Killer of Sheep – Black Light

10 Iulie 2020

În 1977, un proaspăt absolvent al prestigioasei UCLA filmează cartierul ghetoizat Watts din Los Angeles, acolo unde locuiește o importantă comunitate de afro-americani. Filmul e rar proiectat – e un film „studențesc” de final de studii – și durează câțiva ani până să fie văzut. Însă, odată văzut cum trebuie, se transformă într-un clasic inconturnabil al black cinema, citat și răscitat pentru observația pătrunzătoare și adesea poetică a unei lumi nevăzute și pentru furia legitimă pe care o picură între două cadre. „Un portret al unei familii și al cartierului în care locuiește a devenit o cronică despre rezistența și eroismul afro-americanilor”, remarca Thom Andersen în magistralul său film-eseu Los Angeles Plays Itself (2003), în care se amuză să pună sub lupă reprezentările deloc flatante ale L.A.-ului în filme. Deloc întâmplător, după ce trece prin foc și sabie mai tot maldărul de peliculă cheltuit pe străzile metropolei, documentarul lui Andersen se încheie cu un segment dedicat mișcării L.A. Rebellion, pe post de contra-exemplu fericit în care respectul pentru geografia intimă a orașului se conjugă cu o practică transgresivă a cinemaului.

Charles Burnett, studentul care a regizat Killer of Sheep forând în propriile amintiri și privind din când în când prin împrejurimi, e probabil – alături de Haile Gerima – cea mai marcantă figură a L.A. Rebellion. (Tot el a scris și filmat o altă capodoperă a mișcării, Bless Their Little Hearts al lui Billy Woodberry.) Cu timpul, și mai ales datorită debutului său considerat de mulți neîntrecut, Burnett a dobândit o reputație de pilon al cinemaului afro-american. Nu atât ca un Spike Lee – heraldul cauzei negre de pretutindeni, care se mișcă nonșalant înainte și-napoi în timp, împănându-și filmografia cu discursuri memorabile și trăgând câte o torpilă subversivă cu buget mare o dată la câțiva ani –, cât ca un cronicar onest al unei vieți normale în comunitate, cu suișurile sale nesperate și coborâșurile la ordinea zilei, cu dramele sale universale și stigmatizările sale rasiale specifice. Căci a fi o persoană de culoare într-un cartier afro-american e cea mai normală chestie – nicio confruntare între albi și negri à la Jordan Peele – și, cu toate astea, un prilej constant de tensiune: absența totală a poliției care să-și vâre nasul ajunge cu timpul să apese pe structura poveștii, dovadă că filmul face în paralel o muncă de măturare a clișeelor cu care ne-a obișnuit cinemaul industrial.

Captură din Killer of Sheep (sursă: NYTimes)
Captură din Killer of Sheep

Astea fiind zise, Killer of Sheep nu e un film revoltat decât în subtext, preferând să strângă în cadrele sale melancolia unui trai proletar care n-are acces decât prea rar la confortul financiar. Filmul își epuizează energia descriptivă fixând pe vecie aceste străzi în pantă pe care stau parcate rable, aceste ulițe neasfaltate din spatele caselor, aceste terenuri virane unde copiii joacă jocuri crude. Protagonistul Stan (Henry G. Sanders), pater familias care încearcă să-și orienteze urmașii pe calea cea dreaptă, convingându-se în același timp de virtutea propriului job la abator în fața atâtor alternative de câștig necinstite, își încrețește fruntea de riduri și privește în gol. Unul dintre fiii săi își pune o mască de dulău trist pe față și iese din cadru tăcut. Un prieten meșterește la mașina lui cât e ziua de lungă. Așa par să treacă zilele în Watts, crâmpeie cu lumină clară în care langoarea și șomajul, tihna și lipsa de ocupație – toate astea se amestecă. E fascinant cum, departe (și atât de aproape) de luxul vilelor din Beverly Hills,  departe (și atât de aproape) de industria hollywoodiană, Burnett înscrie pe ecran o lume suficientă sieși, cu o splendidă atenție la gesturile mici care închid în ele un dram de umanitate. Ajunge să privim această scenă neașteptat de lungă, în care doi bărbați se opintesc să care un motor de mașină din casă pe scări în jos și-apoi în bena unei camionete, după care dau să pornească din pantă iar motorul cade pe caldarâm și se sparge. Totul a fost în zadar, iar arta lui Burnett stă în indecizia de a râde sau a plânge în fața efortului.

Să nu ne așteptăm la vreo rezoluție „tare” adusă de final, la vreo apariție de tip deus ex machina care să edifice totul. Marele eveniment pare să fie o excursie în afara orașului, într-o mașină burdușită de pasageri, evadare stopată brusc de o pană care îi forțează pe toți să facă cale întoarsă. Senzația e că filmul ar putea continua fără probleme preț de câteva bobine, ba chiar și după oprirea camerei, ca și cum Burnett ar fi postat aparatul de filmat în mijlocul unor evenimente care n-ar fi avut nevoie de validare. Nu o paranteză în viața unor oameni, ci un șir neîntrerupt de întâmplări la care am avut norocul să asistăm. Încrederea în fibra documentară a materialului, în rotunjimea personajelor care există dincolo de orice motivație scenaristică sau de orice arhetip sociologic (ce bine e să vezi un personaj care tușește, iar acest act să nu fie semnalul vreunei boli mortale care îl va cotropi către final, ci doar manifestarea unui actor care trăiește pe bune), în puterea neorealistă de a născoci epifanii din piatra seacă a vieții – iată câteva indicii care recomandă un cineast adevărat.

Killer of Sheep este disponibil pentru închiriere sau achiziționare pe platforma Milestone Films.

 

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin.
Setări cookie box