Oliver Laxe, regizorul Sirât, despre cum a făcut un film în care își „dansează rana”
Sirât, pelicula care a câștigat Premiul Juriului la Cannes, a intrat vineri în cinematografele din România. Am stat de vorbă cu regizorul franco-spaniol despre motivația și provocările din spatele realizării acestui film.
Cunoscut pentru sensibilitatea vizuală unică și pentru felul în care îmbină ritualul cu realismul, Laxe revine în cinematografe cu Sirât, o poveste care pare să plutească între rătăcire și revelație. Pe o coloană sonoră viscerală semnată de Kangding Ray, Sirât urmărește un tată care pleacă, alături de fiul său, în căutarea fiicei sale adulte, care a dispărut după ce a participat la o petrecere rave în deșertul marocan. Dacă crezi că știi unde va duce scenariul de-aici încolo, probabil te înșeli. Dar e în regulă, pentru că firul narativ pare cel mai puțin important lucru din pelicula lui Laxe.
Filmul a avut premiera mondială pe 15 mai 2025, la festivalul de la Cannes, unde a impresionat juriul prin abordarea radicală și contemplativă. În Sirât, tăcerile contează mai mult decât dialogurile. Însă, cu ocazia premierei din România, autorul său a fost de acord să descifreze într-o conversație pe Zoom (marcată de ceva probleme tehnice, pentru că Laxe călătorea, deloc surprinzător, într-un loc fără semnal) câteva din intențiile sale cu acest al patrulea lungmetraj.
Care a fost scânteia inițială cu care a pornit Sirât?
Eu sunt un cineast al imaginilor, așa că întâi au apărut imaginile. Am văzut imagini din deșert, camioane care traversau deșertul. Mi-a venit cheful să merg să locuiesc acolo. Și am făcut asta destul de mult timp. Inclusiv când am filmat Mimosas – film cu care am fost prezent și în România. Acum îmi doream să fac un film care să fie o ceremonie în care să experimentăm moartea noastră. Mi se părea important pentru mine însumi să meditez la moartea mea, să o experimentez. Într-un fel, cred că asta era intenția, nu? Să invit spectatorul la un catharsis.
De ce ai ales Sirât ca titlu al filmului? Ce înseamnă pentru tine și care e relația cu semnificația sa din religia islamică (notă: în tradiția islamică, podul Sirât separă raiul de iad)?
Mi se părea un cuvânt frumos. Sirât înseamnă drum. E un drum micuț, dar în același timp metafizic. Și asta li se întâmplă și personajelor, dar și spectatorilor. Călătoria e o experiență interioară, invită spectatorul să privească în interior.
Pentru a zbura trebuie să fii bine înrădăcinat.
Filmul se simte în același timp ca o confesiune intimă și o călătorie mitică. Cum ai găsit echilibrul între realism și transcendență?
Adevărul este că nu există transcendență fără imanență. Pentru a atinge transcendența, pentru a zbura, trebuie să fii bine înrădăcinat. Pare un paradox, dar așa este. Tot ceea ce se întâmplă în lume, valorile, grijile sunt foarte importante dacă-ți dorești să atingi transcendența. Apoi, îmi plac oamenii, îmi plac fețele, îmi place realitatea, îmi place să filmez. Îmi place frumusețea, mi se pare importantă. Îmi plac oamenii fragili, personajele mele sunt toate ființe fragile. Mă emoționează.
Sunetul din filmele tale nu este niciodată decorativ, ci dă formă lumilor interioare. Poți să-mi vorbești puțin despre filosofia sonoră din spatele Sirât?
Adevărul este că, pentru mine, totul este foarte intuitiv. Nu pot să-ți explic, dar mă ghidez puțin după intuiție și după gust, după savoare. Acesta este un film pe care l-am dansat pe ringul de dans timp de mulți ani. Mi-am imaginat aceste prime imagini și le-am dezvoltat dansând. Astfel muzica este prezentă de la început. De asemenea, modul meu de a scrie scenarii este foarte atmosferic, ca și muzica. Pun multe linkuri la melodii în scenariile mele. Apoi, am făcut un casting de muzicieni și, sincer, a fost foarte ușor să lucrez cu David (n.r. David Letellier este numele real al producătorului Kangding Ray, care semnează coloana sonoră). Este o persoană foarte talentată.
Pare că erai deja foarte familiarizat cu cultura rave înainte de a realiza filmul. De ce ai considerat că era cea mai potrivită lume pentru a plasa filmul?
Da, m-am cufundat în această cultură timp de câțiva ani și m-am identificat cu ea. M-a emoționat și apoi m-am simțit și un pic ca într-o oglindă. Mi s-a părut că vorbea mai mult despre mine decât credeam.
Ce rol joacă tăcerea, introspecția, lucrurile nespuse în configurarea narațiunii?
În artă trebuie să găsești un echilibru între claritate și umbră, între a spune și a evoca prin imagini. Cinemaul are un mod de a evoca lucruri care fac apel la alte niveluri de percepție: la piele, la intestine, la stomac, la inimă. Am încredere în imagini. Cred că munca mea se bazează mult pe încrederea deplină în imagini și pe încrederea în sensibilitatea spectatorului. Cred că aceasta este într-o oarecare măsură cheia muncii mele: să nu trec întotdeauna prin filtrul minții sau să reușesc să pun mintea puțin în umbră, să reușesc să fac spectatorul „să gândească mai puțin”.
În afară de protagoniști, majoritatea actorilor din Sirât nu sunt profesioniști și cred că nu este prima dată când ai lucrat așa. De ce este important pentru tine să lucrezi astfel, cu un mix de actori profesioniști și neprofesioniști?
Păi, oamenii mă emoționează foarte mult. Mi se pare că o persoană fără experiență are mai multă vulnerabilitate, mai multă naturalețe, și îmi place asta. Cred că spectatorilor le place naturalețea și vulnerabilitatea. Am organizat un casting chiar în zona rave. Am căutat oameni buni, oameni simpli. Încercam să creez o familie formată din oameni de treabă. Am lucrat pentru casting cu Nadia Acimi, o prietenă care s-a ocupat și de costume.
Care au fost cele mai mari provocări pentru tine în timpul filmărilor?
Cea mai mare provocare ești întotdeauna tu însuți. Cea mai mare provocare e întotdeauna să nu te minți singur. Să fii sincer cu tine însuți, nu? Asta e întotdeauna cea mai mare provocare, nu? Să reziști. Pentru că e un film foarte, foarte riscant, din multe puncte de vedere. Am avut probleme cu finanțarea filmului, oamenii considerau că scenariul era foarte întunecat. Sunt momente cand începi să ai îndoieli, să-ți fie frică, dar am avut încredere, am decis să mergem mai departe și ne-am asumat aceste riscuri. În zilele noastre, toată lumea calculează, așa că sunt mândru că am fost atât de curajoși.
Am vrut să meditez la moartea mea.
Ai filmat în Maroc, într-un spațiu geografic cu multiple identități culturale. Ce influență a avut spațiul asupra formei finale a filmului? Și ai știut dintotdeauna că vei filma acolo?
Este al treilea film pe care l-am făcut în Maroc din cele patru filme ale mele. Este o țară în care am trăit peste 10 ani. Vorbesc limba, este o cultură pe care o cunosc foarte bine. În alte filme m-a preocupat mai mult problema locului din care să privesc, dar aici eram mai liniștit pentru că știu că gestul acestui film este unul foarte legat de tradiții și în mod concret de cele din Maroc. Nu apar mulți marocani, pare că am tratat Marocul ca pe un platou de filmare, dar gestul este în esență foarte legat de ezoterismul islamic.
Dar nu crezi că, în același timp, și spațiul influențează filmarea? Nu era alt film dacă aveau loc filmările în Argentina?
Dacă Sirât ar fi fost filmat în deșertul argentinian, cred că ar fi fost mai mult sau mai puțin același film. Ar fi existat unele schimbări, dar spațiul este nu doar fizic, ci și metafizic, așa că orice deșert ar fi putut reprezenta această abstracție. Important aici nu este atât spațiul, cât faptul că, într-un fel, eu port acest spațiu și apoi acest peisaj în mine. Oriunde mă duc să filmez, voi fi întotdeauna influențat de practica mea.
Ce te-a entuziasmat cel mai mult din reacțiile publicului de până acum?
Faptul că oamenii consideră că filmul este mai mult decât un film. Oamenii nu sunt foarte capabili să-l descrie. Asta dovedește că le-am dat peste cap rațiunea, ca și cum filmul ar apela la un alt tip de centru. Apoi, faptul că toată lumea vorbește despre film este un semn că are cu adevărat ceva special. E ceea ce se numește în terapie integrare. Oamenii au nevoie să integreze, să vorbească despre el, nu? Imaginile rămân în mintea spectatorului. Asta m-a bucurat cel mai mult ca autor, să văd că filmul este benefic, că obligă spectatorul să privească în interior, că revigorează, chiar dacă este dur. Dă lumină, chiar dacă este prin întuneric, chiar dacă este prin rană. Te face să te conectezi cu rana, iar asta este sănătos. Trebuie să ne reconectăm cu rana și să nu fugim de ea. Ca autor, sunt foarte entuziasmat de viitor, acumulez și multe informații despre comportamentul spectatorului.
Unii critici au interpretat filmul ca pe o alegorie a catastrofei climatice. L-ai gândit astfel de la început sau este ceva ce a apărut pur și simplu?
Nu am auzit asta. Eu am făcut acest film foarte conectat cu durerea lumii și cred că asta se simte, cred că asta au simțit și oamenii.
Ce ai descoperit despre tine ca artist în timp ce lucrai la acest film?
M-am conectat mult mai mult cu rana mea și este important. Stai o secundă. (caută ceva ce avea notat într-un caiet, dar nu găsește). Nu găsesc, dar ce voiam să-ți spun e că suntem suntem foarte mult în cultura remediilor și cred că uneori este bine să nu încerci să schimbi, ci să te conectezi cu a simți rana. Studiez psihoterapia Gestalt, care propune ca uneori să nu încerci să alini sau să pui un leac pe rană, ci pur și simplu să te conectezi cu ea și să lași rana să vorbească. Să dansezi rana un pic. Eu am dansat, am dansat cu rana mea, cu fragilitatea mea, le văd pe toate fără dramatism.
Alexandra Nistoroiu
Reporter la Snoop, obsedată de filme de prin '92. A scris despre sistemul medical din România, dar și despre cinema, muzică, fotbal și alte lucruri care ne fac fericiți. Îi e dor de Napoli în fiecare zi.
Alexandra Nistoroiu
[:ro]Reporter la Snoop, obsedată de filme de prin '92. A scris despre sistemul medical din România, dar și despre cinema, muzică, fotbal și alte lucruri care ne fac fericiți. Îi e dor de Napoli în fiecare zi.[:en]Reporter at Snoop. She wrote about the medical system in Romania, but also about cinema, music, football and other things that make us happy. She misses Naples every day.[:]
