut. Nici lui Jean Reno, de altfel.

La jumătatea anilor ’90, Hollywood-ul se apucase de adaptări pentru marele ecran după seriale TV de inspirație jamesbondistă din anii ’60. Au existat un Sfântul (cu Val Kilmer) și un The Avengers (fără nicio legătură cu Marvel), însă numai Mission: Impossible a avut îndeajuns de mult succes încât să genereze continuări – șapte pe parcursul următorilor 30 de ani, dintre care cea mai recentă iese chiar acum. Și n-a mers bine doar la box-office, ci și la inimile redactorilor de la Cahiers du cinéma, mari fani De Palma, care l-au clasat pe locul 8 în top 10-ul lor pe 1996. Lansat în 1966, când moda 007 se afla la apogeul ei absolut, serialul de televiziune Mission: Impossible se distingea de alte imitații printr-o temă muzicală excitantă (de Lalo Schifrin), prin accentul pus pe munca de echipă (coordonare, sincronizare etc., ca în filmele cu maeștri spărgători) și prin măștile alea la care recurg agenții binelui ca să li se substituie agenților răului. Filmul din 1996 preia toate ingredientele astea, dar ceea ce-l distinge este știința lui De Palma de a crea set pieces sau pièces de résistance – pasaje de cinema detașabile de restul filmului și antologabile.

Deși frumos coregrafiat, episodul recepției din Praga nu e destul de spectaculos ca să se califice. În schimb, se califică episodul infiltrării acrobatice a lui Cruise într-o cameră interzisă din cartierul general al CIA. Cum nici măcar un fir de păr de-al său nu trebuie să atingă solul, coboară din tavan, ca un păianjen. (Îl marionetează Jean Reno.) De Palma orchestrează un număr de complicații amuzante și face ca totul să culmineze cu un efect special minimalist – un plan-detaliu cu o mână înmănușată întinzându-se ca să prindă in extremis o picătură de sudoare care ar putea declanșa alarma.

Autoreinventarea lui Cruise ca acrobat începe acolo, dar vor mai trece câteva episoade înainte ca seria să se refocalizeze corespunzător pe corpul lui – pe cum își forțează limitele. Mission: Impossible II (2000) începe cu el escaladând un munte, dar, în rest, noul regizor, John Woo, are alte idei. Ca și Brian De Palma, Woo e la ora aceea un regizor cu o personalitate stilistică pronunțată, chemat să execute o comandă și, pe cât posibil, să suplinească esențiala impersonalitate a unui asemenea job presărând efecte de semnătură. Printre efectele de semnătură ale lui Woo se numără cadrul cu un porumbel fâlfâind printr-un cerc de flăcări, precum și faptul că Tom Cruise și-a lăsat părul lung, ca să-i fluture în slow-motion. (Coroborat cu tendința lui Woo de a îngroșa la maximum clișee de carte poștală și de porno romantic – frumuseți feminine coboară din iahturi cu eșarfe unduindu-le la gât, bărbați cu zâmbete crude le așteaptă pe faleze, Spania egal flamenco etc. –, efectul ăsta transformă pasaje întregi din film în reclame la șampon.) Adevărul e că Woo nu se află pe teritoriul lui: schimburile de focuri în regia cărora excelează nu se dezlănțuie aici decât după aproape o oră și jumătate. Până atunci, în prim-plan e o intrigă pervers-erotică – deși se îndrăgostește de Thandie Newton, Cruise o împinge în brațele unui fost iubit al ei, jucat de Dougray Scott, cu misiunea de a localiza virusul ucigaș furat de acesta. Dinamica asta triunghiulară o emulează pe-a lui Hitchcock din Notorious (unde triunghiul era format din Cary Grant, Ingrid Bergman și Claude Rains), după cum și relația personajului negativ al lui Scott cu omul lui de încredere, jucat de Richard Roxburgh, ar vrea să trimită la chimia homoerotică a lui James Mason cu Martin Landau din La nord prin nord-vest, însă Woo nu are finețea cerută de perversitățile astea, iar Cruise, cu afectul lui ca al unui replicant din Blade Runner, rareori este cel mai convingător îndrăgostit. În acest al doilea episod, seria Misiune: imposibilă încă mai bâjbâie în căutarea unei formule – și pare să se rătăcească.   

A fost nevoie de un J.J. Abrams – nu un Woo sau un De Palma, ci un non-stilist, un regizor fără reputație de autor adevărat – pentru un început de stabilizare a formulei. Mission: Impossible III (2006) e mai puțin infatuat decât II, însă e mai șmecher. Orașele pe care le vizitează Ethan Hunt (Cruise) ca să dea spargeri sunt interesante (Vatican, Shanghai) și filmate mai puțin clișeistic decât Sevilla lui Woo. Obiectul intrărilor lui prin efracție e un cilindru la care toată lumea se referă sub denumirea „Lăbuța de iepure”; ca și virusul din II sau lista de agenți din I, „Lăbuța” face parte din categoria de obiecte cinematografice botezate de Hitchcock „macguffin-uri” – a căror proprietate este că personajele din film ar face orice pentru ele, în timp ce pe spectatori nu-i interesează prea tare ce anume sunt –, dar Misiune III e suficient de cool încât să ducă ideea până la capăt: nici lui Ethan nu-i e prea clar aici ce e „Lăbuța” aia (probabil tot un virus). Alte jocuri simpatice cu convențiile: o parte din spargerea de la Shanghai nu ne este arătată (suntem puși să așteptăm în mașină, în compania complicilor lui Ethan), dar pentru prima dată ni se arată cum se confecționează una dintre măștile alea care-ți permit să te substitui perfect (inclusiv pe partea de voce) unui agent inamic.

J.J. Abrams înregistrează progrese și pe frontul umanizării lui Cruise, deși nu-i e ușor. Superstarul a ajuns la 44 de ani, adică e poate cu un an sau doi peste vârsta lui James Bond – a Bond-ului generic. Continuă să arate însă mult mai tânăr. Nu-l interesează să demonstreze nimic din savoir-faire-ul desfășurat de 007 în interacțiuni cu barmani, crupieri sau contese. Ethan n-are vicii – nu e nici măcar hedonist. E perfecționist și apucat – acaparat în permanență de conștiința că are de îndeplinit o misiune. N-are niciodată timp de pierdut și oricum e un fanatic. Spre deosebire de Bond, nu e un individualist, ci un om de echipă (iar lozincile în care vorbește uneori despre asta sunt foarte americănești), dar din felul în care le vorbește coechipierilor e mereu clar cine e bossul. Misiune III încearcă să-i augmenteze factorul uman echipându-l cu o soție civilă (asistentă medicală), jucată de Michelle Monaghan, și mai ales punându-i pe amândoi la cheremul unui adversar care, fiind jucat de Philip Seymour Hoffman, pare mult mai capabil de cruzime serioasă decât fuseseră predecesorii lui.

Filmului îi lipsesc episoadele antologabile – nici infiltrarea de la Vatican, nici cea de la Shanghai n-o concurează în bravură cinematică pe cea din 1996 de la Langley. În schimb, Misiune: imposibilă III este filmul în care Cruise – aflat la Shanghai – se pune serios pe alergat. O face pe acoperișuri de țiglă, pe terase, pe poduri, prin bazaruri, prin labirinturi de străduțe, prin mulțimi, prin fața mașinilor, în timp ce un coleg aflat la celălalt capăt al lumii îi dă instrucțiuni prin telefon: „La dreapta! La stânga! Sari!”. Ethan Hunt și-a găsit ipostaza iconică, și-a găsit semnătura.  

Mission: Impossible – Ghost Protocol (regia Brad Bird, 2011) perfectează formula. La fel ca Bond, Ethan va vizita cel puțin trei țări per aventură. În tradiția inaugurată de filmul din 1996, care începea la Praga, unele dintre ele pot fi spații ex-sovietice sau care păstrează umbre șic de Război Rece (Berlin, Viena). Tot în tradiția primului film din serie, inamicul va fi însă localizat până la urmă la Ethan acasă, bătălia finală fiind una între structuri ale statului paralel american. Tot pe urmele seriei Bond, se vor evita pe cât posibil trimiterile la conflicte politico-militare din lumea reală. (Atunci când seria Bond a deviat de la această strategie – de pildă, în 1987, când l-a lăsat pe protagonist să se alieze cu viitorii talibani afgani împotriva armatei sovietice invadatoare –, producătorii au ajuns ulterior să regrete.) Un aer de racordare la actualitate (în primul rând tehnologică) va merge mână în mână cu o maximă abstractizare, în interesul unui spectacol evazionist cât mai scutit de riscurile de dureri de cap pe care le aduc atingerile cu lumea reală. La abstractizare va contribui și restrângerea conținutului de human interest, deși Ethan și prietenii lui vor continua să aibă din când în când crize de vinovăție și alte convulsii sufletești sintetice.

Pe parcursul unei aventuri, Ethan va executa una sau două infiltrări în locuri inaccesibile (Vaticanul, Kremlinul). Va exista la un moment dat o recepție, o gală, un eveniment cu smochinguri și rochii de seară (Maggie Q poartă una fantastic de sexy în Misiune III) – o tușă de high-life bondian (chiar dacă enervant de castul – sau hai s-o spunem pe șleau: asexuatul – Ethan va rămâne deasupra acestor frivolități). Infiltrările vor presupune atât joc de pase cu echipa, cât și acrobații individuale. Vor avea o componentă însemnată de high-tech, dar hotărâtor va fi faptul că Ethan își va pune în joc corpul, iar Cruise va face același lucru cu corpul lui. Misiune I ni-l arătase pe Cruise coborând ca un păianjen pe fire dintr-un tavan înalt, iar Misiune II ni-l arătase agățat cu o singură mână de un colț de stâncă, deasupra unui abis. Dar abia Misiune IV – punându-l pe Cruise să escaladeze imobilul Burj Khalifa din Dubai, cel mai înalt din lume – îi proclamă renașterea ca actor-cascador în tradiția lui Burt Lancaster, a lui Jean-Paul Belmondo și a lui Jackie Chan, reclamând astfel, cu o nouă autoritate, recentrarea spectacolului pe fenomenul corpului său. Autoritatea derivă și din faptul că e un corp în vârstă de 49 de ani, vârstă la care Lancaster, Belmondo și Chan deja o lăsaseră mai moale; or, el abia începe. Și curentul biologiei nu e singurul împotriva căruia înoată; mai sunt și curenții unei epoci în care steaua de cinema – în sensul de personalitate unică, excepțională – nu mai e ce-a fost, în multiplexuri purtându-se acum constelațiile gen Marvel – care sunt în primul rând constelații de personaje (Captain America, Thor etc.), nu de actori – și corpurile care sunt CGI (adică desene animate), ca și clădirile de care se izbesc. E foarte interesant faptul că Brad Bird, regizorul care l-a asistat pe Cruise în această reorientare, era chiar un regizor specializat în filme de animație (The Incredibles, Ratatouille). 

Bird pare însă să-l fi luat ca model pe Jackie Chan atunci când a introdus o doză de comedie burlescă în isprăvile acrobatico-pugilistice ale lui Cruise. Diferența e vizibilă încă din prima scenă de acțiune a filmului – o evadare în masă, cu bătăi ș.a.m.d., dintr-o închisoare rusească: Cruise mai trage un pumn, mai fuge, mai execută o acrobație, iar mai fuge un pic, cu unii alergând după el – e stilul lui Jackie. Ca să se poată plimba în sus și în jos pe Burj Khalifa, Ethan folosește niște mănuși speciale, care ar trebui să-i garanteze o aderență de Spider-Man, numai că la una din mănuși îi moare bateria – faptul că gadgeturile dau rateuri, comice și catastrofale, devine un laitmotiv în acest al patrulea episod, așa cum nu era în precedentele (și nici în Bond-uri), dar e practic o lege în universul lui Chan. Încercând să coboare la loc, pe o frânghie, în apartamentul din care și-a început escalada (la etajul 123), Ethan descoperă că frânghia e prea scurtă, deci trebuie să facă un salt mortal. „N-ai destulă frânghie”, îi strigă din apartament coechipierul Benji (Simon Pegg), neștiind cum altfel să se facă util. „No shit!” (adică „Să mori tu?”), îi strigă înapoi Cruise, cu pică în glas, și instantaneu devine mai simpatic decât la John Woo sau la J.J. Abrams, care se opintiseră atâta să-i dea o viață sentimentală ca să-l umanizeze.        

Și apoi mai e și fuga lui. În Mission IV – Ghost Protocol, el iese din Burj Khalifa și începe să alerge după un personaj negativ, cu o furtună de nisip pe urmele lui: e momentul în care fuga lui devine iconică. (Următorul cadru cu el alergând e filmat din perspectiva norului care întunecă totul.) Urmărirea per pedes se continuă cu mașinile și apoi din nou pe jos. Cruise se dă cu fundul de pământ, se tot zgârie de lucruri – sigur, fără să se avarieze prea rău, căci e esențial să nu abandoneze cursa, e esențială tenacitatea lui de desen animat, disponibilitatea de a-și urmări vânatul până la capătul lumii (de unde un gag superb din Mission VI – capodopera întregii serii –, când, fugind ca de obicei după cineva, primește de la Benji instrucțiunea telefonică de a sări pe geam de la înălțime, iar el sare), însă automortificarea e esențială și ea: este o altă lege a lui Jackie Chan – corpul lui trebuie să sufere, să ia contact dur cu asperitățile lumii. Marile filme ale lui Chan se încheie cu montaje de duble finalizate cu accidente, cu sărituri ratate, cu oase rupte, iar Cruise, în Mission VI, se lovește în mod clar la gleznă în timpul unei sărituri de pe o clădire pe alta. Practic scrie în contractul lui de megastar că trebuie să-l doară: trebuie să-l vedem cum plătește prețul. Pe vremuri, mari staruri precum Cary Grant încercau să-și ascundă munca grea; pretindeau că tot ce fac e să apese pe un buton cu șarm. Asta era la un moment dat și ideea cu Bond: corpurile sunt făcute și pentru joacă. În Bond-urile recente nu prea mai e cazul. Iar în ceea ce-l privește pe Cruise, ideea cu el e să nu uităm nicio clipă că e, probabil, starul cel mai muncitor din lume.

Începând cu Mission: Impossible – Rogue Nation (2015), seria este preluată de Christopher McQuarrie, un fost scenarist de succes (Suspecți de serviciu) care, de la un punct încolo, i s-a dedicat total, ca scenarist-regizor, lui Tom Cruise. (L-a regizat în patru Misiuni imposibile, dar și într-un Jack Reacher, iar de scenarizat l-a mai scenarizat în Valkyrie, Jack Reacher: Never Go Back, Edge of Tomorrow, The Mummy și Top Gun: Maverick.) Misiunile intră astfel într-o fază de reglaj fin, dar și de gonflare – Misiune V va dura 131 de minute, Misiune VI 148 de minute, Misiune VII 163 de minute, iar Misiune VIII trei ore fără un pic. La rândul ei, fața lui Tom Cruise a ajuns să arate uneori umflată și lățită (cine știe de la ce tratamente?), silueta lui rămânând tinerească, profilul lui rămânând acvilin. Mesajul său filmat care a servit drept introducere Super Bowl-ului din februarie 2025 a inspirat pe net tot felul de comparații cu măștile de latex pe care și le tot pune în Misiuni.       

Astea fiind zise, cele trei Misiuni lansate până acum de McQuarrie sunt foarte bune. Sunt construite cu inteligență pe moștenirea primelor patru. Plasând un episod din Misiune V – Rogue Nation în timpul unei reprezentații cu Turandot la Opera de Stat din Viena (într-o lojă se lăfăie Cancelarul Austriei, în timp ce în culise roiesc asasinii), McQuarrie nu numai că-și arată prețuirea pentru partea de moștenire ce vine de la Brian De Palma, dar chiar se dovedește demn de ea. De fapt, el merge și mai mult înapoi în istoria cinemaului, dincolo de De Palma (și a sa îndepărtată lume de anii ’90, cu Marcel Iureș băgând dischete în fante și filme de genul ăsta neîntinzându-se mult mai mult de o oră și trei sferturi), luându-l ca reper pe modelul lui De Palma, Hitchcock, care a brodat somptuos de-a lungul carierei sale (mai întâi în Omul care știa prea multe, din 1934, apoi în remake-ul omonim din ’56) pe ideea de atentat la filarmonică. E vorba, desigur, despre un Hitchcock hongkonghizat – misionarii imposibili execută figuri de kung fu și acrobații pe grinzile din culise. Dar probabil că nu i-ar fi displăcut nici lui Hitchcock însuși – cu atât mai mult cu cât Rebecca Ferguson trece prin întregul episod într-o splendidă rochie galbenă de satin care-i flutură în dreptul picioarelor și-i lasă dezgolit un omoplat.

În condițiile în care atât ultimul „Indiana Jones”, cât și ultimul „Mad Max” (Furiosa) sunt compuse în bună măsură din imagini drastic manipulate digital sau chiar create de la zero pe computer, ceea ce le face să arate pe alocuri ca niște filme de animație, seria „Misiune: Imposibilă” chiar este ultima redută. Cruise continuă să lupte pentru un fel de a face cinema în care o echipă merge pe teren, iese în lumea reală și, investind intrepiditate și oase rupte, revine cu ceva ce nu mai fusese documentat înainte.

Există un consens în privința faptului că Mission: Impossible – Fallout (2018) – adică al șaselea din serie – este capodopera. Printre alte merite, îl are și pe acela de a-i găsi lui Cruise un antagonist pe măsura lui: Henry Cavill (care-l jucase recent pe Superman). Relația lor începe ca una de rivalitate colegială; sfârșesc bușindu-se unul în altul cu elicopterele în spațiul extrem de îngust dintre doi pereți stâncoși. În filmele în care îl joacă pe Superman, Cavill mi se păruse insipid, dar aici – ajutat de o mustață retro, oarecum în genul pornostar-de-anii-’70 – e amenințător-viril. Și are un manierism inspirat: în timpul unei bătăi corp la corp, își scutură brațele ca și când pumnii lui ar fi arme de foc care se cer reîncărcate. Filmul își atinge un prim apogeu pe la minutul 30, când micuțul Cruise și masivul Cavill își unesc puterile, într-o orbitor de curată toaletă pariziană, ca să-l imobilizeze pe un misterios gentleman asiatic (cascadorul Liang Yang), numai pentru ca acesta din urmă să șteargă cu amândoi pe jos timp de un minut și jumătate. (La final, buda care arătase inițial ca un interior de navă spațială arată ca bombardată.) Cavill luptă îmbrăcat la cravată, suspectul chiar la costum trois pièces, iar Cruise doar la sacou. Secvența curge fără muzică, doar cu efecte sonore, și e atât de cinstit coregrafiată și filmată încât înțelegem clar atât diferențele de stil dintre cei trei combatanți, cât și diferențele de calibru – Cavill îl poate bate pe Cruise, iar celălalt tip chiar îi poate omorî pe amândoi. Cruise primește bile albe inclusiv pentru disponibilitatea hongkongheză de a pierde pe ecran o luptă în care are un aliat, în timp ce adversarul e unul singur. Și totul e cu atât mai remarcabil cu cât oponentul lui Cruise și al lui Cavill nu e un personaj negativ important, ci unul marginal – și filmul totuși se oprește în loc cât timp dă cu ei de toți pereții. E o secvență demnă de epoca de aur a cinemaului hongkonghez de arte marțiale.   

Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One (adică episodul șapte, lansat în 2023: cel de anul ăsta e Mission: Impossible – The Final Reckoning) a fost primit cu cronici la fel de bune, dar și cu un sentiment destul de larg împărtășit, chiar dacă doar parțial articulat, că punctul de grație al seriei a rămas în 2018. Mai lung și mai încărcat, cu un titlu ca un tren care nu mai termină de trecut (deși filmul în sine trece destul de ușor), n-a mai făcut chiar atâția bani. Și, întâlnind tăcerea unor săli de cinema mai puțin pline, pisălogeala PR-istică despre cascadoriile executate pe bune de Cruise, despre cum e el ultima redută a autenticității, a început să sune ușor disperat la urechile unora dintre noi. Într-adevăr, în condițiile în care atât ultimul Indiana Jones, cât și ultimul Mad Max (Furiosa) sunt compuse în bună măsură din imagini drastic manipulate digital sau chiar create de la zero pe computer, ceea ce le face să arate pe alocuri ca niște filme de animație, seria Misiune: Imposibilă chiar este ultima redută. Cruise continuă să lupte pentru un fel de a face cinema în care o echipă merge pe teren, iese în lumea reală și, investind intrepiditate și oase rupte, revine cu ceva ce nu mai fusese documentat înainte. („Documentat” e cuvântul cheie.) Întrebarea e cât mai înseamnă miza lui Cruise pentru marele public consumator de imagini spectaculoase: cât mai contează de unde provin acele imagini, cum au fost obținute, dacă au sau nu certificat de autenticitate. Cât despre propria lui tabără, cea a „puriștilor”, unii dintre ei pot găsi că munca lui Cruise nu are puritatea muncii lui Jackie Chan din perioada de apogeu a acestuia. Că puriștii de-aia se cheamă puriști, fiindcă sunt în stare să obiecteze la orice impuritate.

Să-l vezi pe Chan pe la 1985, suspendat deasupra unui abis, însemna să-l crezi. Sigur că existau și pe-atunci tot felul de trucaje, dar acestea, oricât de ingenioase, rămâneau detectabile pentru un ochi experimentat. Și existau unghiuri de filmare care nu prea mai lăsau loc de îndoială în privința faptului că abisul era abis (și nu vreo retroproiecție), iar Chan era Chan (nu vreo dublură), nepriponit și necablat. Cruise perpetuează tradiția lui Chan sub un nou regim al imaginii – unul caracterizat prin manipulabilitate digitală în principiu nedetectabilă. Nu-l mai poți crede pentru că-l vezi suspendat deasupra abisului. Mai trebuie să-l crezi și pe cuvânt. Și inclusiv materialele promoționale puse de el în circulație, despre cum a respins manipularea digitală și a insistat să facă pe bune ce pare a face pe ecran, admit că refuzul manipulării digitale e până la urmă relativ, că la filmare s-a lăsat legat cu niște cabluri, șterse ulterior în postproducție. Doar nu era atât de nebun încât să nu se lege, în condițiile în care rezultatul arată la fel pe ecran. Spre deosebire de el, Jackie Chan n-avea de ales. E plin internetul de discuții despre inserțiile de CGI din secvențe precum cea a săriturii cu parașuta din Misiune VI sau cea a săriturii cu motocicleta în prăpastie din Misiune VII. E incontestabil, spune cineva, că Tom Cruise a sărit din avion de la foarte mare înălțime. Da, răspunde altcineva, dar furtuna în care sare a fost creată pe computer. Nu contează, revine primul; CGI-ul a servit augmentării dramatice a momentului, fără a dilua, fără a afecta în niciun fel esența cascadoriei. Tot așa, e incontestabil, spune cineva, că Tom Cruise a sărit pe motocicletă de pe o potecă de munte, cu o parașută în spate. Da, dar în realitate a sărit de pe o rampă construită special, care apoi a fost înlocuită digital cu poteca impracticabilă pe care o vedem în film. Și de ce i-ar dilua asta performanța? E ceva ce doar face ca momentul să fie mai dramatic. Sunt întru totul de partea susținătorilor lui Cruise: indiferent ce megalomanie îl mână în luptă, e meschin să-i minimalizezi performanțele. Dar cinemaul pe care-l face nu mai poate fi cinemaul lui Belmondo și al lui Jackie Chan. În sensul ăsta, lupta lui e una care nu poate fi câștigată.    

Andrei Gorzo

Critic de film (n. 1978). Publică din 1996. Este conferențiar universitar la UNATC, unde predă din 2004. Filmul lui preferat este Al treilea om/ The Third Man(1949). Scrie pe andreigorzoblog.wordpress.com.