Imediat după premiile Gopo de anul acesta, presa din România a preluat declarația curajoasă a Vioricăi Vodă și pentru câteva zile, peste tot se vorbea numai de hărțuirea sexuală și abuzurile psihologice la care sunt supuse femeile din industriile creative din România. Deși momentul #metoo american a pornit cu mulți ani în urmă, anul ăsta am simțit cu toate, pentru prima dată, că ajunge și la noi și suntem, în sfârșit, auzite și ascultate. Desigur, au mai fost inițiative, au mai existat discuții și cazuri, însă niciodată n-au ieșit din bula noastră, a artiștilor, cum a făcut-o acest moment de pe scena Teatrului Național, în timpul decernării premiilor Gopo. Ne-am dorit mult să nu lăsăm momentul să treacă, așa cum au trecut, de-a lungul timpului, multe alte încercări. Și pentru că acum pare un moment mult mai prielnic de a vorbi despre și a căuta soluții la problema existentă, le-am invitat pe actrițele Ada Galeș, Alina Șerban, Ilinca Manolache, Ioana Bugarin și criticul de teatru Iulia Popovici la o discuție moderată de regizoarea Raluca Durbacă, menită să scoată la lumină toate bubele sistemului artistic și, pe cât se poate, să propună niște rezolvări.

Raluca Durbacă: O să încep cu o declarație controversată pentru că, personal, m-am cam săturat de discuțiile de genul ăsta, care rămân mereu la nivel de expozițiune, în care povestim experiențe sordide, traume, după care ne batem pe spate una pe cealaltă și plecăm acasă. Câteodată, am impresia că virăm într-un fel de „aggression porn” – cu cât e mai sordid, cu atât e mai interesant. Mi-am tot povestit experiențele de genul ăsta, care nu sunt doar din industrie, ci începând cu vârsta de 12 ani, de pe stradă, dar foarte rar am ajuns la discuții care definesc cu adevărat problema. 

Am citit înainte să vin eseul scris de Iulia Popovici pentru volumul Filmul tranziției – De mult vreau să te fut, despre viol și reprezentarea raporturilor de gen în filmele anilor ’90. Mi s-a părut interesant titlul – ca să vezi cum funcționează limbajul ca reflexie a ideologiei – de mult vreau „să te fut”, nu „să ne futem”, deci nu să întreținem raporturi consensuale. Pentru mine, tot ce se întâmplă când vine vorba de agresiune, traume și experiențele prin care trec femeile din industria asta în mod particular ține de felul în care sunt instituite raporturile de putere dintre sexe și de faptul că prin genul ăsta de agresiuni se exercită controlul asupra femeilor care lucrează în industriile creative. Și cred că, în profunzime, totul e o reflexie a faptului că, până de curând, bărbații se lăfăiau în aceste industrii, pe când femeile erau în mare parte o anexă la o narațiune în care central era bărbatul.

Iulia Popovici: Trebuie să menționez că eu nu vorbesc atât de urât – titlul eseului este dat de o replică din filmul lui Stere Gulea, Vulpea Vânător. Pe lângă faptul că e suficient de șocantă încât să te tenteze s-o folosești ca titlu, am ales-o tocmai fiindcă rezumă una dintre direcțiile de reprezentare a sexului în filmele nouăzeciste – luarea în posesie a femeii de către bărbat ca gest de putere unidirecțional, ca o perpetuă „operațiune specială” la adresa corpului feminin.

Ada Galeș: Am asistat recent la o discuție despre cum este în continuare reprezentat, fără să fie criticat, sexul de tipul ăsta pe scenă. Din păcate, asta rămâne în capul spectatorului când vede că plăcerea, consimțământul, acordul ei nu există și că nimeni nu pune asta la îndoială fiindcă, vezi doamne, așa era la 1900.

Iulia Popovici: Genul ăsta de dinamică a consimțământului e răspândit mai ales în comedii de mare public, de asta e și un tip de abordare extrem de periculos fiindcă formează mentalități. Pe mine ceea ce mă deranjează și mai mult decât discuțiile de tip confesional este că aceste conversații au loc doar între femei. Ai o temă despre hărțuire, inviți niște femei, căci ele sunt hărțuite în abstract de niște forțe obscure, nereprezentate în niciun fel în rândul nostru. Și asta reduce toată conversația la faptul că bărbații, chiar și cei bine intenționați, dar neformați să identifice comportamente neconforme, sunt scutiți de la a fi expuși la perspectiva feminină.

Alina Șerban: În ceea ce privește comunitatea rromă, noi nici măcar nu suntem văzuți ca oameni. Când e vorba de agresivitate contra femeilor rrome, având în vedere că nu ești considerată o persoană, totul devine și mai complicat. Știu că ne referim la industriile creative acum, însă ele fac parte din societate, ori societatea noastră este încă foarte violentă și cum încearcă să controleze corpul femeii este o mare problemă. Odată ce aducem în discuție și femeile de etnie rromă, sau trans, sau cele care ”nu se înscriu în normal” dăm de 0 drepturi. Simt nevoia să menționez cazul femeii rrome care a fost agresată de șoferul unui microbuz și iată că ea trebuie să plătească amenzi, iar opinia publică, în majoritatea cazurilor, nu o susține. 

Raluca Durbacă: Pe mine mă preocupă și conceptul de spațiu safe. Nu cred că trebuie să existe un spațiu special în care să discutăm aceste probleme departe de urechile sensibile ale bărbaților, care s-ar putea simți jigniți.

Ada Galeș: Și totuși, e nevoie și de spații safe unde victimele să poată fi auzite, ascultate, înțelese. Poate că ar trebui să facem și asta, dar să și acționăm, să avem și alt gen de întâlniri. Repet acum cu Alexandra Badea [n. regizoare] și mi-am dat seama că joc un personaj „masculin” pentru că el există fără să fie necesar un bărbat în scenă – ceea ce nu întâlnești des nici în teatru, nici în film. Personajele feminine există în raport cu o persoană de sex masculin, cu care au o legătură sexuală într-un fel sau altul, sau de care depind într-un fel sau altul. Cred că ar trebui să ne punem și noi problema legat de cum suntem reprezentate ca femei în ceea ce facem.

Ioana Bugarin: Pe mine, de fiecare dată când încep astfel de discuții, mă amuză diateza pasivă: „se întâmplă”, „se scrie”. Dar cine face toate lucrurile astea? Cine comite toate abuzurile astea? Toată distanța asta pe care încercăm să o impunem, inclusiv prin cuvintele pe care le alegem, felul în care vorbim despre abuzuri și despre cine scrie scenariile, mă întristează. Sunt scrise de niște autori sau autoare. De multe ori, personajele feminine n-au nume – „femeia în rochia roșie”, „femeia de la bar”, „fetița”, „mireasa” – cred că asta este o schimbare pe care o putem cere, ca personajele feminine să aibă o identitate, un nume. Pare o glumă, dar asta reflectă atitudinea autorilor față de femei, față de actrițe. Auzi mereu că lucrurile astea sunt prea vechi și n-au cum să se schimbe. Dacă sunt texte canonice, ce, ne apucăm acum să ne luăm de marile opere?

Raluca Durbacă: Să schimbi sau să actualizezi texte canonice înseamnă că provoci un sistem bine pus la punct, în care bărbații iau decizii și creează și în care comportamentele lor, chiar și cele abuzive, sunt puse pe seama temperamentului artistic. Să le contești deciziile înseamnă să contești poziția tradițională a bărbatului ca decident în industria respectivă.

Iulia: Eu una, în loc să mă bat cu regizorii, întrebând de ce nu-i schimbă piesele lui Shakespeare, i-aș întreba de ce mai montează Shakespeare? Textele alea, la fel ca și filmele unei anume vremi, sunt mărturia contextului social în care au fost scrise. Nu poți schimba trecutul. Nu cred că soluția la abuzurile la care a fost supusă Maria Schneider, de exemplu, este să nu mai proiectăm Ultimul tango la Paris sau să tăiem scene din el. Mai bine îți asumi trecutul – plin de comportamente abuzive la adresa femeilor sau de structuri pe care nu ți le mai dorești în contemporaneitate – și hai să procedăm altfel în prezent. Eu aș folosi filmul ăla ca studiu de caz și aș întreba oamenii – ăsta e singurul mod în care poți produce valoare artistică? În România avem o mare problemă la nivel de formare când vine vorba despre cum se produce creația înaltă. Exista o concepție vast răspândită care se transmite din generație în generație, și anume că actul de creație este o luptă de putere în care cineva trebuie să moară și să renască precum o pasăre Phoenix, altfel nu are rezistența de a deveni un mare artist. Iar dacă te porți civilizat cu actorii la repetiții ești un regizor prost, care nu va realiza niciodată nimic.

Ilinca Manolache: Mai nou a apărut ideea de a ne învăța fetele cum să reziste, să se lupte. De ce numai fetele? Hai să ne educăm cu toții. 

Raluca: Fiindcă e tot o modalitate de a muta responsabilitatea pe umerii femeilor. Să ne transformăm noi, ca să nu se transforme ei.

Iulia: Am un caz concret de bărbat care, deși foarte bine intenționat, era total șocat când observam dacă erau sau nu femei în vreo fotografie de la vreun eveniment public. După o vreme, dacă repeți suficient de mult lucrurile astea, îi creezi omului reflexe și ajunge să observe singur. Noi avem niște instincte foarte limitate, primele două niveluri din piramida lui Maslow. Tot ce e dincolo sunt lucruri pe care le înveți de la alții. Dacă nu ești expus la tipul ăsta de gândire, nu ai cum să o capeți. Bărbații, și nici femeile nu devin, de exemplu, conștienți de supra-utilizarea nudității feminine în filme dacă nu li se atrage atenția. Dacă doar asta vezi, ți se pare normal. Mai ales dacă nu este un corp ca al tău.

Ilinca: Deci ne întoarcem la educație. Eu cred că educația din școli și universități e precară. 

Raluca: Apropo de educație – mi-am adus aminte de cazul profesorului care și-a omorât iubita, după ce pe o alta o dăduse cu capul de pavaj în plină stradă, și care a fost trimis la terapie, ca să se îndrepte prin puterea vorbelor. Era un tip educat, căruia i s-a acordat credit tocmai datorită poziției lui sociale. Aș vrea să vorbim puțin despre școlile de teatru și film, unde profesorii care se află în poziții privilegiate fac abuz de putere. Și tipul ăsta de educație se propagă și se multiplică apoi din generație în generație. 

Ioana: Eu am mai vorbit despre asta în niște interviuri, am avut experiențe neplăcute în UNATC. Acolo e normalizată tehnica profesorului care te desființează, ca mai apoi să te reconstruiască într-o formă mai bună. Această mentalitate lasă spațiu pentru abuz. Unde se oprește aceasta „deconstruire” a studentului? Fiindcă intră cu bocancii în viața ta și te intimidează, pentru a obține performanță și pentru a-ți crește anduranța. E un principiu foarte toxic. Am făcut și eu școala și afară. Nu se compară. Discutăm despre o profesie vocațională, bineînțeles că folosești niște tehnici de predare, niște instrumente. Dar în România ai acest profesor maestru și ești expus la o părere unică de-a lungul facultății, el îți devine mamă, tată, profesor, prieten, călău pe întreaga durată a cursurilor. Iar tu, ca student, ești într-o poziție vulnerabilă, te uiți la el cu admirație, ești plin de îndoieli, ești deschis la orice ți-ar spune și devii carne vie. Și nu ai cui să îi spui despre abuzul emoțional la care ești supus, nu ești crezut sau ești văzut ca fiind sensibil. Problema e la tine și cum percepi tu lucrurile. Mi-amintesc că am încercat să depun o scrisoare, care viza un profesor și în care menționam mai multe lucruri, printre care că trebuie să înceteze cu amenințările verbale din timpul cursului; profesorii nu au dreptul să amenințe studenții că îi aruncă pe geam, că îi bat, că îi lasă repetenți. În final, a fost întâmpinată cu foarte multă rezistență, inclusiv de cei care erau expuși la așa ceva. Considerau că lucrurile nu se pot schimba și că nu vor mai putea să lucreze în industria asta dacă semnează.

Ada: În anul II am asistat la un abuz din partea profesoarelor mele de la clasă. Aveam repetiții cu cei de la Regie și nu puteam să particip la un curs. S-a creat un mare scandal, am fost umilită că aleg să mă duc la colegii mei de la regie. M-au făcut țigancă. Am scris o scrisoare și am ajuns în biroul rectorului, care cumva mi-a dat dreptate, dar nu s-a întâmplat nimic mai departe. Apoi, la master, am mai întâlnit un abuz, iar rectorul din acel moment mi-a zis că dacă fac scandal, fac foarte rău facultății și ar trebui să tac din gură. N-am tăcut. Din fericire, generațiile care au venit după mine au fost mai vocale. 

Ioana: Însă lucrurile ajung mereu în același punct. Nu se face niciun fel de de investigație, acea comisie de etică, formată tot din ei, nu duce plângerile mai departe. Nu vor să se atace între ei. Îți propun să găsească o variantă pentru tine, pentru că tu ai o problemă, nu pentru că sistemul funcționează în mod disfuncțional. Și ajungi în aceeași poziție, în care ridici la fileu niște probleme, dar nu obții nimic.

Raluca: Voi sunteți printre cele care au acționat într-un fel sau altul, ați încercat să mergeți către factorii decidenți și să semnalați o problemă. Ați fost cazuri unice?

Ioana: Eu am fost „cazul Bugarin”. Au vrut să mă dea afară din facultate. După ce mi-au aprobat transferul la un alt profesor coordonator, la următorul examen, acesta mi-a spus – el fiind unul dintre oamenii care m-au ajutat să-mi termin studiile – că nu mai sunt plăcută de comisie și trebuie să îmi dea 5; dacă îmi dă orice altă notă, va lua foc întreaga comisie. Mi s-a transmis că unul dintre profesori a afirmat că „Bugarin trebuie lăsată repetentă, ca să fie pusă cu botul pe labe”.

Raluca: Și discutai cu colegi care treceau prin același tip de experiență?

Ioana: Aveam discuții informale, în pauză, dar în momentul în care se punea problema să mergem mai departe, lumea dădea înapoi de frică. Și e firesc. Majoritatea studenților vin din familii cu un venit mediu spre jos. Se temeau să nu piardă bursa, căminul.

Raluca: Deci, o formă de șantaj economic.

Ioana: Da. Și condiționare psihică și emoțională, ți se spune în permanență că ești inferior. Am avut niște colegi de la film cu care am încercat să pornim o dezbatere, dar nu ajungeam niciodată să fim suficient de mulți.

Alina: Eu când am ajuns la UNATC, mi-a fost foarte greu să înțeleg și să mă desprind de ceea ce mi se zicea că trebuie să fac. Să pot să gândesc eu pentru mine. Pe atunci nu erau în vogă rețelele de socializare și profesorii își permiteau mult mai multe. Mie îmi vorbeau ca și când n-aș fi avut cine știe ce potențial – nu eram demnă să joc alte roluri decât de servitoare. Ceea ce m-a frapat când am ieșit din țară este că îi blamam pe profesorii și regizorii români, dar abuzurile nu există doar în facultatea românească. Genul de obsesie a profesorului de a te dezbrăca, de exemplu, l-am experimentat și la RADA. Și mai e ceva. De fiecare dată când ne asumăm tăcerea, mai ales ca martori ai abuzurilor, devenim parte din problemă. Am văzut asta în nenumărate situații. Încă nu e suficient de „cool” nici măcar să te solidarizezi cu cineva. 

Iulia: Vreau să fac o precizare. Există o formă de abuz emoțional care merge dincolo de componenta de gen și clasă. Și studenții băieți sunt supuși unor operațiuni psihologice de umilire, de intimidare și așa mai departe. Școala românească de teatru și film, dacă are vreo tradiție, este ce a formării profesionale prin distrugere psihologică și reformare după un calapod ideal pe care nimeni nu-l stăpânește prin mecanisme raționale. Aici nu există o metodă, o practică psihologică care să urmărească niște pași bine avuți în vedere. Totul e profund instinctual, o practică predată de la o generație la alta care se bazează vag pe Stanislavski și care a ajuns să fie nimic mai mult decât un joc de putere. Când Ada a a avut problema din timpul masteratului, în UNATC se desfășura UNATC, reformează-te. În siajul acelui moment din 2015, am făcut alături de Andrei Rus niște interviuri cu absolvenți ai facultății și au apărut, de câteva ori, și povești despre hărțuire sexuală pură, dar care n-au fost filmate. Poveștile existau, dar nu puteau fi asumate public. Dar în toate interviurile luate existau povești despre procesul educațional ca probă de rezistență psihică, fără niciun fel de măsuri de protecție. În momentul în care supraviețuitorii acestui sistem de educație ajung în industrie, ei nu știu să lucreze decât prin reproducerea acelorași mecanisme. Iar structura de gen din industrie – regizorii de film și de teatru sunt predominant bărbați, femeile au o viață artistică mai scurtă decât bărbații, iar actrițele sunt mai numeroase decât actorii – generează pe acest fundal și o predispoziție la hărțuire sexuală, care este un produs secundar al modului de producție ca o confruntare de voințe și puteri în care actorul nu poate ieși decât înfrânt.

Raluca: Îmi amintesc de o discuție cu o colegă care lucrează în producție, ca asistentă, cred, deci la baza lanțului trofic al echipei de filmare, și care acum vreo doi ani era hărțuită sexual zilnic pe platou, într-atât încât își punea problema dacă să plece din industrie definitiv ca să scape din coșmarul ăla sau dacă să strângă în continuare din dinți în speranța că lucrurile se vor domoli în timp. Voi ați trecut vreodată printr-o situație similară?

Ilinca: Chiar când am terminat facultatea, am avut o colaborare la Teatrul Bulandra – un spectacol de Andrei Șerban, Regele Lear, cu distribuție complet feminină. A fost un moment în care m-am întrebat dacă voi putea face față. Îmi era frică să mă duc la repetiții. Simțeam fizic, în tot corpul, o respingere. M-am gândit în mod real dacă să continui sau nu. M-a ajutat Ștefan Peca, care m-a chemat să fac un spectacol la Green Hours și mi-am dat seama că poate fi și altfel, că poți colabora și de la egal la egal, într-o atmosferă mișto. Dar acel spectacol de la Bulandra a fost pentru mine ceva foarte greu de dus. Eram copleșită și de compania lor, toți niște monștri sacri, însă totul a fost o luptă de putere. Efectiv cum ne-au educat în facultate – prost, am aplicat – la fel de prost, la locul de muncă, fără să știu să mă apăr sau să impun niște limite, cum fac acum. Dar chiar și acum mi-e rușine să le impun imediat, sunt fix acel element care tulbură apele.

Ada: Eu am recurent acest drive de-a face și altceva – eu fac și altceva. Problema cea mai mare pe care o am ca actriță este că nu mă satisface artistic și intelectual munca mea. Am făcut acum 6 ani spectacolul București. Instalație Umană și ne-a zis [Florin] Fieroiu: „măi, să vă bucurați, că pare că vă place și n-o să vă mai întâlniți ani de zile cu asta”, iar eu m-am uitat la el și i-am zis „n-are cum să fie adevărat”. Au trecut atâția ani de atunci și eu nu m-am mai întâlnit cu un spectacol critic.

Alina: Eu am avut dificultăți cu ultimul scurtmetraj regizat, mi s-a spus că este prea #metoo și că dau în bărbați. Eu nu simt că am început încă conversația, darămite să adăugăm nuanțe de tip identitate etnică, sau sexuală. Nici nu apucăm să vorbim despre problemă că bărbații sunt deja obosiți. 

Ioana: Eu cumva am avut șansa de niște întâlniri profesionale satisfăcătoare. Am fost consiliată de niște oameni care să mă ajute să discern, mai ales la început, și să ies din niște configurații care nu mi-ar fi făcut bine. Și totuși, un punct în care ajung des, ca actriță, este când mă întâlnesc cu anumite partituri – unde trebuie să îmi lobotomizez spiritul critic și valorile ca să-mi fac meseria. Și așa pun pe mute niște frustrări, apropo de felul în care sunt scrise anumite personaje feminine, fiindcă vreau să continui să lucrez.

Ilinca: E imposibil ca la fiecare proiect să iei totul de la zero, să începi să explici fiecăruia ca la proști. Așa că trebuie să îți dai creierul pe mute. 

Iulia: Viața e plină de compromisuri. Nu putem să le facem educație tot timpul, tuturor, iar lucrurile evoluează într-un anume ritm. Cu toții ne dăm creierul pe mute în nenumărate ocazii, începând cu mersul la piață. Însă procentul în care un actor trebuie să facă asta comparativ cu alți participanți la producția unui film sau piese de teatru este mult mai mare. Atâta timp cât ai o cultură a industriei de film și teatru care vede ca o slăbiciune modalitățile colaborative de lucru, frustrările actorului vor fi mereu extrem de ridicate, pentru că el nu este privit ca un partener, ci ca un executant. 

Ioana: Cum scrie pe diplomă – prestator de servicii artistice. Faci ce ți se spune.

Raluca: Iulia, vreau să te întreb pe tine – cum ți-ai câștigat respectul în calitate de critic de teatru? Bănuiesc că n-a fost dintotdeauna.

Iulia: În critica de teatru sunt 99,9% femei. Feminizarea criticii de teatru este un fenomen post-90 și e rudă bună cu feminizarea tuturor domeniilor care au devenit precare. Dispariția infrastructurii care susținea economic critica de teatru ca profesie a făcut ca sursele de finanțare a acestei profesii să devină altele. Mai exact, s-a trecut la o situație în care criticii de teatru sunt dependenți financiar de sistemul teatral. Această dependență financiară este descurajantă, dar e tolerabilă pentru femei într-o cultură în care nu au în general o problemă să fie dependente. În schimb, domeniul criticii de film este unul internațional și oferă satisfacție reputațională, ceea ce nu se întâmplă în critica de teatru, fiindcă e locală – de aceea ai mai mulți bărbați în critica de film. La un moment dat am făcut niște interviuri cu regizoare despre faptul că supra-prezența femeilor critic modelează felul în care se construiește discursul critic despre regizoare și actrițe. Modalitatea în care genul și structura de gen al unui anumit mediu teatral influențează felul în care se scrie nu e o chestiune foarte studiată. 

Ada: Apropo de ceea ce zici, s-a întâmplat ca după Pescărușul [n. spectacol de teatru în regia lui Eugen Jebeleanu] să luăm diverse cronici și ne uitam la cât de puțin sunt descrise femeile în spectacol; se vorbește foarte puțin despre personajele feminine, despre actrițe, despre munca lor. Atenția merge către personajul masculin. 

Iulia: Asta este o chestie aproape mecanică – dacă ești o femeie heterosexuală, ai tendința să te uiți la corpul dezbrăcat masculin – exact cum bărbații heterosexuali se uită la femeile dezbrăcate. [n.r. – spectacolul Pescărușul conține nuditate masculină]. Mai e o chestiune. Regizorii heterosexuali au tendința să dezbrace femei. Apariția unor regizori ne-heterosexuali a condus la brusca introducere în teatrul din România a nudității masculine. Într-un spectacol făcut de un regizor heterosexual, spectatorul heterosexual intră în dialog de conivență cu regizorul prin corpul femeii. Însă, având în vedere cultura românească, femeile regizoare nu prea dezbracă bărbați, fiindcă este tabu, nu se face, lași o impresie greșită. Ce e interesant din punct de vedere al receptării e că eu ca femeie heterosexuală mă uit la un corp de bărbat dezbrăcat cu totul altfel decât o face un bărbat gay. Deci nu intru într-un dialog tacit cu regizorul, iar asta poate duce și la ratarea intenției nudității. Dar, în cronici, fiindcă sunt scrise de femei, actorii care ajung să fie dezbrăcați în scenă primesc o poziție supradimensionată în cronică. Deci, genul influențează felul în care privești în calitatea de critic un spectacol, ca toate experiențele tale personale. 

Raluca: Mă interesează discuția asta despre regizoare care dezbracă sau nu bărbați în scenă.

Ilinca: E tot o poziție de putere între regizoarea femeie care ajunge față în față cu actorul bărbat. (râde)

Iulia: Ca să conserve relația de putere care este necesară spectacolului, o regizoare trebuie să îi lase actorului o zonă de control și de putere, fiindcă a dezbrăca un actor în scenă este un gest de putere și de dominație absolută. Iar pentru un actor, asta ar echivala cu o de-masculinizare. Probabil că dacă o regizoare ar lucra mai mult cu un actor și ar reuși să instituie alte tipuri de relații încât să ajungă la un nivel de încredere reciprocă, dezbrăcarea pe scenă a actorului n-ar mai echivala cu o castrare. 

Ada: Mie-mi place mult corpul gol – inclusiv pe scenă, dar supra-sexualizarea corpului mă deranjează. Mi se pare că nu discutăm suficient de mult cu publicul despre asta –  corpul e corp și îl avem cu toții, nu există corpul perfect și e ok să ne uităm unii la alții fără să sexualizăm în vreun fel corpul. Trăim, în continuare, într-o societate ultra conservatoare, în care, dacă ne dezbrăcăm, vom deranja pe cineva. 

Raluca: Și atunci de ce se practică?

Iulia: Există cazuri în care ne dezbrăcăm din teribilism; există cazuri în care dezbrăcatul e un gest de putere și există cazuri care au legătură doar cu rațiuni proprii regizorului, cum e cazul lui Radu Afrim. Radu Afrim are un cult pentru corp și are un fel de program paralel în viața lui, de reabilitare a tuturor formelor de corp, motiv pentru care de multe ori dezbracă diferite tipuri de corp, majoritatea atipice. El este un caz particular. Pe lângă faptul că are un cult al corpului frumos, are și o nevoie interioară de a îmblânzi spectrul bătrâneții, de aceea caută frumusețea în corpuri diforme, bătrâne, atipice. Pentru el corpurile sunt frumoase în sine, nu sunt sexualizate și reușește să transmită asta în spectacol.

Ioana: Din păcate, adeseori, corpurile pe care ajungem să le vedem pe scenă se încadrează în niște standarde hetero-normative și asta naște un tip de raportare foarte toxică la corpul femeii. Radu Afrim e mai degrabă o excepție prin faptul că ajunge să dezbrace și niște corpuri care nu se încadrează în normă. Ca femeie, trăiești cu presiunea dezbrăcatului și a felului în care asta te va vulnerabiliza. Există un soi de înțelegere rațională, dar corpul tău devine o unealtă de transmitere a unui mesaj cu care, de multe ori, poți fi în dezacord.

Ilinca: Am avut această problemă în facultate – nu mă puteau încadra în niciun tipar și am suferit foarte tare că nu aveau ce să îmi dea să joc; îmi spuneau că nu pot juca o femeie, mai degrabă un spiriduș. Mi-a modificat felul în care mă uit în oglindă. E foarte nasol la 19-20 ani să ți se spună asta sistematic, doar fiindcă pentru ei o gagică mișto are picioarele lungi. 

Alina: În ceea ce mă privește pe mine, mi-a luat foarte mult – și încă sunt într-un proces de – să cred în mine. Am crescut într-o societate în care nu există povești despre femei rrome care au reușit, nu suntem reprezentate mai deloc – suntem văzute ca niște femei mereu cu copii în brațe, de care trebuie să te temi.

Iulia: Cred că principala consecință a supra-prezenței femeilor în critică este că ele supun actrițele și, mai ales, regizoarele, la standarde mult mai înalte decât actorii și regizorii. Noi toate suntem setate să cerem mult mai mult de la noi și de la alte femei decât cerem de la bărbați. Pentru că trebuie să dovedim mult mai mult decât bărbații. Doar că asta pune presiune în special pe femeile regizoare. Sunt convinsă că nimeni n-o face conștient, doar că nu vorbim despre asta. 

Ada: Și felul în care se raportează toată lumea la ele: actorii, echipa tehnică, publicul,  direcțiunea, criticii – e mult mai greu pentru o regizoare decât pentru un regizor. Ești mereu pusă la îndoială. 

Ilinca: Credibilitatea ta e mereu pusă la îndoială.

Iulia: Să nu mai zic de felul în care trebuie să te îmbraci ca să porți o conversație în calitate de regizoare. Trebuie să știi când să folosești decolteul, pantalonii.

Raluca: Când să arăți că ești femeie și când nu. 

N.B – ne dorim să continuam această discuție și în online, unde vom invita și bărbații din medii artistice să ia un loc la masă.

Acest articol a apărut în numărul tipărit /2022 al revistei, încă disponibil în shop-ul nostru.

Raluca Durbacă

Documentaristă și critic de film, absolventă a UNATC. Obișnuia să scrie despre filme. Acum încearcă să le facă. A fost redactor al revistei Film Menu între 2012 și 2016 și a publicat eseuri în cele două ediții ale volumului colectiv Politicile filmului în 2014 și 2018. Certitudinea probabilităților e documentarul ei de debut.