Nikita Lavretski: „Cea mai mare resursă de care dispui e propria creativitate”

30 mai, 2024

„Dacă ai nevoie de imagini să ilustrezi interviul poți probabil să le ceri să îți dea înregistrările camerelor de supraveghere”, îmi spune Nikita Lavretski când mă întâlnesc cu el – de altfel, foarte potrivit – într-o sală de conferințe din subsolul unui hotel. O glumiță care spune multe – filmografia lui Nikita e una care valorifică orice fel de material, așa cum îmi explică el că e abordarea sa „zero-waste” într-ale filmului. Combinând cultura populară cu politica și cu autoficțiunea, filmele lui Nikita sunt un creuzet de imagini care provin adesea de pe internet, din arhivele personale și din alte spații ale vizualului considerate de obicei „necinematografice”. Tânărul cineast – unul dintre cele trei vizionari pe care ne-am dorit anul trecut să îi subliniem – e un regizor prolific, care reușește să lanseze chiar mai multe filme no budget pe an și care pare să împingă mereu limitele în ceea ce privește rapiditatea, creativitatea și îndrăznesc să spun o anumită atitudine DIY de punkist digital.

M-am întâlnit cu Nikita cu ocazia Festivalului Filmului European, unde a rulat al său A Date in Minsk, o primă proiecție a operei sale în România, în ciuda faptului că acesta și-a adjudecat deja un statut de legendă prin anumite cercuri cinefile bucureștene. Ca un match made in post-modern heaven, discuția de după film a fost moderată de Radu Jude – care, nu vă faceți griji, se găsește pe canalul de YouTube al lui Nikita și marchează, deopotrivă, și debutul colegei noastre Flavia Dima ca DOP pentru cineastul bielorusian.

Inevitabil, conversația noastră despre cultura internetului a început cu un scroll pe Instagram și s-a terminat cu observații despre Robert Pattinson și Chris Hemsworth (care ar face bine să-și verifice căsuța de email). Între acestea discutăm despre ficțiune, non-ficțiune și auto-ficțiune, lipsa de „discriminare” între imagini, creativitate și resurse limitate, precum și deapre cum definiția cinemaului poate astăzi să fie un lucru foarte arbitrar.

Radu Jude și Nikita Lavretski în timpul discuției de după A Date in Minsk (2023), la Festivalul Filmului European. Foto: Sorin Nainer

***

Imaginile și spațiile cu care lucrezi, chiar dacă provenim din țări diferite, sunt foarte, foarte familiare pentru mine. E extrem de ușor să relaționezi cu ele. Ție unul cum ți se pare Bucureștiul? Mă uitam ieri la Instagram-ul tău și mi-au plăcut aceste instantanee făcute de tine, aproape în stilul lui Radu Jude, cu reclame și alte realități absurde ale orașului. Cred că toate aceste reclame de pe stradă spun foarte multe despre relația orașului cu imaginea.

N-am făcut poze decât la lucruri care mie mi-au atras atenția. Care ți se pare absurdă? [Nikita își scoate telefonul și deschide Instagram].

Zic absurdă într-un sens amuzant… Cum e una dintre poze, cu o maimuțică capitalistă care e o reclamă la o bancă sau ceva de genul…

Ah, da. Uite, ăsta e cu un afiș mare cu Taylor Swift care acoperă gen trei etaje dintr-un bloc în care locuiesc oameni. Le fură românilor lumina soarelui. E ca un vampir. Dar, nu, asta e o glumă. Radu [Jude] mi-a spus că a trăit și el la un moment dat într-o clădire din asta și nu acoperă chiar atât de mult din lumină. Nu-i mai rău decât niște perdele. E în regulă. E bine. Taylor Swift, tu de fapt… Cum să spun…

Îi protejezi pe oameni de razele ultraviolete.

Da, poate. Da. Ea e de fapt un om bun. Am crezut că e o nenorocită, dar e om bun. Asta de aici e o dubă acoperită numai de animeuri. Mie îmi plac mult animeurile.

Îmi place și mie duba aia. Știi, se află în Piața Revoluției, de fapt. E mai tot timpul acolo.

Aici sunt Ioana Grama și Sânziana Negru… Cineva mi-a spus că sunt cele mai mari vedete din România. E adevărat?

N-aș ști să-ți zic. Pare că știi tu mai multe despre ele decât mine.

Ăsta-i un semn cu „Atenție, câine periculos”. Doar am făcut niște poze la întâmplare prin oraș – n-am vrut să fac un statement sau ceva. Dar sunt foarte multe imagini „noi”, deci de aceea mi s-a părut interesant să privesc în jur. Iar Bucureștiul e un oraș mare. Eu acum trăiesc în Vilnius, care e de 10 ori mai mic și în genere n-am locuit în orașe mari.

Și Bucureștiul e un Mecca al cinemaului, nu? Sunt mulți regizori care au făcut filme aici. Ai de exemplu filmul lui Porumboiu, Când se lasă seara peste București sau Metabolism. Radu Jude a făcut și el mai multe filme despre oraș, chiar dacă mi-a zis că lumea se plânge că n-arată și părțile frumoase ale Bucureștiului.

Nu discriminez între imagini. Toate sunt bune. De fapt, e aproape ca și cum vreau să fac filme „zero-waste”, care nu lasă în urmă deșeuri. Dacă am niște imagini interesante, sau dacă am ceva în arhive sau o idee despre ce-aș putea filma, atunci vreau să le duc până la capăt, să le transform într-un produs finit.

Dacă tot vorbim despre aceste „imagini noi” care te-au interesat la București, și filmele tale operează cu multe soiuri de imagini noi. Faci vreo diferență între tipurile de imagini cu care lucrezi? În filme mai vechi, ai folosit arhive personale și de familie pe care le-ai adaptat la un discurs despre imagini în epoca internetului, dar, mai recent, ești pasionat de imagini digitale și de micro-narațiuni care aparțin de sau care provin de pe TikTok.

Nu discriminez între imagini. Toate sunt bune. De fapt, e aproape ca și cum vreau să fac filme „zero-waste”, care nu lasă în urmă deșeuri. Dacă am niște imagini interesante, sau dacă am ceva în arhive sau o idee despre ce-aș putea filma, atunci vreau să le duc până la capăt, să le transform într-un produs finit.

Cu autointitulatul meu Nikita Lavretski (2019), pur și simplu aveam aceste arhive din copilărie și m-am gândit: „Oh, poate aș putea să fac din ele un film”. N-am crezut că va fi ceva interesant. A fost ca un fel de material special pe canalul meu de YouTube, când am atins 500 de abonați. Nu l-am înscris la festivaluri de film, dar m-am gândit așa, că poate chiar există un produs de creat din acele imagini.

În 2022, am realizat Jokes About War, care e compus din story-uri de pe Instagram și TikTok-uri cu prietenul meu, comicul Alexey Suhanok, care făcea, ca parte din materialul lui, glume despre starea actuală, despre războiul din Ucraina. Mă uitam la feed-ul meu de Instagram și, uitându-mă, dădeam peste un story cu o bombă care a explodat în Kiev și imediat după de glume ale lui Alexey. M-am gândit, iată, filmul e deja aici. Nu trebuie decât să-l culeg.

Încerc să obțin ceva din orice văd. Nu fac vreo diferențiere. Nu sunt împotriva niciunui gen de imagini. Dacă vreun studio de la Hollywood mă angajează să fac filme cu supereroi, pot să fac și asta.

Ai în A Date in Minsk totuși o glumă despre cum nu invidiezi cineaștii de la Hollywood. Pentru că Scorsese poate n-are libertatea pe care credem că o are.

Da, dar, știi, nu eu am zis asta, ci personajul meu. Dar… nu, e doar o glumă. Bineînțeles că Scorsese are de fapt mult mai multă libertate decât mine. Nu vreau eu să cred asta. Îmi zic, oh, nu, îl forțează să facă filme cu gangsteri, când visul lui e să facă un film despre o întâlnire la New York. Nu toate filmele lui sunt cu gangteri, nu? Gen, când a vrut, a făcut un film pentru copii, Hugo (2011), și apoi un film horror, Shutter Island (2010) – care apropo, e groaznic.

E doar o glumă, o amăgire. Încerc să găsesc o scuză, să îmi justific că poți să faci ceva special când nu ai acces la toate aceste resurse.

A Date In Minsk (2023)

La sfârșitul zilei, cea mai mare resursă de care dispui e propria creativitate. Cred că, inclusiv în cazul lui Scorsese, cea mai mare resursă a lui a fost întotdeauna creativitatea sa.

Presupun totuși că personajul are dreptate când zice că lipsa unor resurse îți oferă uneori mai multă libertate cu ceea ce poți face. Sau nu ești de acord?

Cine știe? Dintr-un anumit punct de vedere, poate, dar… Nu e ca și cum e un fapt obiectiv, e doar mai productiv dacă te gândești în modul ăsta. Poate așa poți să continui să tot vii cu idei. Dar, la sfârșitul zilei, cea mai mare resursă de care dispui e propria creativitate. Să ne uităm la filmele timpurii ale lui Scorsese, la un film ca The Big Shave (1967), scurtmetrajul lui studențesc, care e totul filmat într-o singură baie. Și totuși e unul dintre cele mai bune filme despre războiul din Vietnam și tulburarea de stres post-traumatic. Cred că, inclusiv în cazul lui Scorsese, cea mai mare resursă a lui a fost întotdeauna creativitatea sa. Asta e ceea ce îți dă libertatea de a alege ceea ce poți să faci. E totul despre ce și cât îți poți imagina. Dacă poți să-ți imaginezi un lucru, atunci îl poți și face.

Nu contribuie la această libertate și punctul în care se află tehnologia, în ideea în care e a a devenit din ce în ce mai accesibilă pentru cineaștii de astăzi?

Da, bineînțeles. Totul este mult mai ieftin și [accesibil] cu o cameră digitală, nu ai nevoie de mii de dolari, cum ai avea pentru 35mm. Dar costurile cele mai mari la Hollywood nu sunt dacă vrea cineva să filmeze pe 35mm. Cel mai mult costă talentul, actorii. Sigur, tehnologia digitală a democratizat realizarea filmelor, dar nu asta costă cel mai mult.

Această nouă democratizare a filmului de care spui mă duce cu gândul la aceste serii TikTok pe care le faci acum și cum minezi, ca să spunem așa, acest limbaj vizual al internetului și al social media. E o foarte mare discuție astăzi despre dacă aceste noi forme de media pot fi filme, sau a apărut întrebarea dacă există în ele o conștiință cinematografică. Șigur, există și oameni care spun că toate lucrurile astea sunt niște tâmpenii.

[Perspectiva asta] eu nu o înțeleg. Eu privesc lucrurile foarte ad litteram. Filmele sunt, știi tu, imagini în mișcare. Pe TikTok, imaginile se află în mișcare. E un fapt observabil științific că oamenii dansează, iar imaginile sunt în mișcare și există un anumit număr de cadre pe secundă care se succed. Deci, astea sunt filme. Te gândești la aspectul de distribuție? La ideea că oamenii își pun problema, vai, cum ai putea să distribui TikTok-uri pe-un ecran de cinema?

Sigur, există și aspectul ăsta – problema despre ce se întâmplă când aduci un TikTok pe un ecran mare. Dar mă refeream mai degrabă la reacțiile oamenilor care sunt încă foarte atașați de o înțelegere foarte tradițională a ceea ce înseamnă cinemaul.

Vorbim atunci despre oameni conservatori cărora nu le place schimbarea. Dar, știi, e OK. Nu cred că-i o dramă așa mare. Filmele și cinematografele, fenomenul ăsta n-are decât 100 de ani. Cui îi pasă? Nu-i o tradiție așa mare. Astăzi avem ecranele în buzunar, iar asta e doar de 20 de ani încoace, cam așa. Presupun că da, existau telefoane mobile și în, gen, 2003, dar nu prea puteai să te uiți atunci la lucruri pe ele. Acum poți. Întrebarea reală e care e de fapt rostul de a merge la cinema când ai divertisment vizual pe propriul telefon?

Cantități nesfârșite de divertisment. Poți să te uiți la Twitch sau la niște streameri cool, ceea ce ar putea fi mai interesant decât filmele și cinematografele. Poate că cineva se teme de concurență și încearcă să o discrediteze pe nedrept.

Dar vreau să spun, nu, e o prostie. Pentru că televiziunea… e televiziunea ceva diferit de cinema? E totul foarte arbitrat. De exemplu, eu adaug foarte multe filme pe IMDB, am adăugat peste 600. Iar definițiile pe care le folosesc ei sunt foarte discutabile. De ce Behind the Candelabra (2012) al lui Steven Soderbergh considerat un film de TV (TV movie)? El e făcut pentru TV, dar a avut premiera în competiție la Cannes. Mi se pare că a fost lansat în cinemauri în mai mai multe țări, dar a fost produs și lansat pe HBO în America, deci, OK, [ai putea zice că e un film pentru televiziune]. Dar, în prezent, există filmele, ca filmele originale Netflix, care sunt direct-to-streaming, care nu mai au premiera în festivaluri și nu sunt lansate în vreun alt fel – ele apar pe IMDB ca oricare alt film de lungmetraj. Schimbarea asta a venit în ultimii 10 ani. Întreaga categorie de filme pentru TV a dispărut practic și nimănui nu-i mai pasă dacă ceva e făcut pentru ecranul mic sau pentru cel mare.

Te întrebi, deci, dacă ecranul mare e vreo ceva… O să mai continue el să existe?

Nikita Lavretski și Ilinca Manolache la Festivalul Filmului European. Foto: Sorin Nainer

E frumos să auzi încrederea pe care o ai în potențialul acestor noi forme de a interacționa cu imaginea. Asta e ceva ce mă încântă foarte mult la filmele pe care le realizezi, faptul că ești capabil să relaționezi cu și să simți potențialul creativ care există în media și în cultura internetului, îmbrățișându-o tu însuți.

Nu știu, mi-aș dori să fac, de fapt, parte din ce înseamnă cultura internetului. Îmi doresc să am mai mulți followeri și subscriberi. Cine-ar fi știu că e mai ușor să ajungi la festivaluri de film decât la 1 milion de subscriberi. [Canalul de YouTube al lui Nikita are în prezent ~1000 subscriberi]. Mă simt stânjenit că ai venit să îmi iei mie un interviu și nu te-ai dus la … adevărații creatori de pe YouTube și Twitch, care sunt cei care generează de fapt milioane de ore de divertisment. Oamenii chiar primesc good vibes și emoții bune de la conținutul lor. Iar conținutul meu frustrează și enervează ușor, sau probabil plictisește câteva sute, nu milioane de oameni. E totul un pic nebunesc. Eu mă aflu doar în trena acestor structuri vechi ale distribuției cinematografice, care include festivalurile de film. Cumva am reușit să păcălesc sistemul și am ajuns aici. Nu înțeleg cum.

Mi se pare că, pentru generațiile care au crescut în anii 90 și 2000, mai întâi camerele video și mai apoi internetul au fost niște instrumente importante care să creeze aceste spații în care am putut articula povești sau autoficțiuni despre noi înșine. Cât de important a fost internetul pentru tine ca un instrument de expresie?

Internetul e cea mai mare inveție a omului. Despre ce vorbim? Fără internet, n-aș putea sau fi putut face nimic. Mi-am cunoscut colaboratorii online, mi-am lansat toate filmele online și tot acolo oamenii le-au văzut. Radu [Jude] mi-a văzut filmele online. Filmele mele nu au fost niciodată arătate în România înainte de ziua de ieri, dar mi-ai spus că deja le-ați văzut.

Odată cu internetul e ca și cum s-a descoperit o nouă dimensiune a lumii, ca și cum a fost creat un nou strat al realității, unde noile lucruri reale se întâmplă acum. Oamenii se cunosc, au relații, lucrează exclusiv pe internet. Întrebarea e, ce mai există să facem în afara internetului. Din multe puncte de vedere, eu sunt un cetățean al internetului.

Întrebarea e, ce mai există să facem în afara internetului. Din multe puncte de vedere, eu sunt un cetățean al internetului.

Ți se pare că există vreo calitate specifică a internetului ca cineva care vine din Europa de Est? Mi se pare că există o anumită cultură particulară care vine din spațiul ăsta al nostru; presupun că există o anumită faimă „unhinged” a culturii est-europene de pe internet.

Din ce pot eu spune, fiecare țară are propria sa cultură a internetului și propriile meme. [Dar lucrurile funcționează mai global]. Am descoperit de exemplu, lista asta pe Letterboxd despre filme care sunt foarte online, cum s-ar spune. I-am arătat-o și lui Radu [Jude]; filmul lui recent e acolo. E și filmul meu Belarusian Psycho (2015) acolo, dar sunt mai multe, foarte multe filme americane independente în toată lista asta. Radu era surprins că Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii (2023) e cel mai mare hit al lui în America. Dar i-am zis nu, de fapt, nu știu dacă în mod conștient sau nu, tu ai reușit să capturezi această nouă tendință sau să faci parte din această nouă tendință a cinematografului american independent.

Lista se numește ceva de genul These films are all part of the same new wave, but I’m not sure what it’s called. Iar lumea sugerează în comentarii nume pentru acest nou val. Post-online, cinema anti-content, mizantropie online și post-ironică. Sunt sigur că toate filmele astea sunt despre și făcute oameni care au fost puternic influențați de cultura internetului. Deci, [chiar dacă noi venim din Europa de Est], multe dintre aceleași lucruri se întâmplă și în peisajul american.

Revenind la observația ta despre cum în A Date in Minsk nu tu, ci personajul glumește despre Scorsese, mă întrebam cum alternezi între aceste versiuni sau persone ficționale și non-ficționale în filmele pe care le faci. În A Date in Minsk te joci pe tine însuți, până la un anumit punct, chiar dacă situația e una inventată.

Personajul din A Date in Minsk e destul de aproape de cum sunt eu și multe dintre lucrurile pe care le spun despre mine sunt adevărate, dar întregul scenariu e o ficțiune. Știi, ficțiunea, non-ficțiunea, cred că sunt un spectru. Nu există ficțiune pură și nici non-ficțiune pură. Cred că Godard spunea că filmele sunt în același timp și documentare despre actorii care joacă în ele. Și asta are sens, pentru că vedem oameni reali, în carne și oase. Există întotdeauna un element de realitate în asta. De celaltă parte, în fiecare film de așa-zisă non-ficțiune, regizorul e întotdeauna un curator a ceea ce arată și a ordinii în care le arată. Altfel, ar trebui să își arate toate orele de material brut. Poate singurul documentar adevărat, din care să lipsească actul de a curatoria, ar fi doar o listă de coordonate a fiecărui atom din univers în fiecare moment din timp. Ăsta ar fi adevăratul documentar. „Aici n-am curatoriat nimic, nicio imagine. Doar am enumerat coordonatele atomilor. E un lucru foarte obiectiv”.

Dar, chiar și atunci, ar exista întrebarea, în ce ordine să enumerăm atomii? Cu care atomi să începem? Cei de pe Pământ sau cei din alte galaxii?

Așa cum ziceam, este vorba despre un spectru și undeva la mijlocul lui e o graniță, dar e greu de definit unde e granița asta. Totuși, nu mă obsedează așa tare nevoia asta de definiție. În fapt, e foarte bine să te afli la mijlocul acestui spectru. Așa poți să îți înscrii același film și la festivalurile de documentar și la cele care nu sunt de documentar. Uite așa păcălești sistemul.

Există vreo libertate pe care ți-o oferă lucrul cu tine însuți?

Lucrul cu mine însumi e doar una dintre resursele pe care știu că le am. Dar pentru o producție mai complicată, cum a fost, de exemplu, Love and Partnership (2016), de obicei nu m-aș distribui pe mine însumi. Știi, aș lucra mai degrabă cu Chris Hemsworth, dar nu-mi răspunde la email-uri.

Aș vrea să lucrez ca un agent sau ca manager pentru actorii de la Hollywood. Pentru că mi-am dat seama ce trebuie să faci. Trebuie să-ți îmbunătățești reputația lucrând în filme indie și jucând roluri mici în filmele unor regizori interesanți și să nu accepți să joci în… filme proaste. Dacă aș avea o mașină a timpului, m-aș întoarce în anul 2011 și aș deveni managerul lui Taylor Lautner și l-aș face să joace într-un film de Albert Serra. Și-apoi, atunci el va deveni Batman.

Cred că asta ar fi foarte posibil, pentru că el doar a făcut cele mai proaste alegeri. A jucat în comedii cu Adam Sandler și niște filme proaste de acțiune. În timpul ăsta, Robert Pattinson era în filme de Claire Denisn și ale fraților Safdie. A fost într-un film de James Gray, jucând, gen, cel mai mic rol posibil, în care doar căra niște valize în spatele lui Charlie Hunnam. Dar asta era parte din marele plan de a se întoarce la blockbustere, pentru că acum se presupune că e un actor serios, așa că a devenit Batman. Deci asta vreau să zic. Actorii ăștia, actorii de la Hollywoid, ei sunt dispuși să-și asume riscuri ca căratul de valize în spatele lui Charlie Hunnam. Și poate c-aș putea așa să-l conving pe Chris Hemsworth…

Ești Team Jacob, deci?

Da. Da, sunt Team Jacob.

O imagine de la Festivalul de Film de la Veneția, cu care autoarea articolului își cere scuze pentru crunta lipsă a imaginilor story-urilor lui Nikita cu camionul anime.

 

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.