Roman Bondarchuk: „Sunt prea mulți oameni care continuă să pretindă că totul este în regulă”

18 Mai 2022

Cineastul ucrainean și directorul artistic al Festivalului Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului DocuDays UA Roman Bondarchuk locuiește împreună cu familia sa în București de aproximativ două luni.

Cea de-a 19-a ediție a DocuDays UA, programată pentru 25 martie-3 aprilie, a fost amânată în ultima clipă înainte de începerea războiului. Mulți dintre membrii echipei sunt acum implicați într-o serie de demersuri la nivelul întregii industrii cinematografice mondiale în cadrul cărora vorbesc despre realitatea din Ucraina și modalități de a ajuta, punând presiune asupra celor care simpatizează cu agresiunea rusă. Bondarchuk nu face excepție. Membru al consiliului Academiei Ucrainene de Film și regizor al unor documentare relevante precum Euromaidan. Rough Cut și Ukrainian Sheriffs, Bondarchuk este cât se poate de explicit în scrisoarea sa publică în care cere boicotarea cinematografiei și culturii rusești, implicându-se în același timp în dezbateri și proiecții relevante peste tot în Europa. Unele dintre aceste dezbateri au avut loc la nivel local, precum One World Romania, în timp ce altele vor fi găzduite la nivel internațional, precum Festivalul de Film de la Cracovia, unde va fi prezentat programul din acest an al Competiției Naționale DocuDays UA.

Pentru a afla mai multe despre experiențele, gândurile și speranțele lui Bondarchuk în relație cu situația din Ucraina, i-am propus să ne întâlnim pentru o discuție amplă în care am vorbit totul de la scrisoarea sa publică până la părăsirea țării, trecerea graniței și relocarea în România.

Roman Bondarchuk in the Field

Ai mai fost în București înainte?
Nu, e prima dată. Dar oricum nu contează unde am fi mers. Inițial voiam să rămânem în Kiev, acolo e casa noastră. Chiar și în ziua în care au început bombardamentele, eram hotărâți să rămânem. Cumpărasem conserve și tot felul de produse și echipamente pentru camping, deoarece magazinele sportive erau încă deschise. De la oale, încălzitoare și până la filtre pentru apa de ploaie, luasem tot ce prinsesem. Dar era haos în oraș. Nu puteai nici măcar să ieși și să mergi pe stradă. În centru erau numai grupuri de apărare. Am încercat să ies cu copiii și mi-au cerut actele la control. Mi-au spus că sunt nebun, că e foarte riscant să ieși pe stradă la plimbare, asta pentru că erau mulți sabotori care plănuiau să ia parlamentul și palatul prezidențial. Așa ne-am hotărât să plecăm, dar unii dintre vecinii noștri au rămas. Am făcut un grup pe Viber unde am ținut legătura și ne mai povesteau ce se întâmplă. Nu a fost atât de grav în comparație cu alte locuri pentru că centrul era bine apărat. Se pare că aceste grupuri de sabotori nu au fost activate. Probabil că sunt încă acolo în așteptarea unor comenzi. Atacul lor inițial a eșuat, așa că așteaptă să apară o oportunitate pentru a acționa.

Cum a fost trecerea graniței spre România?
La început, am vorbit la telefon cu o prietenă care era în drum spre graniță împreună cu cei doi copii ai ei. Se crease deja un ambuteiaj de la ora 8 dimineața. A fost blocată în trafic toată ziua și s-a deplasat doar 70 de km. A reușit să ajungă în final la niște rude dar a rămas fără benzină și nu mai avea nicio șansă să facă plinul la mașină. A petrecut două săptămâni acolo, într-un loc foarte periculos. Era încă în jurul Kievului, nu departe de Bucha. S-au ascuns într-o pivniță și efectiv nu aveau ce să mănânce. Un alt prieten de-al meu s-a înscris în forțele militare și l-au acceptat ca videograf. A reușit să ajungă la ei și să le ducă niște benzină. Asta a fost salvarea lor.

Pentru noi a fost mai ușor. Am ales niște drumuri mai lăturalnice și am mers prin sate mai mici. Ne-a luat aproape șase zile să ajungem la graniță. Nu poți conduce noaptea. Totul este blocat.

Noaptea ce făceați? Unde stăteați?
Din fericire, avem o rețea mare de parteneri regionali care ajută cu organizarea festivalului DocuDays UA în diferite părți ale țării. Am creat un grup pe Telegram unde îi întrebam dacă ne pot recomanda locuri de cazare. Prima noapte am petrecut-o în acest ambuteiaj. Apoi am înnoptat pe la diferiți oameni, am dormit pe jos în saci de dormit. Era mult mai practic așa decât să dormim în mașină.

Am vrut să rămânem în vestul Ucrainei, dar nu mai se mai găsea nimic de închiriat. Am petrecut o noapte la un motel care avea toate camerele ocupate. Erau oameni care stăteau deja de cinci sau șase zile acolo. A fost cu adevărat înfricoșător. Așa ne-am hotărât să mergem mai departe. Am trei copii și am acest privilegiu de a trece granița. Câțiva prieteni din România ne-au spus că avem unde să stăm acolo. Și ei la rândul lor aveau rude de cealaltă parte a graniței. În apropiere de vamă, am dat de o coadă foarte lungă. Soția și copiii au petrecut noaptea în casa unei rudei, iar eu am rămas în mașină. A fost o experiență foarte interesantă. Ideea era să nu permitem niciunei mașini să se bage în față. Niște fete din Mariupol au organizat turele de pază. Unii oameni dormeau, iar alții păzeau coada. A fost ca-n filme.

Sunteți în România de aproximativ două luni. Sunt curios dacă te-ai implicat în vreuna din activitățile desfășurate de comunitatea de cineaști de aici?
Cei de la One World Romania ne-au invitat să organizăm împreună câteva evenimente de warm-up înainte de începerea festivalului. Acum două săptămâni, a avut loc proiecția unui film despre energia nucleară, iar noi am organizat o discuție cu un expert ucrainean pe această temă. Toate veniturile din achiziționarea biletelor la aceste evenimente au fost donate către DocuDays UA, pentru cineaștii ucraineni care lucrează la proiectele lor în prezent. Am pregătit, de asemenea, un apel colectiv care rulează înaintea proiecțiilor. Vom mai avea câteva evenimente asemănătoare, inclusiv o masă rotundă intitulată „Responsabilitatea industriei cinematografice în fața invaziei ruse”.

De când a început războiul, am pregătit o listă de documentare din ultimii ani care reflectă cultura și viața din țara noastră, cu accent pe diferite evenimente care ar putea fi privite în conexiune cu acest război. Am trimis această listă la mai multe festivaluri.

Euromaidan. Rough Cut, a film by Roman Bondarchuk
Euromaidan. Rough Cut

Sunt curios să aflu câteva dintre titlurile pe care le-ați inclus. Chiar dacă există multe astfel de inițiative peste tot în Europa, selecțiile par să fie destul de similare. Mă întreb dacă voi propuneți ceva diferit.
În 2014, DocuDays UA a produs filmul Euromaidan. Rough Cut. A fost proiectat la IDFA și a avut o distribuție internațională destul de reușită. În continuare există o cerere mare pentru acest film, deoarece explică întregul context al revoluției. Urmărește evenimentele principale văzute prin ochii cineaștilor autohtoni. Cred că în fiecare zi avem câte o proiecție pe undeva.

Ukrainian Sheriffs se află și el pe listă, este filmul meu. Dar și This Rain Will Never Stop de Alina Horlova. E ceva poetic la modul în care războiul din Ucraina se întrepătrunde cu războiul din Orientul Mijlociu în acest documentar.

Ar fi interesant de văzut această listă. Cred că este important să avem câteva perspective mai localizate și mai intime asupra războiului și a evenimentelor care l-au precedat. Anumite titluri sau nume sunt promovate în întreaga lume, dar cu siguranță sunt importante și altele.
Fapt care e enervant și pentru noi, mai ales povestea cu Serghei Loznița. El este promovat cel mai mult. Întreaga comunitate de cineaști ucraineni i-a cerut să-i lase pe alții să vorbească. Suntem mai uniți acum ca niciodată. De exemplu, Dennis Ivanov, producătorul ucrainean al filmului Donbass, a postat: „Imaginați-vă doar cum ar fi ca un regizor francez, care nu a locuit în Franța de 30 de ani, nu vorbește franceza, să declare că Franța a fost creată de ocupanți, pretinzând a fi vocea principală a cinematografiei franceze, în timp de război. În media occidentală totul este posibil.”

Nariman Aliev (Homeward) afirmă despre Loznița că este un „mic rus”, o persoană obișnuită să stea pe mai multe scaune în același timp și care nu are dreptul să vorbească în numele Ucrainei.

Iryna Tsilyk (The Earth Is Blue As an Orange) a declarat că retorica lui Loznița și opiniile sale imperialiste contrazic puternic imaginea regizorului care ar trebui să reprezinte poporul ucrainean pe scena mondială a zilelor noastre.

Mă îndoiesc că viața lui s-a schimbat în vreun fel și că ar putea avea o reacție întemeiată față de cele întâmplate. Acum încearcă să găsească un director de imagine care să filmeze războiul. El doar angajează un director de imagine și editează materialul, așa cum a făcut cu Maidan. La fel vrea să facă și acum. Am mulți directori de imagine în lista mea de prieteni care au postat despre treaba asta. Se amuză și se întreabă unul pe altul: „Pe tine te-a sunat?” / „Da, m-a sunat, iar răspunsul meu a fost nu, bineînțeles”. Toți au refuzat.

E un caz particular din lumea cinematografiei, dar rămâne o conversație relevantă în jurul războiului și a purtătorilor săi de cuvânt la nivel general. O altă conversație de acest gen de care tocmai mi-am amintit îl avea în centru pe Sean Penn. Era deja acolo, pe teren, când au început bombardamentele, pentru a filma un documentar despre război, ceea ce înseamnă că știa ceva de dinainte. Ai vreo informație despre acest proiect?
Bănuiesc că a fost o invitație din partea cabinetului președintelui. Andriy Yermak, mâna dreaptă a lui Zelensky, a fost producător de film, așa că probabil a fost ideea lui să cheme un actor celebru de la Hollywood să facă un documentar. Dar nu am găsit nicio informație în sursele publice. Totuși, ăsta e stilul lui Yermak. Pentru el, e foarte important ca Ucraina să-și facă loc în acest discurs al culturii pop occidentale. Angelina Jolie și Bono au fost și ei recent acolo. Bine măcar că nu a venit Oliver Stone.

Acum câțiva ani, Oliver Stone a realizat o docuserie care nu poate fi văzută decât ca o dovadă clară de propagandă putinistă. Zilele acestea se pare că nu are nimic de zis.
Aşa sper. Sunt prea mulți oameni care continuă să pretindă că totul este în regulă.

Ukrainian Sheriffs, a film by a film by Roman Bondarchuk
Ukrainian Sheriffs

Trecând la un nou subiect, Competiția Națională DocuDays UA 2022 va fi găzduită de Festivalul de Film de la Cracovia în acest an și include patru filme. Ne poți spune ceva despre ele?
Da, toate cele patru filme au fost selectate de DocuDays UA și au participat la întâlniri sau în secțiunea noastră de industrie. Asta e misiunea noastră și suntem mândri de ea. Acum 7 sau 8 ani, nu aveam deloc competiție națională. Nu existau filme suficient de bune care să poată concura alături de alte mari proiecte internaționale. Dar pas cu pas, am dezvoltat infrastructura necesară pentru ajunge în acest punct. Am creat mai întâi programele DocuClass și Industry pentru a-i ajuta să se dezvolte.

Cum ai descrie caracteristicile și patrimoniul filmului documentar ucrainean? Ai spune că există un anumit stil sau o anumită abordare reprezentativă pentru cinematografia documentară ucraineană? De exemplu, am văzut The Balcony Movie zilele trecute și mi-a adus aminte de istoria bogată a Poloniei în realizarea de documentare observaționale. Există ceva comparabil în Ucraina, în opinia ta?
Cred că suntem în curs de reinventare. Am avut acest gol imens în anii ’90-începutul anilor 2000, când produceam un singur film pe an. Erau vremurile în care aparatura era foarte grea și costisitoare. Nu aveam fonduri destinate cinematografiei sau studiouri active. Ceea ce a dus la acest decalaj între generații. Desigur, avem câțiva vechi maeștri care sunt încă în viață și încă activează, precum Serhiy Bukovsky. Când am terminat facultatea, tradiția filmului ucrainean era reprezentată de un cinema poetic. Modul în care expuneai o poveste depindea de aceste imagini poetice. Aveam fie genii, fie ratați (râde).

Nu aveam niciun program decent în cadrul căruia să învățăm mai multe despre producția și distribuția de film. Nimeni din televiziune nu era interesat să difuzeze documentare. Astfel, eu și întreaga comunitate ucraineană am învățat cum să prezentăm proiecte, cum să sintetizăm ideile și să le finisăm. Am avut o astfel de experiență și când am participat cu Ukrainian Sheriffs la un atelier, unde am avut un tutor foarte pragmatic. Multe conversații erau despre eliminarea părților în care anumite scene poate că arătau frumos dar nu aveau niciun scop practic. Așa că încercăm mereu să găsim acest echilibru între atmosfera poetică și modul practic de a reda povestea.

Cum au afectat războiul și cei doi ani de pandemie poveștile pe care cineaștii ucraineni își doresc să le spună, în opinia ta? Ce rol au jucat aceste două evenimente majore în procesul de a găsi echilibrul de care vorbeai mai sus, între tradiția de a realiza un cinema poetic și tehnologiile și abordările moderne?
În Ucraina, măsurile de protecție din timpul pandemiei nu au fost la fel de stricte ca în alte țări. La început, am avut o carantină destul de riguroasă, dar apoi nimeni nu i-a mai acordat atenție. Oamenii își trăiau viața în mod normal. Singurul dezavantaj a fost că era dificil să călătorești în străinătate, dar în rest nu a fost așa mare stres. De când a început războiul, nimeni nu-și mai amintește de pandemie. Pare că s-a evaporat așa, deodată. În Kiev au existat restricții, dar în Herson, de exemplu, nimeni nu purta mască. Deci nu știu dacă are rost să comparăm pandemia cu războiul. Mai interesant ar fi să comparăm mișcarea EuroMaidan cu războiul. Am avut acces la camere în acele zile, așa că majoritatea oamenilor puteau surprinde viața din jurul lor și să o prezinte din perspectivă proprie. Au venit mulți regizori la proteste, și astfel am reușit să facem acest almanah. Și mai avem câteva filme care vor apărea anul viitor. A fost o explozie de nume și filme noi. Acum, cu războiul, e mult mai dificil pentru că ai nevoie de o serie de articole suplimentare, precum vestă de protecție și căști, care sunt foarte scumpe. În al doilea rând, trebuie să obții o acreditare de presă, dar asta nu îți garantează siguranța personală sau accesul. Oamenii sunt foarte suspicioși, mai ales la punctele de control. E de înțeles până la urmă pentru că ei își riscă viața și să fie filmați nu e prioritatea lor numărul unu.

Ești în contact cu vreun cineast care e activ pe teren acum?
Da, dar paradoxul este că, de când a început războiul, majoritatea colegilor mei, și inclusiv eu, nu suntem atât de preocupați de a filma ce se întâmplă. Am petrecut prima săptămână evacuând prieteni și rude din zonele problematice. Un prieten de-al meu, compozitor, tocmai a început să lucreze ca șofer. Deci doar câțiva dintre colegi au decis să continue să filmeze. Cam 70% dintre ei s-au înscris în forțele militare doar pentru a face parte dintr-un grup organizat. Altfel, ca regizor independent, nu poți filma decât în ​​tururile de presă. Mai exact, este acest autobuz de 30 de oameni care au doar 15 minute la dispoziție pentru a filma pe unde ajung. Dar cred că există multe videoclipuri de la oameni obișnuiți despre cum văd ei acest război, perspectiva lor. În martie am anunțat că DocuDays colectează aceste dovezi. Am adunat deja o mulțime de ore de filmări. Dacă ei vor să contribuie la viitoarea arhivă, ne pot trimite filmulețele făcute, iar noi ne asumăm responsabilitatea de a le ține în siguranță și de a le trimite pe cele cu dovezi ale crimelor către organizațiile pentru drepturile omului, care probabil le vor include în cazurile lor. Viitorii anchetatori, cercetători și realizatori de film vor folosi această arhivă pentru a menține istoria vie după ce războiul se va termina. Am avut sute de videoclipuri de la protestele EuroMaidan. Încet, au dispărut toate de pe YouTube. De aceea cred că această arhivă este foarte importantă. Suntem în curs de dezvoltare a unei baze de date destul de sofisticate care va avea un motor de căutare după text și cuvinte-cheie, și unde vei putea să-ți faci propriile selecții după grup sau video.

Am citit scrisoarea ta publică despre cum ar trebui abordate produsele cinematografice și culturale provenite din Rusia. Înțeleg că se acceptă ideea de a reinclude cinemaul și cultura rusă într-o conversație mai largă la un moment dat în viitor, însă acum nu este momentul respectiv. Eu sunt oarecum în dezacord în ceea ce privește această problematică. Mă opun destul de categoric oricărei forme de interdicții culturale generale.
Cuvântul cheie aici este probabil „colonialism”. Întreaga cultură ucraineană a fost mereu în umbra acestui imperiu. Sunt multe exemple, începând de la VUFKU, un studio de film ucrainean din anii ’30. Foarte faimos în Europa, probabil și în State, și cu foarte mare succes. Când Uniunea Sovietică a devenit suficient de puternică pentru a pune stăpânire și pe Ucraina, au trimis toți oamenii în Siberia, au închis studioul și au deschis case de producții sovieto-ucrainene.

În ceea ce privește artiștii, era imposibil să te impui ca artist ucrainean. Chiar și în zilele noastre, festivalurile au consilieri regionali. Ei consideră teritoriul Ucrainei un teritoriu post-sovietic și au un consilier pentru acest teritoriu la Moscova. Pe scurt, există un conflict de interese. Un consilier rus va pleda întotdeauna pentru filme rusești. Poate că acordă atenție câtorva filme din Ucraina, Belarus sau Moldova, dar în principiu asta e situația și lucrurile continuă să meargă așa. Veneția, Berlinale, Locarno și chiar IDFA au consilieri ruși care recomandă filme din întreaga regiune, ceea ce este colonialism pur și o înțelegere greșită a Ucrainei.

Al treilea considerent este că rușii își propun să șteargă orice fel de identitate ucraineană. Au o listă de personalități din domeniul cultural, scriitori, realizatori de film și activiști, gata să-i omoare. De asemenea, ne distrug muzeele, bibliotecile, bisericile și clădirile istorice. Scopul este de a transforma Ucraina în Rusia. În cazul în care Rusia câștigă, atunci cultura ucraineană nu va mai exista. De aceea cred că este important să suspendăm cultura și filmele rusești ca un gest de respect, mai ales dacă sunt dizidenți în Rusia care înțeleg ce se întâmplă. Ei au încă posibilitatea de a lucra. Nu li se întâmplă nimic personal sau artei lor.

Un alt aspect este că festivalurile sau instituțiile culturale occidentale nu au expertiza adecvată pentru a distinge arta și filmele rusești așa-zise periculoase de cele normale. Exemplul pe care l-am folosit în această scrisoare publică este Brother și Brother 2 de Aleksei Balabanov, două filme foarte bine primite în străinătate la momentul lansării. Dar tot ele au creat și un fundament puternic pentru acest război. Replici din film sunt scrise acum pe tancurile rusești. Practic au creat imaginea lunetistului care este împotriva americanilor și a întregii influențe occidentale, gata să-i omoare pe toți. Există multe filme rusești care au acest substrat imperialist. Deci un festival de film poate face parte din acest aparat de propagandă fără să-și dea seama. Consider că sunt necesare o revizuire a procedurilor și includerea a mai multor experți pentru a reinventa procesul și a evita influențele de natură colonialistă. Îi cunosc personal pe unii dintre acești consilieri și sunt fără doar și poate susținători ai lui Putin. Festivalurile pot lua în considerare recomandările lor de a selecta filmele de care vorbeam și astfel să facă parte din acest coșmar. De aceea cred cu tărie că trebuie să suspende promovarea culturii și cinematografiei rusești.

This Rain Will Never Stop, a film by Alina Gorlova
This Rain Will Never Stop

Aș vrea să ne întoarcem puțin la This Rain Will Never Stop, menționat de tine anterior. Filmul este unic prin faptul că înfățișează greutățile prin care trec refugiații din Orientul Mijlociu veniți în Ucraina, afectați apoi de un al doilea conflict. Din postura cuiva care se confruntă cu același lucru, ce părere ai despre modul în care refugiații din Orientul Mijlociu și Africa au fost primiți în Europa față de cum s-a procedat în cazul celor din Ucraina?
Nu cred că se cuvine să fac o comparație pentru că pot vorbi doar din experiență proprie. Probabil că granițele joacă un rol important, iar faptul ca Ucraina face parte din Europa, deci și faptul că avem asemănări estetice și culturale, face ca situația să fie mai bună în cazul nostru. Din experiența mea, majoritatea oamenilor au fost foarte prietenoși și ne-au sprijinit extrem de mult. Nu m-am așteptat niciodată la asta, mai ales când părinții mei au reușit să părăsească Herson. Ne-am întâlnit cu ei la graniță de Paște, iar vecinii au adus mâncare și prăjituri. Mama mea a început să plângă și a spus că nu a primit niciodată un asemenea sprijin de la vecini. Părerea ta care e?

Din punctul meu de vedere, conversația ar trebui împărțită în țară vs continent. Unele țări nu au aceeași deschidere în ceea ce privește primirea migranților din Afganistan sau Siria cum au față de Ucraina, unde abordarea a fost vizibil diferită. Iar la nivel de continent, nu pot să nu observ contradicțiile care își au rădăcinile în sensul „alterității”, și asta mi se pare problematic și descurajant. Oamenii sunt afectați de conflicte și opresiuni în întreaga lume, iar idealul european este unul al egalității și al șanselor. Consider că oricine afectat negativ, și nu mă refer aici doar la conflict, ci pur și simplu de marginalizarea rasială, etnică sau sexuală, are trebui să fie primit fără rețineri oriunde decide să meargă…
Este greu de judecat. Să ne uităm, de exemplu, la Germania. Au început prin a ne sprijini cu pachete cu alimente pentru soldați. Erau convinși că dacă ne trimit arme, nu va face decât să sporească acest conflict. La acea vreme, nimeni nu credea cu adevărat că Ucraina va rezista. Apoi au fost de acord să livreze căști de protecție. Noi glumeam între noi că după căști urmează să ne trimită filme porno germane. Abia după ce a ieșit la lumină faptul că Germania livra tehnologii militare Rusiei, au căzut de acord să ne trimită armament mai serios. Toată lumea aștepta ca Germania să ia prima măsuri ca apoi să acționeze și restul, deoarece este cea mai puternică țară din Europa. Dar vezi ce se întâmplă. Sunt extrem de lenți și de evazivi. Am suferit atât de multe pierderi și morți, dar numai după niște masacre teribile încep încet-încet să se răzgândească și să treacă la acțiune. De câte morți e nevoie pentru a lua niște decizii majore?

Deci, chiar și în relația dintre Ucraina și Europa în general, simți că ar fi loc de mai bine? Nu e cum susțin unele declarații din media, faptul că vă oferă sprijinul absolut?
Inclusiv organizații precum Națiunile Unite au acest regulament intern de a nu numi agresorul. În discursul lor despre situația din Ucraina folosesc termenul de „conflict”, și nimic mai mult. Nu au voie să-l numească război. Sunt probleme și în ceea ce privește Crucea Roșie, care are ceva legături și cu Moscova. Nu sunt eficienți deloc. La început, multe evenimente și festivaluri organizau tot felul de proiecții și donau încasările Crucii Roșii. Am fost foarte surprins de asta. I-am întrebat de ce nu au donat direct organizațiilor ucrainene, iar răspunsul lor a fost că oamenii au încredere în Crucea Roșie, cu toate că e o rețea finanțată de mai multe state diferite. Chiar și aici, în București, am văzut un magazin de bere artizanală care vinde sticle sau cutii pe care apar steagul Ucrainei și semnul Crucii Roșii. Banii din aceste vânzări merg tot la Crucea Roșie și cumva se face uz de numele Ucrainei. E trist că totul se transformă într-o strategie ieftină de marketing, chiar și la acest nivel. Lucrurile au început să se schimbe, dar sunt încă prea multe semne de întrebare în ceea ce privește întregul sistem.

Roman Bondarchuk

În final, spune-ne, te rog, care crezi că este cel mai important aspect legat de acest război de care oamenii ar trebui să fie conștienți și asupra căruia ar trebui să reflecte?
Este un fenomen care are implicații pe toate planurile. Tot ce ține de el este important, începând de la vocabular. Nu este suficient să-l numești conflict sau să spui „oprește războiul”. Războiul va fi „oprit” și în cazul în care Rusia va câștiga. E important să spunem lucrurilor pe nume.

E important să protestăm și să păstrăm vizibilitatea. Multe lucruri care se întâmplă acum în sprijinul Ucrainei se datorează acoperirii media a acestui coșmar. Dar, ca în cazul oricărui eveniment, poate pierde din expunere în timp. Ar fi groaznic pentru că avem incredibil de multe pierderi în acest moment. Cei mai buni soldați și apărători ai noștri luptă în continuare și își riscă viețile. Din punct de vedere financiar, e greu de imaginat, deoarece aproape 70% din infrastructura noastră e distrusă, deci, bineînțeles, vom avea nevoie de un plan bine pus la punct și de îndrumare pentru a o reconstrui. Altfel, rușii vor încerca din nou să invadeze acest teritoriu. Peste un milion de ucraineni au fost deja trimiși în Rusia, mulți dintre în locuri îndepărtate din Siberia, astfel încât să nu poată părăsi zona. Personal, cred că nu ne vom putea descurca singuri fără să primim suport financiar, arme și fără un plan de reconstrucție a țării.



Nou venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, Brooklyn și încă câteva, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review. La Films in Frame, Steve prezintă rubrica de filme documentare Dok.cetera în ultima miercuri din lună