TIFF.20 – Alexandre Koberidze: „Dacă există miracole, trebuie să existe și reversul lor”
Un băiat și-o fată se întâlnesc pe stradă, într-un timp nedefinit – li se văd doar picioarele intrând în cadru; o carte cade pe jos, unul dintre ei se apleacă s-o ridice; scena se tot repetă. După seria asta de coincidențe, amândoi decid să se întâlnească a doua zi; pleacă pe căi separate, traversând calea ferată. În niciun moment regizorul Alexandre Koberidze nu se apropie prea mult în scenele astea, iar dialogul e văzut fie trunchiat (prin cadre detaliu), fie la o încadratură extrem de largă (un establishing shot în care lucesc luminile orașului). Orice îndoială cu privire la felul contraintuitiv în care decupează întâlnirea asta bressoniană (alții ar fi mizat pe prim-planuri sau măcar o încadratură care să le descopere chipurile) se risipește curând, când protagonista e perturbată în drumul ei de o crenguță, un burlan, un felinar, toate anunțând-o că ea și tânărul băiat sunt urmăriți de un blestem. Ca să nu se mai recunoască vreodată, chipurile lui Giorgi și Lisa se vor schimba peste noapte, iar vocațiile pe care fiecare dintre ei le avea înainte (ea era o farmacistă dedicată, el era un jucător de fotbal) se vor risipi și ele. Basmul imaginat în What Do We See When We Look at the Sky n-are propriu-zis nimic suprareal; vestitorii blestemului sunt efectiv obiecte din vecinătatea Lisei, care prind viață doar prin voice-over. După schimbarea la față, cei doi trec repede peste realitatea din oglindă și-și reiau imperturbabil viețile. Ca în orice basm, lucrurile sunt la vedere, dar imposibil de dezvrăjit – tragedia este că în fiecare zi se văd unul pe celălalt de la distanță și chiar schimbă vorbe fără ca niciunul dintre ei să știe de celălalt.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
