Octav Chelaru: „Ca să faci filme, trebuie să înţelegi despre ce e vorba în lumea asta”

22 Iunie 2020

Dintre vocile promiţătoare ale noii generaţii de tineri regizori din cinematografia română face parte şi Octav Chelaru. 

A scris şi regizat până acum cinci scurtmetraje: „Fals pozitiv” (2014), „Ocupat” (2015), premiat la Timishort, „Petrecere privată” (2017), „Haine negre” (2017), selectat la Locarno, şi „Statul paralel” (2020, încă nelansat), toate realizate în convenţia realistă. 

În prezent se pregăteşte de debutul în lungmetraj, „Balaur”, pentru care va începe filmările în august. Este povestea unei profesoare de religie şi soţie de preot, în vârstă de 35 de ani, care începe o relaţie cu un elev de 16 ani de-al său. Situaţia se complică atunci când tânărul i se spovedeşte preotului.  

Născut la 30 septembrie 1991 la Piatra Neamţ, Octav Chelaru a studiat Informatica la Iaşi, domeniu în care a strălucit şi în care încă lucrează în paralel cu cinema-ul, chiar şi după ce s-a mutat la Bucureşti în 2016 („Lucrez pentru o companie din America şi o fac zilnic, de acasă. Când eram plecat la workshop-uri de film, fugeam în camera de hotel şi intram în şedinţă online. Deocamdată, nu se poate altfel. Alternativa ar fi publicitatea, dar mi se pare că uşile sunt ferecate. Să trăieşti doar din cinema, din scris şi regizat filme de ficţiune şi documentare, e foarte greu. Ar trebui să ai un anumit ritm.”)

A picat admiterea la regie la UNATC, fapt care l-a dărâmat timp de un an, dar despre care spune acum că l-a ajutat, chiar dacă a fost nevoit să înveţe regie pe cont propriu, făcând la început scurtmetraje la Iaşi pe banii câştigaţi din IT şi cu ajutorul prietenilor.

Octav Chelaru
La filmările pentru “Statul paralel”

Ai spus într-un interviu că ai început de foarte tânăr să filmezi. Când se întâmpla asta, mai exact?

În liceu am început să filmez. În şcoala generală am făcut mai mult fotografii. Am avut un gimnaziu foarte diferit de liceu. Am fost ca un cadou pentru ai mei, aşa că ei au investit foarte mult timp şi energie în mine. M-au concentrat în zona de puzzle-uri, de jocuri de perspicacitate. Participam la concursul Cangurul. La sfârşitul clasei a patra, am dat examen pentru gimnaziu la cele mai mari două licee din oraş, pentru că se introdusese posibilitatea să faci gimnaziul la liceu. Am luat primul. Apoi am ajuns la Olimpiada de Matematică. Am un teanc de diplome câştigate la olimpiade şi concursuri în gimnaziu. Am călătorit prin toată ţara. Mă ducea profesorul de matematică. 

Erai foarte dotat pe matematică.

Da, şi apoi pe informatică. La liceu, făceam 12 ore de informatică pe săptămână. Cred că Colegiul Naţional de Informatică din Piatra Neamţ era cel mai intensiv liceu de informatică din ţară. De acolo au plecat mulţi la Microsoft, Amazon, Google, Twitter. Mereu câştiga Olimpiadele de Matematică şi de Informatică.

În clasa a noua însă, influenţat de unii profesori, am început să văd filme şi să citesc. Nu mai citisem de prin clasa a cincea nimic, pentru că fusesem doar cu matematica. Am început cu cărţile pe care nu le citisem la vremea lor. 

Între clasele a noua şi a zecea am avut o cădere. Eram aproape falimentar la şcoală, nu mai eram acel elev surpriză. Am început să merg la meciurile de fotbal ale lui Dinamo. Am devenit fan Dinamo. Când aveau meciuri prin Moldova, mergeam în galerie. Fugeam de jandarmi. După aceea am avut o perioadă religioasă, în care am intrat într-un soi de grup ultraortodox, coordonat de un profesor de română. Mergeam pe la mănăstiri. Nu era deloc violent, dar mental, la acea vârstă, te poate altera. Începusem să cred în toate chestiile alea. Nu mă mai preocupam de informatică. Mergeam la laboratoare, dar mă uitam la filme sau citeam. Aveam suficiente cunoştinţe cât să trec şi să fiu bine. 

Profesorul de matematică din gimnaziu, care îmi era în continuare diriginte şi în clasele a noua şi a zecea, mi-a zis că se vorbeşte în cancelarie despre mine că sunt o mare dezamăgire. 

Atunci mi-am dat seama că trebuie neapărat să mă hotărăsc ce vreau să fac. Mi-am dat seama că îmi doresc să mă îndrept spre film. Am luat o handycam şi am început să fac filmulețe pe la şcoală, inclusiv filmul de sfârşit de an. Am filmat ziua bunicii mele, făceam interviuri cu ai mei. Pe unele le montam, pe altele nu, dar îmi plăcea să mă uit după aceea la ele, să observ ce nu s-a văzut cu ochiul liber. Din clasa a 10-a şi până în clasa a 12-a mi-am construit mental proiecţia că voi fi regizor de film. 

De unde aveai pasiunea pentru film?

A fost pur întâmplător. Au fost nişte întâlniri. În primul rând, cu Tudor Platon (director de imagine – n.r.), care deja făcuse pasul spre fotografie, după ce şi el fusese olimpic la informatică. Tatăl lui era pasionat de film şi ne-a pus Tarkovski. Eu eram obişnuit cu filmele de acţiune, aşa că era ceva ce nu mai văzusem. În plus, şi tata era cinefil şi avea teancuri de DVD-uri. Am fost crescut printre filme. 

Cu un prim „film” de ficţiune pe care l-am făcut cu nişte colegi de clasă am fost selectat la un atelier, Manifest, la Timişoara. Eram prin clasa a 10-a sau a 11-a. Acolo un tip ne-a ţinut un masterclass despre La Haine (1995), de Mathieu Kassovitz. Am stat şi am analizat acel film timp de o săptămână. Am fost fascinat. De atunci am început să aplic asta la filmele pe care le vedeam. Acela a fost declicul care a confirmat că filmul nu e doar entertainment, ci îmi pot folosi abilităţile logice, empatia şi emoţia. 

În clasa 12-a am făcut şi un film pentru admiterea UNATC. Tema era „mic-dejun”. Filmul era cu un tip aflat într-un fel de puşcărie şi care primeşte pastile ca să se sinucidă. L-am făcut în casă la mine, cu colegul meu de bancă, am mutat mobila. Era distractiv. Îmi plăcea mult.

În 2010, la 18 ani, ai dat admitere la UNATC, dar nu ai intrat.

Am vorbit cu ai mei, iar ei îmi sugerau că regia nu e o meserie pe care să o pot face la vârsta aia, că sunt multe experienţe pe care nu le avusesem până la 18 ani. S-a dovedit adevărat, dar eu eram Gică Contra şi am zis că asta vreau să fac, filme. Dădeam exemple: Citizen Kane, pe care Orson Welles îl făcuse la 25 de ani (râde – n. r.).

Atunci a fost şi criza financiară. Tata fusese concediat. Ai mei aveau probleme cu banii. S-au împrumutat ca să fac cursurile de pregătire de la UNATC. Le era frică să conducă şi era şi foarte scump să conduci până la Bucureşti dus-întors o dată pe săptămână, aşa că am mers cu microbuzul. Am venit de cel puţin zece ori cu microbuzul. Plecam la trei noaptea din Piatra Neamţ, ajungeam la 7-8 dimineaţa la Bucureşti şi dormeam pe scări la UNATC până la ora 10 când începea cursul, că eram rupt după o noapte de drum. Mă trezea cine ţinea cursul: Laurenţiu Damian, Paul Negoescu sau Marius Şopterean. Am făcut acele cursuri, care au şi costat vreo 3.000 de lei. Plus microbuzul. A fost un efort pentru ai mei. 

Mama mi-a zis să nu-mi forţez destinul şi să dau şi la alte facultăţi. Am dat la Jurnalism la Universitatea din Bucureşti. La examen ni s-a dat să scriem o poveste fascinantă din viaţa noastră. Am scris despre experienţa cu religia, cu acea „sectă” ultraortodoxă. La Jurnalism am intrat primul. M-a sunat decanul de acolo şi mi-a spus să merg la ei, că am ce trebuie pentru jurnalism. I-am zis că mai dau la o facultate şi mă mai gândesc.

Mama îmi spusese să dau şi la Informatică, pentru că nu strică să ai o meserie. Aşa, ca jurnalist… M-am dus la Iaşi într-un weekend cu tata şi am depus dosarul la Informatică. Având note foarte mari la Matematică şi la Informatică – luasem zece la Bacalaureat -, am intrat şi acolo, cred că al doilea. Am dat la trei facultăţi: una reală, una umană şi una vocaţională. Şi am intrat la primele două, dar nu şi la regie. Apoi am ales Informatica, din calcule pragmatice. Ştiam deja de la liceu că se pot câştiga bani rapid. Dar a fost atât de mare dezamăgirea după ce am căzut la UNATC, încât un an de zile nu am mai vrut să aud de filme.

Petrecere privata
Daniel Popa şi Ioana Flora în “Petrecere privată”

Ce s-a întâmplat la examenul de admitere de la UNATC? Cum a fost? 

Mi s-a părut o eroare. După aceea, am şi avut o cădere nervoasă rea de tot. Mă îmbolnăvisem. Nu puteam să concep că destinul îmi joacă feste.

Examenul a fost cu ghinion. Ni s-a dat o listă de filme şi de regizori şi mie mi-a picat Dancer in the Dark (2000), de Lars von Trier. Trebuia să scriu un eseu despre final, cu execuţia, cu spânzurarea personajului jucat de Björk. Trebuia să-l interpretez regizoral. Ştiam să fac asta, ştiam câte cadre sunt şi cum să le analizez. Dar am zis să fac altceva, o nebunie. Am scris cum se vede momentul din perspectiva personajului lui Björk, acea femeie care orbeşte. Am scris un fel de monolog. Asta nu le-a convenit deloc, pentru că mi-au dat şase. Am plecat cu stângul. 

A urmat o probă practică, din punctul meu de vedere complet absurdă. Ni s-a dat un text poetic, abstract, din literatura română. Cred că Gellu Naum. Apoi ni s-au dat un operator cu o cameră pe trepied şi nişte obiecte. Trebuia să redăm emoţia din acel text cu acele obiecte. Am făcut ceva, iar comisiei i s-a părut interesant. Am dat carneţelul pe care aveam trecut deja acel şase, apoi Laurenţiu Damian mi l-a dat înapoi şi a făcut „nţ, nţ”, dând din cap. Şi atât. Acesta a fost feedback-ul meu. Aşa am picat la UNATC.

Cine era în comisie?

Laurenţiu Damian, Marius Şopterean şi Nap Toader. După şapte-opt ani m-am întâlnit cu domnul Damian şi i-am spus că mi-a făcut cel mai mare bine atunci că m-a picat. A fost un pic iritat, dar am fost sincer. La 21 de ani, cu diplomă de regizor, netrăind ce am trăit, fără etica muncii, nu aş fi făcut mare lucru. 

Nu te-ai gândit după un an să dai din nou?

Era prea mare problema financiară la ai mei. Simţeam efortul lor. Simţeam că sunt o sugativă de resurse. Am ales informatica tocmai ca să îi ajut şi eu cu banii. În octombrie a început anul universitar şi în noiembrie m-am angajat în IT. Am luat diplomă de merit pe primul an. Am avut 10 pe linie. După un an m-am angajat la Bitdefender, care atunci, în 2011, era cea mai cool firmă din Iaşi. Am fost aleşi doar doi din 80 de candidaţi. Eram primul student din anul doi care intra. 

Am lucrat cinci ani la Bitdefender, până în 2016, când m-am mutat la Bucureşti. A fost foarte util. În primul rând, îmi oferea confort financiar. În al doilea rând, am prins etica muncii. Am învăţat să lucrez în echipă şi să respect munca, ce înseamnă să stai opt-zece ore şi să livrezi ce ai spus că livrezi. Este foarte important. Asta mă ajută acum.

Dar cât de mult te interesa informatica?

M-a pasionat în primul an, în care am ignorat filmele şi cărţile. În vara dintre anul întâi şi anul doi, am preferat să stau în Iaşi, la cămin, ca să lucrez. Era 2011. Iar Corneliu Porumboiu îşi lansa Poliţist, adjectiv pe DVD, la Cărtureşti. A arătat şi un scurtmetraj de-al lui din facultate. La final semna DVD-uri şi stătea de vorbă cu lumea. Am văzut că e foarte deschis, aşa că am fost la el şi i-am spus că am dat şi eu la film acum un an şi am picat. I-am zis că lucrez, din nevoi financiare, dar că vreau să fac un film. Mi-a spus să fac un film, pentru că nu am nevoie de facultate sau, dacă am, o să simt nevoia după ce îl fac. 

Am început să fac nişte videoclipuri pentru Genero TV, un site cu formaţii care doreau să prindă un pic de public şi care veneau cu o piesă căreia voiau să îi facă clip. Erau destul de slabe videoclipurile pe care le-am făcut. Nu ştiam să focalizez. Rugasem nişte tipi care filmau nunţi să mă ajute. Dar am învăţat făcând. După aceea, o formaţie rock din Iaşi a vrut să le fac nişte videoclipuri. Am avut clienţi.

Şi în timpul ăsta continuai facultatea şi jobul.

După anul întâi, mi-am dat seama cum să păcălesc facultatea astfel încât să iau note mari şi să păstrez şi job-ul. Mergeam la seminarii, trimiteam teme, eram foarte organizat. În sesiune nu prea dormeam. Mi-am dat seama că se poate trece uşor facultatea. Mai ales că la muncă făceam chestii mult mai avansate decât la şcoală. 

Ocupat
Delu Lucaci în “Ocupat”

După ce ai terminat facultatea şi cât ai mai stat la Iaşi, ai făcut două scurtmetraje, Fals pozitiv (2014) şi Ocupat (2015).

M-am împrietenit cu actori. Am intrat în intimitatea trupei de actori de la Teatrul Naţional din Iaşi. Am avut șansa ca domnul Vlad Massaci să-mi permită să merg la repetiţiile dânsului. Am învăţat multe lucruri. Şi am zis că acesta e momentul să fac film.

Stăteam încă în cămin. Mergeam dimineaţa la facultate, la seminar, de la opt la zece, după aceea mergeam la muncă, apoi le spuneam că am o problemă şi la patru eram la teatru. Stăteam până la opt, mergeam seara acasă, îmi făceam temele pentru a doua zi la facultate şi tot aşa. 

Totuşi, nu te interesa teatrul, doar filmul.

Mă interesa lucrul cu actorii. De asta îmi era frică, de asta nu am făcut filme. De asta făceam videoclipuri, ca să mă exprim cu camera. La videoclipuri nici nu aveam problema cu sunetul. Aveam fobie de momentul în care actorii deschid gura.

În ce sens?

Că se aude rău, că nu simt falsitatea, că te poate păcăli imediat, mai ales un actor cu experienţă care ştie să se apere. Şi eram curios cum găseşte un regizor acel realism, de asta mergeam la teatru. Era şi tracul de a vorbi cu actorii. Împrietenindu-mă cu ei, am rezolvat şi asta. 

Deci în toată acea perioadă aveai în cap ideea că vrei să faci film, nu?

Da, dar în acelaşi timp voiam să termin şi facultatea şi să continui şi job-ul. Nu aveam capacitatea financiară să „scap” dintr-un oraş ca Iaşi, care e foarte mişto, dar în care nu se face film. 

Cum ai făcut cele două scurtmetraje?

Cu banii din salariu, de la Bitdefender. Şi am avut noroc şi de dedicarea prietenilor mei care intraseră la UNATC: Tudor Platon, care era la Imagine, şi Ştefan Azaharioaie, care era la Sunet. Tudor Platon a împrumutat echipament din facultate, a zis că face un film de şcoală, s-a urcat în tren, a ocupat un vagon şi a venit la Iaşi. L-am aşteptat la trei noaptea la gară. Erau trepiede, lumini, toate luate din UNATC, nici nu încăpeau în mașină. Aşa am făcut primul film.

După experienţa primelor două filme, te-ai mai gândit să faci studii de cinema?

Am mai avut gândul ăsta până ce am făcut Haine negre (2017). Chiar şi în 2016, după ce m-am hotărât să mă mut la Bucureşti, îmi ziceam că o să fac la un moment dat şcoala de film. Era patima asta de a avea diplomă de regizor. Dar apoi m-am calmat. Mi-am dat seama că a studia filmul e foarte util într-o ţară care are industrie, pentru că e mai simplu să pătrunzi. Dar după ce am luat la CNC prima oară şi după ce am fost la Locarno cu Haine negre, mi-am dat seama că deja am pătruns, că deja cunosc oameni. Principala mea grijă era că nu am făcut facultatea şi că nu am o generaţie, nu am pe cine să sun. Faptul că am fost la Locarno mi-a dat curaj. Atunci am avut confirmarea că, dacă îţi doreşti să faci, faci. 

Cum scriai, din ce te inspirai? Citisei scenarii?

Citisem cărţi despre scenarii. Citisem Robert McKee (volumul Story – n.r.) de mai multe ori. Şi scenariile scriitorului Lucian Dan Teodorovici, cu care m-am împrietenit. Întâlnirea cu el a fost importantă. Am şi scris împreună un scenariu de mediumetraj care nu s-a mai făcut niciodată, inspirat dintr-un episod din romanul lui, Matei Brunul. Am văzut cum gândeşte Lucian, pe secvenţă, pe tăietură, pe sunet. Atunci am prins eu curaj să scriu scenarii, de fapt.

Şi el voia să facă film. Ne-am hotărât să facem în co-regie cinci filme de scurtmetraj, cinci episoade, toate dintr-un singur cadru, pe care să le unim într-un lungmetraj. Aşa am făcut eu Ocupat, iar el, Greieri. Apoi ne-am dat seama că cinci ar fi fost prea multe.

În privinţa scenariilor, la început eram ignorant. Era vorba de mimetism şi pasiune. Până târziu, după Ocupat, când m-am apucat să citesc scenarii, când am pus mâna pe scenariile lui Cristi Puiu şi Cristian Mungiu, pe care le-am citit de mai multe ori.

Filmele tale de până acum mi se pare influenţate de Noul Cinema Românesc, de la poveştile inspirate din întâmplări de viaţă foarte concrete şi până la dialoguri şi felul în care filmezi.

Nu ratam niciun film din Noul Cinema Românesc. Mă simţeam foarte mândru când a câştigat Călin Peter Netzer cu Poziţia copilului Ursul de Aur la Berlin. Eram la părinţi şi ne-am uitat pe internet la festivitate. Şi am sărit în sus de parcă dăduse gol România la fotbal. 

Eram foarte fascinat de ei. Trebuie să înveţi înainte de a te revolta. Pe scurt, copiam. Nu mi-e frică de acest cuvânt. Mă inspiram de la ei. Într-adevăr, îmi plăceau şi alte lucruri, alte estetici, dar nu ştiam de unde să le apuc. Când faci film cu resurse puţine, am realizat pe propria piele că asta era singura soluţie: cadre cât mai simple, camera ori din mână, ori pusă pe trepied şi uitată acolo, dialoguri cât mai lungi, actorie naturalistă. Ulterior, lucrurile au evoluat, am încercat să schimb macazul cu celelalte filme, dar e destul de greu, resursele sunt limitate. 

Cred că după Noul Val a urmat o generaţie de sacrificiu, care încă durează. Sunt cei care nu au mai prins Noul Val şi copiază doar forma, crezând că în formă stă secretul. Dar nu, secretul e în fond, în ce spuneau oamenii ăia, în umorul şi referinţele lor.

Cum scapi din umbra asta? Cum faci să te desprinzi?

E greu să am un răspuns, că nu am un film de lungmetraj în spate. Dacă nu îţi iese, nu te mai întreabă nimeni de ce nu ţi-a ieşit. Şi dacă îţi iese, trebuie să fii un pic umil şi să spui că a fost şi multă şansă şi multă inspiraţie. 

Dar şi că ţi-ai plănuit foarte bine lucrurile. De exemplu, pentru debutul pe care o să îl încep în august, m-am pregătit foarte mult. De la Locarno, din 2017, când am băut o bere şi i-am pitch-uit cu succes proiectul lui Ducu (producătorul Radu Stancu – n.r.) şi până în iunie 2020, când suntem acum, au trecut aproape trei ani, timp în care am fost la peste 12 workshop-uri de scenariu, am scris peste 12 drafturi, am văzut foarte multe filme şi mi-am extras secvenţe, moduri de realizare, referinţe muzicale. Am un document de 400 de pagini de screenshot-uri din filme. E felul în care îmi imaginez filmul meu. Sunt foarte chiţibuşar pe chestia asta. Pregătirea e un element foarte important. Nu cred că trebuie să ai speranţă că la filmare vei fi lovit de geniu. Filmarea trebuie să fie o execuţie a unui plan bine construit şi asta trebuie făcut.

Generaţia noastră, cei care vom debuta în anii care vin, va trebui să aducă din nou în atenţie cinematografia română, măcar puţin. Acum se vorbeşte mai mult de Noul Val din Bulgaria, de New Weird Greek Wave, de brazilieni. Trebuie să săpăm în noi, să ne documentăm şi să citim foarte mult. Să fim foarte pregătiţi, în speranţa că vom avea o şansă şi ne va ieşi. Noul Val nu ar mai trebui privit nici omagial, nici ca ceva care te umbreşte: „Ce-o să fac eu, dacă ei oricum sunt giganţi?”. Dacă am gândi aşa, nu am mai face film. Cred că trebuie să faci un film aşa cum îl simţi şi să îl pregăteşti foarte bine. 

Statul paralel
Gabriel Huian şi Alin Florea în “Statul paralel”

Cam toate filmele tale se învârt în jurul unor dileme şi relaţii disfuncţionale. De unde te inspiri? 

A vorbi de stil la nişte scurtmetraje e puţin arogant. Sunt nişte exerciţii. Nu am avut şansa de a greşi la facultate. Pentru că nu am intrat la UNATC, nu am avut acele examene. Am greşit făcând. Toate întâmplările din filmele mele au pornit de la lucruri pe care le-am trăit sau pe care mi le-au povestit alţii şi care au trezit ceva în mine. M-am gândit că poate fi ceva cinematografic şi pot să le explorez.

Ce îţi place la cinema şi la regie? De ce te atrage aşa de mult?

Cred că mă regăsesc în ce scrie în fişa postului. Sunt pasionat de literatură, de idei, de discuţii, ceea ce găseşti foarte mult în cinema. Sunt un tip de încredere, cu etica muncii, şi cred că trebuie să ai o atitudine în cinema. Ca să duci un astfel de proiect la bun sfârşit, trebuie să ai abilităţile necesare. 

Sunt fascinat de filme. Îmi plac. E ca atunci când te îndrăgosteşti, nu poţi să explici. Memoria mea afectivă e formată mai mult din chestii din cinema decât din viaţa reală. De fiecare dată când vorbesc cu cineva şi ajungem la o idee, dau un exemplu dintr-un film. Mă uit la filme ca un spectator. Plâng, râd, mă distrez. Însă am şi ochiul critic în spate. 

Dar, pentru mine, ca emoţie, literatura a început să fie un contracandidat puternic. Sunt nişte cărţi care mă fascinează mai tare decât multe filme. Însă nu aş putea să mă exprim prin literatură. Totuşi, lectura e indispensabilă. Nu cred că un regizor poate să facă filme dacă se uită doar la filme. Ca să faci filme, trebuie să înţelegi despre ce e vorba în lumea asta. Trebuie să citeşti. Orice.

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.