Roxana Stroe: „Văd cinemaul ca pe un soi de escapism”

18 Octombrie 2022

Regizat de Roxana Stroe, „O noapte în Tokoriki” (2016) este, probabil, cel mai popular scurtmetraj românesc din ultimii ani. Filmul a fost premiat la Berlinale, în secţiunea Generation 14plus, şi la TIFF şi a fost selectat la numeroase alte festivaluri, fiind apreciat deopotrivă de jurii şi de public. Acţiunea filmului se petrece la sfârşitul anilor ‘90, într-o discotecă improvizată numită „Tokoriki”, într-un sat din România, unde un băiat începe să se simtă atras de iubitul unei fete care tocmai îşi sărbătoreşte majoratul. Specială la „O noapte în Tokoriki” este absenţa dialogurilor, întreaga poveste având ca fundal o coloană sonoră plină de melodii cunoscute ale perioadei. În rolurile principale sunt Cristian Priboi, Cristian Bota şi Iulia Ciochină.

O poveste de dragoste interzisă, plasată în anii 2000 şi spusă de asemenea aproape în totalitate fără dialoguri şi cu multă muzică, întâlnim şi în „Appalachia” (2022), cel mai recent scurtmetraj realizat de Roxana Stroe, care a avut de curând premiera mondială la Festivalul Internaţional de Film Francofon de la Namur. Coproducție între România, Franţa şi Belgia şi cu o distribuţie formată din actori francezi şi români, „Appalachia” are în prim-plan un băiat (Phénix Brossard) care se îndrăgosteşte de o fată (Zéa Duprez) al cărei tată (Costel Caşcaval), animatorul unui cult religios în ale cărui ritualuri sunt folosiţi şerpi, se opune relaţiei.

Scenariile la ambele filme au fost scrise de Roxana Stroe împreună cu Ana-Maria Gheorghe, cele două colaborând în aceeaşi formulă şi la „Black Friday” (2015), un scurtmetraj de şcoală al cineastei, plasat în anii `80, când cozile la mâncare îl aduc într-o situaţie de disperare pe un bărbat (Gabriel Spahiu), care începe să-i împuşte pe oameni pentru a-şi putea ridica raţia alimentară. 

Născută în septembrie 1991, Roxana Stroe a studiat regia de film la UNATC în perioada 2010-2015 (licenţă + master) şi este una dintre cele mai promiţătoare tinere regizoare, cu un stil aparte, diferit de realismul dominant din cinematografia română.

Cu ocazia lansării celui mai nou scurtmetraj al său, „Appalachia”, care va putea fi văzut şi la Les Films de Cannes à Bucarest, i-am propus Roxanei Stroe un interviu-portret la rubrica Emerging Voices. 

Ai lipsit destul de mult din peisajul cinematografiei române. De ce a durat atât până să revii cu un nou scurtmetraj?

Am lansat O noapte în Tokoriki în februarie 2016, la Festivalul de la Berlin. Un an de zile am fost luată de valul festivalurilor. O noapte în Tokoriki a circulat destul de mult, vreo doi ani şi jumătate. Inclusiv vara asta am primit solicitări de la festivaluri, care au vrut să-l includă în programe dedicate celor mai apreciate scurtmetraje din selecția lor de-a lungul timpului. Evident, m-am bucurat că a avut un parcurs atât de frumos. 

Aşa că abia pe la sfârşitul lui 2016 am început să mă gândesc la un nou proiect. M-am văzut cu Ana-Maria Gheorghe, cu care am colaborat şi la scenariile de la O noapte în Tokoriki şi Black Friday, filmele de la master. Am zis că trece timpul şi că e cazul să mai facem ceva. Aşa am început să lucrăm împreună la Appalachia, care avea un alt titlu pe atunci. Am trecut prin diverse versiuni de scenariu. Anul următor am aplicat pentru finanţare la CNC.

Dar pentru că nu am obţinut finanţare şi nu s-au legat lucrurile, l-am pus deoparte şi m-am apucat să fac reclame, am intrat în zona asta, pentru că trebuie să îţi câştigi pâinea.  Am văzut că în cinema lucrurile nu se leagă chiar aşa de uşor. Nu mă aşteptam neapărat să fie uşor, dar eram încurajată de parcursul pe care l-a avut O noapte în Tokoriki. E adevărat, pentru Appalachia m-am şi aruncat destul de tare. Pentru un scurtmetraj, era scump. Feedback-ul era că nu merită să faci un scurtmetraj atât de scump, că e cât un lungmetraj şi nu îţi scoţi banii. Nu prea e tentant să investeşti în ceva ce nu aduce profit. Atunci, l-am lăsat deoparte şi fiecare şi-a văzut de viaţă. 

Pe la începutul lui 2019, am început să mă gândesc din nou la el. Era ceva în mine care îmi spunea că e păcat să îl las aşa şi că trebuie să mai încerc. Nici nu scrisesem altceva între timp, rămăsesem fixată pe el. Atunci, l-am recitit, să văd ce pot să fac, ce secvenţe şi ce personaje pot să mai scot din el, cum îl pot rescrie ca să mai încerc o dată.  

Eu sunt şi genul care se demoralizează destul de uşor. Asta nu e bine, dar aşa sunt. Dacă mă respingi o dată, nu mai îmi vine să bat la uşă a doua oară. Sunt unii care aplică şi de şase-şapte ori până obţin finanţare de la CNC. Eu când mă lovesc de un refuz, deja încep să mă gândesc că proiectul nu e bun, că meseria asta nu e pentru mine. Dramatizez până peste poate: gata, trebuie să renunţ, trebuia să fac altceva, a fost o greşeală că am ales meseria asta şi aşa mai departe. Îmi ia ceva timp până mă remontez şi mă întorc la ce am de făcut. 

Nici după succesul cu O noapte în Tokoriki nu ai căpătat mai multă încredere?

Nu era suficient. Mă gândeam că ce s-a întâmplat cu O noapte în Tokoriki a fost doar o întâmplare fericită. Nu e bine să fii aşa. Nu e loc să fii aşa. Trebuie să fii tot timpul pe poziție, să te zbaţi, iar când ţi se închide o uşă, să intri pe geam. Altfel n-ai cum să supravieţuieşti în meseria asta, în industria asta, de fapt. E o junglă. Dacă îţi pierzi câteva luni pe an ca să dramatizezi că nu i-a plăcut unei comisii scenariul tău, în loc să vezi ce nu i-a plăcut sau să te gândeşti că poate nici comisia nu era cea mai potrivită pentru genul acesta de proiect şi să baţi fierul cât e cald, nu e bine deloc. Trebuie să vezi lucrurile din toate unghiurile. Doar că mi-a luat mai mult timp până m-am hotărât să îl rescriu. Am rescris câteva secvenţe. Am scos unele personaje. L-am simplificat. 

În toamna lui 2019, filmam o reclamă, cu Gabi Suciu. Era seara târziu, tocmai terminasem de filmat şi vorbeam cu ea. I-am spus că am un proiect şi am rugat-o să se uite peste el, să-mi spună dacă sunt şanse să facem ceva. A doua zi îl citise pe tot şi mi-a spus că e greu ce mi-am propus, că e un tur de forţă din punct de vedere al producţiei, că e mult de muncă, dar să o luăm pas cu pas şi să vedem ce putem face. A făcut o listă cu programele de pitching, unde poţi să găseşti co-producători interesaţi, iar primul la care am aplicat a fost programul Euro Connection de la Clermont-Ferrand. O lună sau două mai târziu am primit răspunsul că a fost selectat. Ne-am bucurat. În februarie 2020, am prezentat proiectul acolo. Am găsit un co-producător francez care ni s-a părut că ar putea să mişte lucrurile în Franţa. Primul răspuns pozitiv a venit de la CNC-ul francez, care ne-a dat aripi. Apoi, a fost fondul Wallonie-Bruxelles din Belgia, unde am avut de asemenea un co-producător. Abia în 2021 am putut să aplicăm la CNC-ul din România, pentru că în 2020 nu s-a organizat nicio sesiune de finanţare.  

„O noapte în Tokoriki”

La fel ca în O noapte în Tokoriki, şi în Appalachia lipsesc dialogurile, dar foloseşti, în schimb, multă muzică, în special melodii extradiegetice, care ajută la descrierea personajelor şi împing povestea înainte. De ce te atrage acest tip de cinema?  

Mă atrage acest gen de cinema din perspectiva filmelor pe care le fac. Asta nu înseamnă că nu apreciez filmele cu dialog. De altfel, am multe filme preferate, pe care le consider adevărate capodopere, cu dialog cap-coadă, de exemplu 12 Angry Men sau Sunset Boulevard. Într-adevăr, muzica joacă un rol important în filmele mele, dar sunt convinsă că în viitor o să am şi abordări în care nu o să mai fie atât de multă muzică. Însă vizualul o să ocupe în continuare centrul scenei. Ideea de a încerca să spun o poveste folosindu-mă numai de imagini a fost primul lucru care m-a atras la acest tip de cinema. 

În Appalachia, muzica a venit pentru că personajele o cer. În O noapte în Tokoriki a fost invers, pentru că totul a pornit de la muzică. Ţin minte că eram în anul doi de master şi trebuia să fac ultimul film, cel de absolvire. Până să ajungi în anul doi de master, te gândeşti că lumea e a ta, eşti student, nu ai nicio grijă. Însă atunci am început să simt primele presiuni: termin facultatea şi ce fac după? Eram într-o perioadă nostalgică, într-o căutare. Am început să ascult piesele copilăriei şi făcusem un playlist pe care îl puneam pe repeat. Iar într-o seară m-am gândit ce tare ar fi să fac un film într-o discotecă şi să fie toate piesele astea. De aici a pornit. La Appalachia, cred că în subconştient am fost influenţată de O noapte în Tokoriki şi de parcursul său, aşa că e ca o continuare.

Crezi că ţi-ai definit deja un stil?

Nu ştiu. Cu siguranţă sunt încă în căutări. Dar ce pot să spun e că accentul pe partea vizuală va rămâne. Asta nu se va schimba. Nici nu ştiu să spun exact de ce mă atrage atât de mult. E ceva ce nu se poate explica. Recent l-am descoperit pe Yann Gonzalez şi mă fascinează estetica filmelor lui. I-am văzut şi câteva dintre videoclipuri. Mă regăsesc în propunerile lui din punct de vedere al cromaticii şi al luminii. Mi se pare excepţional ce poate să facă în sensul ăsta. 

Cred că ce m-a atras pe mine la ideea de cinema este tocmai faptul că mi se pare o artă completă. Dacă nu te folosești de lumini, de muzică, de cromatică, am impresia că nu foloseşti arta asta la potențialul ei maxim. Asta mă fascinează pe mine. Văd multe filme care au nişte poveşti incredibile, care te emoţionează, pur şi simplu, dar nu sunt împachetate aşa cum mi-aş dori eu să le văd. Nu au glitter-ul ăla care să-ţi ia ochii. Parcă le lipseşte ceva. În aspectul ăsta flamboaiant văd eu frumuseţea cinema-ului. Nu înseamnă că nu apreciez o poveste bună dacă nu are doza asta de artificial care mă atrage. Dar dacă e să o spun eu, trebuie să pun puţin sclipici, nişte paiete colorate.

Cum scrii un scenariu care, practic, e lipsit de dialoguri? Ţi se pare mai simplu?

Eu am o problemă la a scrie dialoguri. La Appalachia, în ultimele drafturi ale scenariului, integrasem şi puţin dialog, în urma feedback-ului de la producători, dar am renunţat la el. Mi se părea că replicile nu sună natural. Alţii au talentul de a scrie dialoguri. Chiar este un talent. Însă nu mi se pare că s-a lipit şi de mine. Şi la O noapte în Tokoriki şi Appalachia sunt pagini întregi de descrieri şi acţiune.

Crezi că ai putea să faci un lungmetraj doar aşa?

Nu. Nu e imposibil, dar nu cred că ar plăti nimeni bilet să vadă o oră şi jumătate de videoclip. Tocmai de asta şi spun că sunt încă în căutări, pentru că vreau să găsesc echilibrul între abordarea vizuală, în care încerc să spun povestea prin imagini, şi ceea ce mi-ar putea aduce în plus cuvintele.

„Appalachia”

Atât în O noapte în Tokoriki, cât şi în Appalachia e vorba, în fond, de o poveste de iubire între doi oameni din medii diferite, ceea ce le ridică în cale multe obstacole. Ce te atrage la structura asta?

Cred că la nivel subconștient aşa percep frumusețea iubirii: în imposibilitatea ei. Mi se pare că sentimentele profunde au o anumită frumuseţe în momentul în care capătă valenţe tragice. Până la urmă, firul narativ din Appalachia e cel clasic din Romeo şi Julieta, nu e nimic nou sub soare. Am vrut să arăt că Romeo şi Julieta poate să fie spusă doar prin imagini. Asta m-a atras. Mi s-a părut un fel de provocare. Filmul are şi nişte elemente mai cheesy, kitsch-ul e plăcerea mea vinovată. 

Însă povestea nu a pornit de la Romeo şi Julieta, ci de la o fotografie peste care am dat întâmplător, cu un pastor din SUA care ţine şerpi deasupra capului. Este un ritual care se practică acolo. Am văzut fotografia asta şi m-a lovit. Am zis: gata, asta e,  nu ştiu ce fac, nu ştiu care e povestea, dar de aici va porni totul. În jurul ritualului gravitează toată povestea. Am început să mă interesez despre ce presupune ritualul ăsta. Am aflat că se practică de pe la 1900 şi ceva şi încă e destul de popular în SUA, chiar dacă au murit foarte mulţi pastori muşcaţi de şerpi. Eu l-am mutat în România, dar într-un univers imaginar.

Filmele tale se desprind de tradiţia realistă şi se revendică mai curând de la un cinema imaginar, fantezist. De unde vine interesul ăsta?

Probabil pentru că văd cinemaul ca pe un soi de escapism. Pentru mine ăsta e farmecul – să construieşti un univers. Mulţi mi-au reproşat treaba asta, încă de la Black Friday. Apoi, la examenul cu O noapte în Tokoriki.  Chiar şi la Appalachia, feedback-ul de aici, din ţară, a fost că universul din el nu e verosimil. Nu e românesc. Dar tocmai asta e ideea. Mulţi au spus-o ca şi cum ar fi o problemă, dar eu nu o văd aşa. O iau ca pe un compliment: înseamnă că mi-am atins scopul. Intră în convenţia mea. Nu încerca să vezi filmele mele ca felii de realitate. Nici nu mă interesează lucrul ăsta. Îmi pierd interesul dacă trebuie să expun realitatea aşa cum e ea. Dacă-mi dai o poveste reală sută la sută, simt nevoia s-o transform.

De unde vine asta?

Asta mă atrage. Şi înainte să mă hotărăsc că vreau să fac film, cărţile pe care le citeam tot în direcția asta se duceau. Anaïs Nin spunea că realitatea nu o impresionează, că ea crede numai în intoxicare, în extaz, și că atunci când banalitatea vieții obișnuite o încătușează, evadează într-un fel sau altul. Nu mai există pereți.

Ţi se pare că realitatea e mult prea sumbră şi, atunci, nu mai vrei să o pui şi în cinema?

Ai putea să spui și asta, dacă e să ne uităm spre la ce se întâmplă în momentul de față în unele ţări. Chiar şi în România vezi multe realități triste. Sunt un om empatic, dar încerc să ascund asta, pentru că mi se pare o vulnerabilitate, iar oamenii au tendinţa să profite de vulnerabilităţi. E de ajuns să văd o ştire sau să dau peste o poveste de viaţă nefericită, ca să mă marcheze. Ştiu ce înseamnă să pierzi oameni dragi, şi cu toţii cred că trecem prin nişte lucruri în viaţă care lasă amprente asupra noastră. Ştii gustul dulce-amărui? Asta simt când sunt pusă față în față cu realitatea, iar cinemaul poate oferi o formă de evadare.

Deci cinemaul e şi o formă de a te proteja?

Într-un fel, da. E ca un scut.

Crezi că filmele pot avea un efect similar şi asupra celui care le priveşte?

Aşa cred. Dar depinde de fiecare. E adevărat, abordarea mea e puţin egocentristă, pentru că mă axez pe poveştile care îmi plac mie în primul rând şi le fac în stilul în care mie îmi place să le văd. Am mai citit despre regizori care spun că se gândesc numai la public, la cum să-l facă să râdă sau să plângă. Eu nu mă gândesc aşa. Mă gândesc la poveste, şi dacă îmi spune ceva, mă dedic complet încercării de a o transmite mai departe prin film. 

Ai făcut licenţa între 2010 şi 2013, iar masteratul, între 2013 şi 2015. Cum a fost perioada respectivă?

În primii ani, la licenţă, abia îţi dai seama cu ce se mănâncă filmul. Eu am venit de pe băncile liceului, nu aveam experienţă. Din 14 câţi eram, jumătate abia absolviserăm liceul. Puţini dintre colegii mei aveau ceva experiență. Unii făcuseră o altă facultate, şi doar câţiva lucraseră prin televiziune sau mai fuseseră pe la fimări. Eu eram complet străină de lumea asta. Neavând părinţi în domeniu, nu aveam nicio treabă cu filmul.

Abia la master începe treaba mai serioasă, pentru că se reduce numărul studenţilor, sunt doar trei sau şase locuri şi se simte altfel spiritul de competiţie. Deja te gândești la ce vei face cu viaţa ta după ce termini. Sunt foarte mulţi care termină facultatea asta şi se îndreaptă spre alte domenii, pentru că nu îşi găsesc de muncă. 

E genul de facultate unde practica e esențială și nu e suficient să te bazezi doar pe ce se discută la curs, trebuie să fii autodidact. Profesorii îţi arată câteva filme şi le analizezi, dar nu e suficient. Ai de lucrat tu cu tine însuți. Truffaut parcă spunea că și-ar fi putut petrece fericit toată viața văzând câte trei filme pe zi și citind trei cărți pe săptămână.

Şcoala te ajută foarte mult pentru că intri într-un colectiv şi îţi formezi o echipă. Dacă eşti pe cont propriu şi alegi să nu studiezi, e mai greu. Aşa, facultatea îți pune la dispoziție tot ce ai nevoie, de la echipament la oamenii care te pot ajuta să construiești un set de la zero. Iar în momentul în care faci filme înveţi cel mai mult. Înveţi baza, care e esențială până la urmă. Dacă nu ai baza şi nu ştii regulile, cum poţi să le încalci?

Din fericire, tu ai absolvit cu un film care a ajuns să aibă un mare succes, O noapte în Tokoriki. Dar cum te-ai simţit când ai terminat facultatea şi ţi-ai dat seama că eşti pe cont propriu?

Nu a fost uşor. Eu mi-am dat examenul toamna, în septembrie. Profesorul de an, Ovidiu Georgescu, m-a susţinut necondiţionat, iar pentru asta îi port o stimă deosebită. E un om extraordinar. Însă am avut şi profesori la examen care nu au fost prea încântaţi de O noapte în Tokoriki şi m-au desfiinţat. Când s-a terminat examenul meu, m-am ridicat, mi-am luat hardul cu filmul şi am plecat din sală, fără să mai salut. După ce am ieșit din UNATC, am început să plâng. De obicei nu prea reuşesc să îmi ascund emoţiile, dar de data asta nu am vrut să le dau satisfacția de a mă vedea plângând. Din septembrie, de când a fost examenul, şi până prin ianuarie, când am primit răspunsul de la Berlin, am avut o perioadă în care îmi cam pierdusem speranţa. Mă gândeam că nu o să mai fac nimic cu filmul și eram demoralizată. 

Selecţia la Berlin te-a ajutat să îţi recapeţi încrederea?

Da. Dar să nu mă înţelegi greşit. Chiar dacă îmi desfiinţaseră filmul, mie în continuare îmi plăcea ce ieşise. Demoralizarea venea din faptul că nu înțelegeam de ce nu erau apreciate munca mea, conceptul și abordarea, şi mă gândeam la ce urma să fac mai departe, spre ce mă voi îndrepta, pentru ca îmi era teamă că mă voi lovi de aceeași reacție oriunde m-aș duce. Mi s-a reproșat tot, de la ideea poveștii, la casting, alegerea pieselor, iar eu nu vedeam nimic greșit. Ăsta era oful meu. Apoi, era şi presiunea că ai terminat facultatea, nu te-ai angajat nicăieri şi nu aveai nicio perspectivă. Așa că vestea bună a cântărit cu atât mai mult. A fost o surpriză nesperată.

Cum ai ajuns de fapt să te intereseze filmul?

Ce pot să îţi spun e că în şcoala generală scriam poezii. Eram pasionată de asta. Mergeam pe la olimpiade, atât la română, cât şi la matematică. Eram tocilară. Am terminat generala cu zece. Nu am avut nicio medie de nouă, nici nu concepeam aşa ceva (râde – n.r.). 

Şi la liceu ai fost tocilară?

Liceul l-am terminat cu 9,80 şi ceva. Fizica mi-a stricat media. Nu-mi plăcea, mai ales problemele. 

Sinceră să fiu, târziu am aflat ce presupune meseria de regizor. Dar, în şcoala primară, mai descoperim o pasiune, pe lângă poezii. În Constanţa aveam pe atunci un singur centru comercial, Tomis Mall. Iar când eram prin clasa a şasea, s-a deschis acolo un centru de închirieri DVD-uri cu filme. Era plin de DVD-uri. În weekend, mergeam cu ai mei acolo: ei se opreau la o cafea la mall, eu stăteam câte o oră să-mi aleg DVD-uri. Luam câte zece şi le vedeam în weekend. Nu-ţi imagina că închiriam filme de artă, nici nu cred că aveau. Luam horror-uri, thrillere, astea mă interesau pe atunci, genul de filme în care se taie beregata şi sare sângele. La acel centru lucrau două fete, iar la un moment dat, când erau ambele pe tură, una din ele mi-a zis: „Vai, ce drăguţă eşti”. Iar cealaltă îi spune: „Drăguţă? Stai să vezi ce filme închiriază”. M-am simţit foarte mândră, mi se părea că sunt cool. (râde – n.r.).

Apoi, după ce am intrat la liceu, nu prea mai aveam timp să văd filme. Nici respectivul centru de închiriere nu mai era aşa popular. Cred că după vreo doi-trei ani l-au şi închis. Prin clasa a noua, am avut o perioadă când spuneam că o să dau la stomatologie, medicină. Maică-mea era farmacistă şi mereu spunea că mai bine dădea la medicină, pentru că la farmacie a învăţat de fapt mai mult. Prin clasa a zecea, ne-am consultat în familie şi am decis că ASE-ul, care era atunci în vogă, e de viitor. Alesesem Finanţe-Bănci. Bunică-mea îmi spunea că mai bine mă fac profesoară, ca să am trei luni de concediu pe an vara. În clasa a 11-a rămăsesem tot cu Finanţe-Bănci. Însă tot atunci am început să facem educaţie antreprenorială la şcoală. Iar spre finalul anului, profesorul ne-a dat un test de carieră, ca să vedem încotro ne îndreptăm. Era un test grilă, dar destul de amplu, am stat vreo oră să îl facem. Data următoare a venit cu rezultatele, iar mie îmi ieşise domeniul artistic: regizor, actor, scriitor, pictor etc. Atunci, i-am zis: „Domn’ profesor, v-aţi bătut joc de noi, ne faceţi să ne pierdem vremea, eu dau la ASE”. El nu ne zicea niciodată pe numele mic. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Stroe, nu mă interesează câtuşi de puţin părerea ta. Mă lasă rece. Indiferent dacă tu crezi că testul meu are dreptate sau nu, ca să treci la cursul meu trebuie să-mi aduci un interviu cu cineva care activează într-unul din domeniile enumerate astea la tine”. Am mers acasă revoltată. Nu ştiam ce să fac. Avea mama o prietenă pe atunci a cărei fată ei studia actoria la Universitatea Ovidius. Mi-a dat numărul unei profesoare de acolo ca să merg să vorbesc cu ea şi m-am dus într-o seară, după cursuri. Voiam doar să-i iau interviul şi să închei tot cât mai repede. N-aș ști să-ți spun exact ce mi-a povestit femeia asta, știu doar că m-am întors schimbată în seara aia.  Poate că a fost ceva din povestea ei de viață, poate felul în care mi-a vorbit, nu știu, cert e că m-a întors din drum, mi-a schimbat direcția.

Acasă am început să caut facultăţile de teatru şi de filme de la noi. Am văzut ce se face la film. Am văzut că erau trei universităţi: Hyperion, UNATC şi Babeş-Bolyai din Cluj. MediaPro abia se închisese. Le-am luat prin excludere. Clujul era prea departe. Hyperion era privată. Aşa că m-am uitat la UNATC. Am văzut că exista facultatea de film. Nici nu le-am zis alor mei nimic. Îmi era teamă că s-ar dezlănţui jihadul dacă aş spune în casă că m-am hotărât să dau la altceva decât ASE, şi în ultima clipă. Tot procesul de căutare a durat câteva luni. Mă trăgea aţa spre asta, dar nici eu nu ştiam de ce. Era ca un fir invizibil, ca un magnet. Pe la începutul clasei a 12-a, mi-am zis că asta vreau să fac şi le-am spus şi părinţilor. Aşa cum mă aşteptam, nu le-a fost ușor la început să se obișnuiască cu ideea: Te-ai trezit așa, tam-nesam? Acum vrei să fii artistă, în ceasul al 12-lea, în loc să îţi vezi de Bac? În timp au înțeles că nu e doar un capriciu și că asta îmi doresc să fac.

Am văzut că în weekend se ţineau cursuri de pregătire la UNATC. Mă ducea tata în fiecare sâmbătă la Bucureşti. Aşa am cunoscut o parte din profesori. Acele cursuri m-au ajutat foarte mult. Ţi se spunea exact ce cărţi să citeşti, la ce filme să te uiţi, ce se cere la examen, câte probe sunt. Erau foarte bine structurate. Am mers timp de câteva luni. La un moment dat țin minte că m-am dus la secretariat şi m-am plâns că în Constanţa nu am acces la filmele pe care trebuie să le văd pentru examen, că noi nu avem cinematecă şi nu știu cum să fac să văd toate filmele. Doamna de la secretariat, foarte cumsecade, mi-a spus să mă duc la „doamna Rădiţa”. Aşa am cunoscut-o pe doamna Rădiţa de la Multimedia înainte să intru la facultate. Ea mi-a dat o groază de filme, pe care le am şi acum. Mi-a dat şi câteva cărţi. De la bibliotecă nu aveam voie să iau, că nu eram încă studentă, dar avea ea o bibliotecă şi mi-a împrumutat de acolo. Apăruse şi în Constanţa prima librărie Cărtureşti şi avea un raft dedicat cărţilor de cinema, de unde îmi cumpăram. Poveste asta cu filmul m-a izbit pur şi simplu. Ca dragostea la prima vedere. 

Nici nu am mai dat la altă facultate. Alte discuţii cu ai mei: „Dacă nu intri, ce faci? Colegii tăi vor fi studenţi, iar tu o să stai un an acasă”. Era chiar înainte de examen. Le-am spus să nu mai pună presiune pe mine, pentru că voi intra şi că nu am stat atâtea luni degeaba. Se intra greu. Au fost trei zile de examen. Dar din clipa în care au văzut că am intrat și, mai mult decât atât, că am intrat prima, și mama și tata au început să mă susţină necondiţionat. De multe ori, când întâmpinam greutăţi la UNATC şi veneam acasă plângând după câte un examen, spunând că mai bine renunţ şi fac altceva, ei mă încurajau şi îmi ziceau că ăsta e drumul meu, că aşa e viaţa şi trebuie să merg înainte. 

 

Cum te vezi acum, ca tânără regizoare care a făcut câteva scurtmetraje şi vrea să continue în domeniul ăsta, într-un context în care femeile cineast capătă, în sfârşit, o mai mare vizibilitate?  

Cam de când am intrat la şcoală am simţit că lucrurile s-au schimbat în bine în sensul ăsta. La regie, am fost jumătate fete, jumătate băieţi. Sunt din ce în ce mai multe festivaluri de film dedicate regizoarelor. Uite, spre exemplu, proiectul Zilele Sofia Nădejde, care are și o secțiune dedicată filmului și promovează scurtmetraje regizate de femei. Până nu demult, în mentalitatea colectivă, regia de film era considerată o meserie rezervată exclusiv bărbaților. Puține femei se încumetau să pornească pe drumul ăsta. Lucrurile nu mai stau așa și cred că, în timp, vor fi din ce în ce mai multe astfel de inițiative care să susțină femeile cineast și să le ofere vizibilitate.

Legat de poziţia mea, aş zice că ceea ce contează foarte mult sunt oamenii pe care reușești să-i aduci lângă tine. E important să existe un respect reciproc. Atunci când te înconjori de oameni care cred în tine şi în proiect, nici nu mai contează dacă eşti la început de drum. Lucrurile se leagă şi colaborările curg de la sine, pentru că e un scop comun mai presus de obstacole și de ego-ul fiecăruia.

Aşa că fricile mele sunt mai degrabă de altă natură. Teama de a aştepta nu ştiu câţi ani pentru a obţine finanţare. Când ai idei costisitoare, mai greu de pus în practică, poate să treacă foarte mult timp până să apuci să faci filmul.

E greu de făcut film independent, pe prietenii. Iar odată ce ai terminat studiile şi ajungi în industria reală, nu mai vine nimeni pe prietenii. Toată lumea trebuie plătită. E greu să-ţi aduci visul la lumină. Ăsta e hopul principal. Apoi, mai e şi faptul că ceea ce faci poate să placă sau poate să nu fie apreciat. Poate ţi se pare că ai ceva relevant de spus, dar vezi că publicul nu rezonează cu mesajul pe care vrei să îl transmiţi sau cu întrebările pe care le ridici. Iar asta îţi poate afecta încrederea în tine, îţi poate afecta şi proiectele următoare, pentru că începi să te îndoieşti de ideile tale. Toată perioada asta de pauză m-a învăţat că nu e suficient să ai succes cu un film. Succesul unui film nu îţi garantează succesul următorului film. Mereu o iei de la început.



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.