Premiile Gopo: de vorbă cu nominalizații categoriei DEBUT

19 Aprilie 2022

Vin Premiile Gopo și așa cum ne-am propus încă de anul trecut, în fiecare an vă prezentăm nominalizații unei categorii puternice, însă prea puțin promovate. După ce în 2021 am fotografiat și intervievat tinerele talente din categoria ”Tânără Speranță”, anul acesta este rândul debutanților în filmul de lungmetraj – Dan Dinu (”România Sălbatică”), Octavian Strunilă (”Complet Necunoscuți), Tudor Platon (”Casa cu păpuși”), Ruxandra Ghițescu (”Otto Barbarul”) și Eugen Jebeleanu (”Câmp de maci”) sunt cei cinci nominalizați ai categoriei DEBUT. Trei dintre ei n-au regizat niciun fel de film, înainte de a-și face debutul în lungmetraj: Dan Dinu și Eugen Jebeleanu vin din medii artistice dar nu s-au intersectat niciodată cu filmul,  iar Tudor Platon este (deja) un cunoscut operator de imagine. Octavian Strunilă – regizor de teatru și actor și Ruxandra Ghițescu – scenaristă și regizoare, au trecut prin alte roluri pe un platou de filmare, înainte să regizeze primele scurtmetraje, urmate de acest debut. 

Pe lângă calitatea filmelor lor, mi-a atras atenția diversitatea din această categorie. Este o premieră faptul că, oameni talentați din medii atât de diverse (și dintre care o parte n-au mai făcut nici măcar scurtmetraje) se regăsesc printre nominalizații secțiunii ”Debut” – cu atât mai mult cu cât și filmele lor sunt extrem de diferite – de la un documentar personal și unul despre natură, la o comedie, o dramă și un film cu tematică LGBT. Mai multe despre ei și filmele lor, în interviul de mai jos. 

DAN DINU – co-regizor România Sălbatică

Foto & Colaj: Felicia Simion | Styling: Ruxandra Marin

Ce înseamnă pentru tine debutul în regie, pe de-o parte, precum și această nominalizare?

Cred că suntem cei mai outsideri dintre nominalizați. E o surpriză, noi am gândit acest proiect ca un proiect educativ prin care oamenii se familiarizează cu natura din România, nici prin cap nu ne-a trecut la început – și sunt 12 ani de atunci, că vom face un film, sau că vom fi nominalizați. Tot procesul de lucru a fost nou și foarte interesant. Încă mă obișnuiesc cu titulatura de regizor, în continuare mă consider un fotograf de natură care a făcut și un film plăcut de public. 

Nominalizarea e o motivație să continuăm. Atunci când ceea ce faci tu e apreciat, e un imbold de a merge mai departe, de a continua munca începută. Filmele pe care ne gândim să le facem în viitor, se vor duce cu siguranță în aceeași direcție, să popularizăm ideea asta că trebuie să conservăm natura din România. Fără ea, România nu va mai fi România. 

Știu că acest proiect a început ca unul de fotografie. Ai fost nevoit să te întorci în locurile deja fotografiate, când a apărut ideea unui film?

Da, categoric, dar știam cam la ce să mă aștept. Colegul meu s-a alăturat la 2 ani de la începerea proiectului și cam pe atunci scenariul a început să se contureze ușor-ușor. A trebuit să revizităm anumite locuri în care știam deja ce trebuie să filmăm. Uneori ne-a reușit, alteori ne-am întors acasă cu o poveste complet nouă, care în anumite cazuri a fost mai bună decât cea inițială. 

Filmul surprinde niște imagini (și momente) extraordinare, pare foarte greu să ajungi în anumite locuri în care ați ajuns voi și să reușești să surprinzi animalele în habitatul lor natural, fără să se simtă bruiate de prezența voastră. Cât de mult ați stat pentru aceste cadre?

Cred că cea mai lungă perioadă de pândă a fost la cocoșii de munte – am stat 7 zile, în fiecare zi vreo 5-6 ore de pândă. Deși povestea ni se conturase destul de bine după primele zile, nu ne-am putut abține să nu stăm. Ninsese într-o seară foarte brusc, și următoarele zile au fost pline de zăpadă și deși n-am putut să ne folosim de ea în film, cealaltă bucată fiind fără zăpadă, nu ne-am putut abține să nu surprindem un moment atât de frumos.

Au fost multe zile de stat pe teren, nu prea poți să faci altfel un film de genul ăsta, dar am avut baftă și de momente care s-au întâmplat repede, de exemplu secvența de amor cu urșii din creasta Făgărașului a fost filmată într-o dimineață. A fost mai dificil traseul până acolo, ne-a plouat mult. În natură trebuie să improvizezi foarte mult.

Tot acest imprevizibil e foarte greu de acceptat în producția de film, unde fiecare minut costă și zilele sunt programate. Faptul că voi n-ați avut un buget și un producător pare că v-a ajutat, însă succesul filmului mă face să cred că următoarele filme vor primi susținere financiară. Crezi că poți realiza filme documentare de natură într-un mod mai organizat?

Da, a fost simplu prima dată, noi chiar am făcut tot filmul ăsta dintr-o pasiune nebună – nu am avut niciun buget alocat, până în ultima etapă. Știam când plecăm dar niciodată când ne întoarcem și cred că ne-a ajutat foarte mult. Cel puțin mental pentru că știam că vom termina filmul ăsta când vom fi noi foarte mulțumiți de el. 

Îmi dau seama că tot filmul a durat foarte mult pentru că nu am avut un plan, iar ceea ce încerc acum să fac este să îmi stabilesc niște (mici) reguli. E destul de clar că nu vom mai putea face film fără deadline-uri, înțelegi altfel cum e să faci un film, când ai un buget. Însă mi-ar fi greu să fac prea multe compromisuri – avem nevoie de libertate să creăm astfel de filme.

Tu ești fotograf și știu că e o meserie care te bucură. Înțeleg că îți dorești să explorezi și cariera de regizor. Ai deja alte proiecte la care te gândești?

În continuare, cum ziceam, mi-e greu să mă consider regizor de film. Ce mi se pare interesant este că cele două nu se resping, ci se completează. Prin fotografie și film poți spune o poveste despre natură mult mai complexă. Mi-a plăcut mult procesul, anul trecut am învățat cel mai mult de când am ieșit eu de pe băncile școlii, a fost un proces foarte plăcut. E cea mai mare bucurie a mea, după cea de a scoate filmul, faptul că am găsit în România o echipă de oameni de la care să pot învăța și care să poată face lucrurile astea la un alt nivel – sunet, muzică, toată post-producția. Ar fi ciudat să încheiem brusc colaborarea asta, deci da, clar vreau să continui; și într-un mod mai organizat. Cred că era important ca toți cei implicați să facă parte din proiect de mai devreme. Sunt lecții învățate și cred că următorul proiect îl vom duce altfel la capăt. 

Ne gândim poate la o continuare a acestui documentar și ne mai gândim la un documentar despre Delta Dunării, mi se pare cea mai de preț bogăție naturală pe care România o are și-s foarte multe povești de descoperit. 

OCTAVIAN STRUNILĂ – regizor & producător Complet necunoscuți

Foto & Colaj: Felicia Simion | Styling: Ruxandra Marin

Ce înseamnă pentru tine debutul în regie de film, pe de-o parte, precum și această nominalizare?

Debutul înseamnă foarte mult, am reușit în sfârșit să strâng niște bani și să fac un film de lungmetraj, un lucru pe care mi-l doream de mult. Am cochetat mult cu regia, mai mult în zona de televiziune – am făcut vreo trei pilot-uri diferite și am ajuns la concluzia că la cât efort depuneam pentru un astfel de produs, puteam mai degrabă să fac un lungmetraj. În 2008 am făcut un master de Regie Film la UNATC, depuneam proiecte la CNC încă de pe atunci, am câștigat cu un scurtmetraj care a fost urmat de multe încercări de-ale mele, pe banii mei. Mă uit cu speranță către viitor pentru că nominalizarea vine ca o confirmare că drumul pe care am apucat-o este bun. 

Ce te-a învățat pe tine primul tău film ca regizor?

Eu sunt și producător la acest film și cred că am învățat mai multe din rolul ăsta, cum ar fi că nu trebuie să riști foarte mult pentru că filmul nu aduce încă prea mulți bani. Ca regizor am învățat că e important să lucrezi cu actorii pe text, e important să îi simți că devin implicați, că se înțeleg – la Complet Necunoscuți actorii au devenit ca o familie ceea ce a făcut de multe ori ca lucrurile să funcționeze de la sine. Alt aspect important este atenția pentru detalii și pentru imagine – devine clar pentru mine că un director de imagine cu care să te înțelegi este foarte necesar. Am făcut o echipă foarte bună cu Zoran Simulov, colaborarea noastră a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat și o să povestesc un moment, în care eu mă grăbeam foarte tare pentru că era sfârșit de zi, mai aveam doar 50 minute, iar Zoran m-a oprit din tot ce făceam, mi-a zis ”hai să ne concentrăm că facem prostii”; trăgeam cu două camere și una trăgea niște cadre foarte proaste, am hotărât să filmăm doar cu una, chiar dacă o parte din secvența respectivă rămânea pe ziua următoare. Eu eram și producător și nu voiam să rămân cu ceva de azi pentru mâine. A fost ca un duș rece. Cred că n-o să uit asta și o să aplic ce am învățat mai departe. 

Complet Necunoscuți e o comedie cu mult bun gust, adaptată după scenariul original italian (Perfetti sconosciuti) în peste 20 de țări. Câte dintre ele ai văzut, te-a inspirat în mod special felul in care a fost regizat vreunul din ele?

Am văzut cât a fost posibil, multe nu sunt disponibile, sau traduse. S-a făcut în foarte multe țări, inclusiv în Japonia ceea ce e foarte straniu, ei au o altă cultură. M-am uitat la original, la varianta francezilor, la cea a rușilor – care e cu totul altceva și n-are nicio legătura și cea a spaniolilor. Nu prea te poți inspira, în momentul în care actorii noștri români vin cu personalitatea lor și cu umorul nostru caracteristic și citesc textul respectiv, e ca și când faci din nou O noapte furtunoasă (n. comedie în 4 acte de I.L Caragiale) – s-a făcut în zeci de feluri, de zeci de regizori și totuși, când o faci tu, e altfel – actorii sunt altfel, tu simți și trăiești altfel, ai alte experiențe. La Complet Necunoscuți, cel mai mult m-au inspirat actorii, din momentul în care am citit textul prima dată. Inițial am vrut să fie un spectacol de teatru, așteptam să obțin drepturile pentru a o pune în scenă și așa am ajuns la drepturile pentru film. Fiind în pandemie, era dificil să mai faci teatru așa că am zis de ce nu? Așa am ajuns să conving oameni din jurul meu că scenariul e bun și ușor de filmat în pandemie – o singură locație, puțini actori. Era o situație ideală. Am primit banii pentru drepturile de autor de la un medic oftalmolog, pasionat de film și din momentul ăla totul s-a legat.

Comedia nu este un gen de film prea exploatat în România – în special acest gen de comedie, unde glumele sunt bune și nu cad în penibil, deși e un gen cinematografic care poate readuce publicul în săli. Pentru tine a fost o întâmplare acest debut, sau îți propui să continui în cariera ta cu filme de public larg? 

Nu este o întâmplare. În teatru mi-am format un public în aceeași zonă. Când am scris primul meu spectacol am avut 25% din sală, a doua oară 50% și tot așa. Acum am sold-ut în orașele prin care am mai trecut iar evoluția s-a produs în câțiva ani de la primul spectacol. M-am dus spre comedie pentru că e o direcție pe care n-o găseam nicăieri – în teatru se obișnuiește și acum să se monteze texte bulevardiere franceze sau spaniole, să se hăhăie lumea, pe stilul ”ascunde amanta în dulap că vine soția”, nu există nimic psihologic în spate. Scenariul de la Complet Necunoscuți m-a atras pentru că în spatele comediei sunt dramele unor oameni. Mai departe eu nu am de gând să fac filme care să ajungă la nu știu ce festivaluri, să urmez rețeta clasică de film festivalier. 

Vreau să rămân aici, să fac filme de gen care să ocupe un loc gol, existent. Filme pentru întreaga familie, de bun gust și bine făcute, la care să se râdă într-un mod inteligent și care neapărat au actori buni. Mă bucur mult că Andreea Grămoșteanu e nominalizată și ea la GOPO, anul acesta. Pe platou eram uimiți de felul în care își asuma fiecare scenă. Sper să câștige. 

Ai deja alte proiecte la care te gândești sau la care lucrezi?

Alături de Alexandru Harsany sunt într-o căutare continuă de povești – pe termen lung, am un proiect în minte, care costă multă pentru că nu se întâmplă în zilele noastre. În viitorul apropiat ne gândim la o ficțiune care duce mai departe ce am câștigat în Complet Necunoscuti, adică un  film cu umor inteligent care are în spate o problemă reala de viață, un conflict psihologic. 

TUDOR PLATON – regizor, monteur și operator Casa cu Păpuși

Foto & Colaj: Felicia Simion | Styling: Ruxandra Marin

Ce înseamnă pentru tine debutul în regie, pe de-o parte, precum și această nominalizare?

Debutul n-a fost ceva premeditat, s-a întâmplat. În mare parte am făcut ce fac la toate filmele pe care le filmez, doar că de data asta tot eu am continuat să merg la montaj, la sunet și tot așa. Tocmai de asta am fost plăcut surprins de nominalizare, nu mă așteptam. Cu atât mai mult la secțiunea Debut, ținând cont că este un documentar. M-am bucurat. 

Știu că în cazul tău, n-ai știut până târziu că vei face un film din tot materialul filmat. Cum au reacționat bunica ta și celelalte două personaje când le-ai dat vestea?

Iniția le-am zis că mă apuc să mă uit peste material iar când le-am anunțat că iese un film și o să avem o proiecție au fost toate foarte bucuroase. Mai ales Cica, care mi-a zis că la 70 de ani am făcut-o vedetă de cinema. A fost o sărbătoare. 

Există momente pe care nu le-ai filmat, pentru că ele nu și-au dorit? Sau pe care le-ai tăiat la montaj, din același motiv?

Sigur că există. Nu îmi amintesc să nu fi filmat momente pentru că n-au vrut ele, dar au fost lucruri pe care nu mi-am dorit să le pun în film; nu pentru că n-ar fi fost emoționante, ci pentru că am avut mare grijă cu modul în care le expun. Această etică a documentarului e foarte importantă.

Tu ești operator și știu că e o meserie care îți place. Te sperie titulatura de regizor?

Sunt gânduri care mai apar uneori, însă pentru mine meseriile astea două nu se confundă, cred că le pot face pe ambele. Filmele pe care îmi propun să le regizez sunt foarte personale. E o chestionare a mea, mă întorc undeva în trecut la niște experiențe pe care le-am trăit și încerc să le privesc cu alți ochi, dându-le o formă. Nu mă mai gândesc dacă sunt regizor, sau operator – sunt niște momente sau niște  persoane de care vreau să mă apropii sau să petrec din nou timp cu ele. Iar când sunt operator, e altă poveste. Mă duc spre altcineva, construiesc cu regizorul plecând de la el și scenariu. 

Îți dorești să explorezi și cariera de regizor, ai alte proiecte la care te gândești?

Mai am un proiect la care lucrez, da. E tot un film foarte personal, despre părinții mei și un anumit moment greu din viața lor. La fel, e ceva ce s-a întâmplat și am filmat o perioadă lungă de timp și am lăsat materialul deoparte. O să intru iar în materialul respectiv să văd dacă reușesc să-i dau o formă, un anumit grad de universalitate, ca să poată fi privit și de altcineva, să se regăsească și alți oameni acolo. 

RUXANDRA GHIȚESCU – regizoare Otto Barbarul

Foto & Colaj: Felicia Simion | Styiling: Ruxandra Marin

Ce înseamnă pentru tine debutul în regie, pe de-o parte, precum și nominalizările primite?

Debutul a venit după muncă îndelungată și după o căutare de ani de zile. Filmul a fost încununarea unei perioade lungi de căutări a mediului care mi se potrivește cel mai mult, apoi a finanțărilor și așa mai departe. Am debutat pentru că o am pe Matilda și a devenit o necesitate să devin mai hotărâtă cu ce vreau să fac.

Pentru mine nominalizările la GOPO înseamnă, mai ales, o recunoaștere a filmului ca lucru de echipă, ceea ce mă bucură foarte mult. E o ocazie bună de a ne bucura de munca depusă împreună. Apoi, faptul că filmul ajunge iar în atenția oamenilor și va fi văzut din nou este o bucurie. Am avut premiera în pandemie când nu știam încă daca cinema-urile rămân deschise, erau la capacitate de 30% și filmul avea rating de 18 ani – toate lucrurile astea ne-au privat de bucuria unei distribuții “normale”  în cinema. 

Ai spus în mai multe interviuri că ai fost o adolescentă rebelă și că acest film a fost o încercare de a te împăca cu adolescența ta zbuciumată. Îmi poți povesti puțin despre adolescența ta și cât din ea există în acest film? 

N-aș numi-o chiar zbuciumată dar nu am fost cea mai blândă. Lucrând la acest film, mai ales în perioada de scriere a scenariului, mi-am dat seama cât de mult modificăm trecutul nostru. De cele mai multe ori nu ne vedem cum am fost și nu reușim să ne împăcăm cu lucrurile pe care le-am făcut. Le ștergem din narativul nostru personal în încercarea de a construi o imagine favorabilă nouă. Asta e o sursă de mari conflicte interne, că nu te așezi și nu te accepți așa cum ai fost și cum ești. Eu am încercat să mă întorc în trecut, cu toată empatia și sinceritatea și să accept alegerile, acțiunile și relațiile pe care le-am avut în adolescență. M-am bucurat de exercițiu și de proces, însă este o muncă constantă, să fii sincer cu tine. Sper că m-a ajutat în relația pe care o voi avea mai departe, cu fiica mea. 

Ce te-a învățat pe tine primul tău film ca regizor?

Să prețuiesc relațiile de prietenie și oamenii din jurul meu. Să fiu recunoscătoare pentru devotamentul lor față de proiect. Și m-a învățat cât de important este ca proiectele la care lucrezi să aibă o importanță majoră pentru tine, ca persoană.

Care e următorul tău pas, în cariera ta? Ce proiecte urmează, dacă știi?

Am avut o perioadă de introspecție – ce înseamnă film și dacă mai este important filmul de cinema în lumea pe care o trăim și, dacă da, sub ce formă? Toate întrebările s-au concretizat într-un studiu masteral și o disertație pe care urmează să o scriu la CESI. 

Am definitivat anul trecut scenariul filmului Clara, filmul de debut al lui Sabin Dorohoi, care acum cred că e la finalul zilelor de filmare. Următorul meu proiect este  încă într-o fază incipientă de dezvoltare.  

EUGEN JEBELEANU – regizor Câmp de Maci

Foto & Colaj: Eugen Jebeleanu | Styling: Ruxanndra Marin

Ce înseamnă pentru tine debutul în regie, pe de-o parte, precum și nominalizările primite?

Pentru mine debutul în regie nu vine cu acest film chiar dacă e primul meu lungmetraj, dar regie fac de aproape 10 ani în teatru și operă. Deși nu folosesc aceleași mijloace de exprimare, munca și preocuparea mea se îndreaptă spre același lucru în oricare dintre cele două. Ce mă interesează cel mai mult e mesajul pe care îl transmit prin proiectele pe care le am și imediat după vine colaborarea cu actorii – felul în care pot să susțin și să descopăr munca lor de actori. Nominalizarea asta înseamnă validarea muncii unei întregi echipe. Sunt mulți colegi nominalizați – Marius Panduru pentru imagine, Ioana Moraru pentru scenariu și evident, actorii – Conrad Mericoffer și Alexandru Potocean. Iar pentru mine, ca regizor, această nominalizare e o confirmare că ar trebui să mai fac film și asta mă bucură. 

Deci îți dorești să explorezi și cariera de regizor de film?

Absolut. Și mi-as dori ca de la al doilea film să nici nu mai vorbesc despre parcursul meu în teatru, să merg mai departe și să încerc să depășesc cunoștințele pe care le am din teatru și să încerc să caut, să mă joc, să descopăr lucruri noi în limbajul cinematografic. Să găsesc forme noi de a exprima niște puncte de vedere pe marginea unor subiecte importante de tratat, iar forma pe care o folosesc să corespundă necesității dramaturgice a filmelor pe care le voi face.

Câmp de maci tratează un subiect sensibil și prea puțin exploatat la noi. Mi se pare admirabil și necesar demersul tău.

Mă bucur și sper să fie și mai multe filme care să vorbească despre minorități, în general. Despre acești oameni pe care mie îmi place să îi numesc ”non-eroi ai societății”, pentru că nu sunt suficient de vizibili, nu sunt expuse poveștile lor, fie că e vorba de teatru, film, literatură. Ar trebui să fie mai vizibile și mi-aș dori ca nu doar regizorii ca mine, care fac parte din comunitatea LGBT să facă filme despre povești LGBT – există deja în Europa și nu numai filme care prezintă povești LGBT fără ca ele să fie punctul central al subiectului filmului. Încurajez persoanele care nu fac parte din comunitate să contribuie și să spună poveștile noastre – nu are ce să fie greșit, atâta timp cât este onest și nu judecă, sau nu prezintă un stereotip. Mai degrabă duce la dezvoltarea culturii.

Ai lucrat cu unul dintre cei mai cunoscuți și profesioniști directori de imagine – Marius Panduru, un om foarte răbdător și un bun pedagog și sprijin pentru debutanți. Cum ați colaborat?

Cred că a fost una dintre cele mai frumoase și bogate întâlniri din ultimii ani. Este un om extrem de generos și disponibil, care te ascultă și nu m-a făcut nicio clipă să mă simt un debutant. A înțeles sensibilitatea pe care o caut și modul în care vreau să spun povestea. A vrut să înțeleagă cum să răspundă prin imagine nevoilor acelei scriituri, ceea ce mi se pare foarte valoros la un director de imagine; n-a pus înainte de orice imaginea, ci ea a răspuns necesităților dramaturgice. Ulterior, am colaborat la proiecte de teatru și acum lucrăm la piesa de la TNB (Pescărușul) și cu siguranță vom face împreună și celelalte filme, dacă vom avea posibilitatea. 

Care e următorul tău pas, în cariera ta? Urmează un al doilea film?

Da, ne propunem un nou film, așteptăm un răspuns de la CNC, unde am depus la începutul acestui an. Dacă răspunsul este pozitiv, vom avea și un al doilea film, cu aceeași echipă. 

Premiile GOPO vor avea loc pe 3 mai la Teatrul Național București și vor fi difuzate pe voyo.ro 



Producător de film și fondator al ADFR, a visat de mic copil că va avea o revistă intr-o zi. Pe lângă poziția de redactor-șef, la Films in Frame prezintă interviul lunii. Îi plac animalele, muzica jazz și festivalurile de film.