Oslo, 31 August – Terminus

9 Iunie 2020

Un tânăr (34 de ani) bate la pas un oraș făcut din zgomote vătuite și imagini blocate în colțul ochiului, care pândesc momentul când vor putea tăbărî asupra lui din toate direcțiile. Prea mult sau prea puțin – subiectivitatea personajului, așa cum a remarcat Andrei Gorzo, joacă feste, permițându-și unele libertăți: ici ne dă un câmp vizual ferfenițit, colo se-avântă departe de omul pe care credeam că îl urmărim, într-un voice over incandescent. Căci omul nostru, Anders, este un revenant care, după o absență îndelungată, are nevoie să își recalibreze percepțiile la realitatea procustiană a lumii: plecat din clinica unde urma un program de dezintoxicare, Anders ajunge din nou în Oslo, sub pretextul unui interviu pentru un job. Dar ziua aceasta, care nu anunță nimic, îl va purta departe.

Lui Anders, e limpede, îi dă târcoale un gând suicidar: la început îl vedem luând în brațe un bolovan și afundându-se în adâncimile unui lac, apoi revenind la suprafață cu chiu, cu vai. Nu atât o misiune de îndeplinit, cât un plan de testat – și poate că cele mai răscolitoare momente ale filmului irup fix atunci când Anders dă semne că s-a hotărât să revină pe linia de plutire a unei vieți normale. În acest fel alunecos prin care Anders pare să-și faulteze propriul plan premeditat – acela al unei ieșiri din scenă ireproșabile – stă cheia filmului, care-l îndeamnă pe spectator să-și reconfigureze la rândul său, iar și iar, așteptările. Uneori, Anders se agață, cu disperare și ingenuitate, de colacul de salvare al fostei sale vieți: prieteni de demult, partenera din trecut, chef de petreceri până la zi; alteori, pare dispus să încheie definitiv orice socoteli cu viața, pe modelul unui „terminus, toată lumea se dă jos din vagoane” abia murmurat.

Și asta pentru că Anders nu dă prea mult din el, forțându-ne să săpăm dincolo de rictus. Acolo descoperim un clocot de furie resemnată în fața bălăriilor care au cotropit viețile prietenilor săi îmburgheziți, în fața bla-bla-ului societății individualiste, în fața teoriilor de carton și a privirilor condescendente cu care e întâmpinat la tot pasul. Trebuie văzute aceste situații imposibile, în care prietenii lui Anders, vrând să-i ofere compasiune și gentilețe, sfârșesc prin a se împotmoli într-un sentiment de jenă vinovată. Altfel spus, ideea filmului e că Anders nu poate fi ajutat și că, în fond, nu e vina nimănui. Dacă Anders, un tânăr privilegiat, a dat cu piciorul ocaziilor ieșite în calea sa și dacă, de la un punct încolo, s-a angajat, sub mirajul drogurilor, pe o cale fără întoarcere, nu e vina nimănui (nici măcar a sa). Iarăși, dacă viața prietenilor săi a continuat – mai toți s-au căsătorit și au devenit părinți –, în timp ce viața lui Anders a înghețat, nu e vina nimănui. Pe de-o parte, filmul duce aici la paroxism o lege crudă a cinemaului modernist, pe care Serge Daney o rezuma prin expresia „non-asistență oferită unei persoane în pericol”. Pe de altă parte, prin insistența regizorului Joachim Trier de a filma Oslo ca pe un oraș pulsând de vieți paralele și de rute alternative, filmul așază în fața noastră oglinda unei lumi dezirabile. În tensiunea dintre bunăvoința forțată a celorlalți și asumarea personală a unor decizii proaste stă forța acestui film logic ca o zi cu lumină clară de august.

Intuiția lui Trier îi spune că are nevoie de un actor care să poarte pe umeri povara acestor lumi ireconciliabile. Problemă rezolvată: Anders Danielsen Lie, într-unul din marile roluri ale deceniului, care-i impune zâmbetul trist și răvășitor în galeria expresiilor pe care am vrea să le revedem. Se va și întâmpla, de altfel, în Ce sentiment de l’été, film vaporos al melancolicului Mikhaël Hers. (Că Paul Greengrass îl va selecta ulterior pe Danielsen Lie în rolul neonazistului Anders Breivik nu poate genera decât stupoare: fapt elementar, între 22 iulie și Oslo, 31 august există o prăpastie care n-are nicio treabă cu calendarul.) Danielsen Lie își acompaniază aici personajul cu discreția unui interpret absolut genial, care știe să marcheze ecarturi sau să facă forcing asupra altor personaje, având în minte un singur scop: să prelungească clipa eternă a acestei zile transformate în noapte, răsăritul fiind destinația fatală care trebuie amânată cu orice preț.

Ionuț Mareș a discutat, într-un foarte bun și aprofundat studiu critic dedicat filmului, importanța orașului pentru proiectul lui Trier. Ar merita subliniat și talentul real al regizorului de a se juca cu lumina, cu nuanțele în degradé ale celor 24 de ore norvegiene. Tot de-aici rezultă și suplețea formală a acestui film, capabil să treacă, într-o figură de montaj, de la aerul sufocant al unui bar la aerul tare al străzii, și de la discuțiile pedante ale zilei la forfota de neon a nopții. De când nu mai simțisem, într-un film scandinav, un așa suflu eliberator, care să se muleze pe ființa mișcătoare a orașului și să îi respecte ritmurile intime? În această secvență magică în care patru tineri traversează orașul gol, în miez de noapte, pe două biciclete s-ar putea să găsim cea mai simplă definiție a fericirii. Iar atunci când cei patru nimeresc, în lumina difuză a zorilor, într-o piscină aflată acolo doar pentru ei, suntem deja convinși că filmul trăiește, și încă extatic. De unde și impresia de execuție perfectă care nu ne va mai părăsi până la finalul acestui cadru virtuoz cu Anders, în sfârșit ajuns în casa părintească, cântând îndelung la pian: de-acum, poate pentru prima dată, are tot timpul.

Oslo, 31 august (2011) rulează pe MUBI.

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin.
Setări cookie box