În ultimele luni, trei dintre cele nouă lungmetraje de ficțiune regizate de James Cameron au (re)intrat în cinematografele noastre să ne aducă aminte de ce ne place să dezbatem despre unul dintre cei mai influenți realizatori din istoria Hollywood-ului.

„Am primit 14 nominalizări la Oscar. Am câștigat 11. Am făcut mai mulți bani decât orice film din istorie. Continuăm să facem mulți bani cu el. De ce aș schimba un singur cadru? Nu cred că-s mai deștept acum. Probabil că am pierdut câțiva neuroni între timp.” Asta spunea James Cameron într-un interviu promoțional recent, cu ocazia relansării pe marile ecrane, pe 10 februarie, a filmului Titanic, la 25 de ani după ce umplea sălile din Los Angeles până la Tulcea – unde l-am văzut prima dată, pe scările lipicioase ale cinematografului, la 11 ani.

Și cine suntem noi să-l contrazicem pe omul care a făcut 3 din primele 4 filme ca încasări (neajustate cu rata inflației) din istorie? Chiar dacă s-a mutat acum 15 ani pe Pandora, a rămas același realizator perfecționist și perfect ancorat în realitățile economice ale industriei, cu un fler nemaipomenit de a-și citi spectatorul, egalat doar de eterna curiozitate de a inventa sau de a se folosi de cele mai recente inovații tehnice pentru a pune pe ecran ceva ce nu s-a mai văzut vreodată. Înainte să se lanseze Avatar 2, toată lumea scria, cu degetele tremurânde pe tastatură, să nu pariem niciodată împotriva lui James Cameron, dar mă întreb dacă și de data asta credeau că o să le iasă pronosticul.

Trebuie să deții controlul 

S-a scris mult despre anii de ucenicie ai lui Cameron, fost camionagiu fără studii de specialitate în cinematografie, sub tutela producătorului Roger Corman, la începutul anilor ’80, pentru care a lucrat în diferite departamente tehnice și unde a avut prima experiență, eșuată și întreruptă prematur, în regie (Piranha II: The Spawning, 1981). Ce i-a ajutat și pe Coppola și pe Scorsese anterior la colaborarea cu Corman i-a fost de folos și lui. Anii formatori au fost esențiali pentru ca tânărul regizor să adopte niște mantre după care-și va ghida toată cariera, pentru a evita problemele avute la început. Trebuie să deții controlul asupra proiectelor la care lucrezi. Trebuie să cheltui bani, ca să faci bani. Trebuie să-ți dai spectatorul pe spate.

Cu câteva excepții notabile – un contract de writer for hire pentru ceea ce noi numim Rambo 2; câteva scenarii date unor oameni de încredere, din care au ieșit fascinantul Strange Days (1995, Kathryn Bigelow) și Alita: Battle Angel (2019, Robert Rodriguez) –, James Cameron lucrează doar pentru el. Ideile originale îi vin adesea în vis – imaginea unei păduri bioluminiscente, când era la facultate; viziunea unui robot din viitor, în timpul unei călătorii în Europa. Iar când folosește uneltele sau locul de joacă al altcuiva (sequel-ul Aliens sau remake-ul True Lies), rezultatul e ceva foarte diferit de sursă și aproape de propriile sensibilități.

Trebuie să deții controlul asupra proiectelor la care lucrezi. Trebuie să cheltui bani, ca să faci bani. Trebuie să-ți dai spectatorul pe spate.

Dar insistența de a avea putere de decizie nu i-a înlesnit drumul, cel puțin în primii ani ai carierei. The Terminator (1984), filmat pe brânci, câteodată fără a avea toate aprobările, ar fi putut avea un buget mai mare dacă l-ar fi regizat cineva cu mai multe filme la activ. The Abyss/Abisul (1989) n-ar fi fost o experiență de coșmar pentru toată echipa de producție, scufundată în apă cu lunile, fără ordinele unui om care era de mult depășit de anvergura planurilor sale. Cu siguranță însă, ar fi fost un film mult mai puțin interesant.

Și totuși, încurajat de încasări fenomenale (cu excepția Abisului, o gaură fără fund din multe puncte de vedere), Cameron a perseverat, impunându-și ideile de casting (Schwarzenegger în locul lui OJ Simpson în The Terminator, Sigourney Weaver și salariul său de 1 milion de dolari în Aliens, Kate Winslet în Titanic), „toanele” de a construi un transatlantic aproape la scară și, nu în ultimul rând, bugetele exorbitante.

Toți banii din lume

Atunci când, cu câteva săptămâni înainte să se lanseze Avatar 2: The Way of Water, Cameron a spus că ar trebui să fie al patrulea sau al cincilea film din istorie, ca încasări, ca să devină profitabil, Internetul a luat-o razna și jurnaliști din toată lumea și-au scos de la naftalină aritmetica de bază și au început să calculeze ce înseamnă asta și să-i cânte prohodul. Răspunsul scurt: înseamnă că Avatar 2, filmat într-un studio virtual (pe care producătorii îl numesc the volume, în care actorii sunt acoperiți de markere care le înregistrează și „încarcă” prestația în calculator) este cel mai scump film din istorie (cu aceeași mențiune legată de inflație).

Ceea ce nu constituie o noutate în cariera lui Cameron. The Abyss costase 70 de milioane de dolari (în 1989!), Terminator 2: Judgement Day a fost primul film care a spart bariera celor 100 de milioane, iar Titanic a dublat miza. Toate și-au depășit bugetul, zilele de filmare, nervii și răbdarea celor care au lucrat la ele. Din partea unui realizator atât de conștient de faptul că filmele sale trebuie să facă profit or else, pare aproape o nebunie. Dar o nebunie calculată. Cred că ar fi un excelent jucător de blackjack.

E greu de supraestimat importanța lui Cameron pentru un anumit tip de cinema-spectacol, în cultura pop a anilor ’80-’90. Schwarzenegger făcea prăpăd într-o secție de poliție, după ce-i atenționase că „se va întoarce”, transformând un film de serie B în ceva mai mult. Apoi Cameron a luat un scenariu mai vechi de-al său, intitulat Mother, i-a grefat pe Ripley și pe o trupă de pușcași marini și a făcut un sequel într-un cu totul alt registru decât filmul lui Ridley Scott. Momentul The Abyss (1989), în care apa controlată de entitatea extraterestră mimează expresiile faciale ale lui Mary Elizabeth Mastrantonio, a făcut trecerea de la efectele vizuale practice la CGI. După Terminator 2 și Jurassic Park, n-a mai fost cale de întoarcere, iar maeștrii în efecte vizuale practice ca Stan Winston (The Terminator, Aliens) au trebuit să se adapteze vremurilor. 

Toate și-au depășit bugetul, zilele de filmare, nervii și răbdarea celor care au lucrat la ele. Din partea unui realizator atât de conștient de faptul că filmele sale trebuie să facă profit or else, pare aproape o nebunie. Dar o nebunie calculată. Cred că ar fi un excelent jucător de blackjack.

True Lies e cam perimat, cu al său antagonist-caricatură de fundamentalist islamic prezent în multe dintre filmele perioadei, altfel un film de acțiune perfect delectabil. Dar Titanic, care a nimerit inițial în mijlocul revoluției tehnologice a trecerii de la VHS la DVD și a atins cote nemaivăzute de popularitate, pe fondul unei furtuni perfecte de recunoaștere a starului său, trebuie să aibă același efect azi ca și acum 25 de ani, văzut pe ecran mare. Sigur că povestea de dragoste e principalul ingredient care l-a transformat într-un fenomen dar, în fond, din momentul în care Rose îi scoate cătușele lui Jack cu toporul, asistăm la o reluare a dinamicii din The Terminator, cu Billy Zane (și Titanicul) în rol de T-100. În 2022, ultimul act din Avatar 2 plays the hits și scufundă iar ceva ce ar trebui să plutească în, și de această dată, cea mai bună secvență din film.

Între Titanic si Avatar, regizorul s-a documentat. Ca și cum s-ar fi pregătit de o călătorie pe viu spre Pandora, s-a scufundat pe fundul Gropii Marianelor (după ce, în prealabil vizitase și Titanicul în 1995), a filmat două documentare, a inovat și a așteptat tehnologia să-i prindă din urmă imaginația. Apoi, a arătat lumii, din nou, ceva nemaivăzut.

Azi, influența lui Cameron, deși continuă să facă toți banii, s-a mai tocit. Între cele două Avatar-uri, jocurile video au atins un grad de imersiune și fidelitate grafică fără precedent. Tehnologia VR a devenit produs de masă. Animațiile sunt mai sofisticate ca oricând. Strategiile de distribuție s-au schimbat post-COVID iar filmele trebuie să facă bani rapid, sau niciodată, în cinematografe. Iar ecranul TV, care livrează conținut mai mult și mai accesibil decât oricând, e prea mic să pună filmele astea într-o lumină prea favorabilă. Chiar și așa, ajuns la 68 de ani, Cameron pare că a ales să-și petreacă tot restul carierei pe Pandora, pentru că poate să-și spună acolo toate poveștile care i-au rămas pe țeavă. Cel puțin încă trei, până spre finalul deceniului.

Același deschizător de drumuri

Ce-l face încă special? Dincolo de spectacol – total, neegalat, expansiv pe ecranul IMAX –, e discutabil dacă filmele lui de pe Pandora au suficiente elemente distinctive. Cârcotașii vor spune că Avatar e un foarte scump desen animat, o combinație de FernGully, Dances With Wolves și Pocahontas băgată într-un malaxor industrial, care n-a lăsat prea multe lucruri notabile în urma lui. Că scenaristul Cameron – pe care nu pare să-l fi contrazis nimeni cu succes în ultimii 30 de ani –  are nevoie de cineva care să-i spună că unele replici sună crâncen. De un editor care să-i spună că ce-i peste două ore e epuizant. Că ușa pe care s-a refugiat Rose putea să-l țină și pe Jack. Că 3D-ul e o găselniță mai degrabă nesuferită, care ar trebui să se întoarcă în anii ’50 din care a plecat. Că pragul celor 2 miliarde de dolari de profitabilitate înseamnă că nu va exista niciodată un Avatar pentru adulți. Cârcotașii vor avea dreptate.

Cârcotașii vor spune că Avatar e un foarte scump desen animat, o combinație de FernGully, Dances With Wolves și Pocahontas băgată într-un malaxor industrial, care n-a lăsat prea multe lucruri notabile în urma lui.

Ceilalți vor spune că lucrează cu teme universale, livrate într-un pachet ușor digerabil de către oricine de la nouă ani în sus, așadar cu povești care s-au mai spus, chiar dacă niciodată așa. Vor recunoaște că unele replici sună naiv, pentru că e un idealist incurabil și un visător care nu va ajunge niciodată la concluzia că e prea multă emoție pe ecran. Că 3D-ul lui, îmbunătățit de experimentele cu variable frame rates, este peste cel al competiției, chiar dacă nici ei nu îl iartă pentru zecile de filme inutil și retroactiv convertite în 3D care ne poluează vizual din 2009 încoace. Și ceilalți vor avea dreptate.

Și unii și alții îl așteaptă să-și facă timp să supervizeze remasterizările filmelor sale. The Abyss nu e nici măcar pe blu-ray când scriu aceste rânduri, iar fanii sunt furioși că imaginea lui Terminator 2 a fost „curățată” de granulația peliculei pentru 3D de calitate mai bună. 

Deasupra tuturor, stă James Cameron, același deschizător de drumuri care le arată celorlalți cum se face. Încă the king of the world, cum s-a autointitulat, poate neinspirat, dar justificat, la Oscarurile din 1998. 

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.