Dincolo de tristețe: Marina Palii, despre forța tăcută a personajelor sale
August, 2025. Primesc un screener al filmului Dinți de Lapte, cel de-al doilea film regizat de Mihai Mincan și al doilea cu care ajunge la Veneția, în competiția Orizzonti. Dincolo de atmosfera foarte bine redată – o lume care pare suptă de sânge, vampirizată, după cum o portretizează Andrei Gorzo în cronica lui pentru Films in Frame, ceea ce mă surprinde în mod plăcut la film sunt actorii. Nu este unul care să nu amplifice atmosfera rece, de plumb și foarte apăsătoare într-un mod atât de puternic. În frunte cu Marina Palii, care o joacă pe Cezaria, mama fetiței pierdute. Ne aflăm la finalul anilor 1980, când una din fetele Cezariei se duce să ducă gunoiul și nu se mai întoarce, lăsând în urma ei o soră, pe Maria (Emma Ioana Mogoș) și doi părinți îndurerați (jucați de Marina Palii și Igor Babiac).
Marina Palii reușește să contureze un personaj care, deși suferă, nu se victimizează. Un personaj echilibrat, care își păstrează luciditatea chiar și în momentele de maximă disperare, și a cărui tristețe este foarte bine dozată pe întreg parcursul filmului.
Octombrie, 2025. Revăd filmul și-mi dau seama că această tristețe portretizată de Marina este o caracteristică pe care o regăsesc în mai toate personajele ei de până acum. O tristețe care nu caută compasiune, ci sens. Mă face să mă întreb dacă Marina își caută acest tip de roluri sau dacă, dimpotrivă, ele o găsesc pe ea. Despre asta, dar și despre felul în care își construiește personajele, despre surse de inspirație și copilărie, am povestit în interviul de mai jos.
Marina, care era atmosfera din casa părintească, când erai copil?
Nu îmi place să vorbesc despre copilărie. Nu este una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. De fapt, ăsta este unul dintre motivele pentru care am vrut să plec [n. din Moldova]. Copilăria s-a petrecut într-un orășel mic din Moldova, unde oamenii pot fi și buni, pot fi și răutăcioși, în mare parte din cauza sărăciei, a lipsurilor și a unor stereotipuri. Este o copilărie marcată de lipsuri, de felul în care noi încercam să găsim bucurie printre aceste lipsuri. Raza de lumină și persoana care ne-a protejat foarte mult a fost mama și familia mamei. Cred că cea mai frumoasă perioadă începe după divorțul mamei. A fost o perioadă în care am învățat foarte mult ce înseamnă disocierea. Și cred că disocierea asta, fără să-mi dau seama, m-a ajutat mai târziu în această profesie. Noi am fost în mare parte femei în familie. Mama, sora, bunica, mătușile, verișoarele. Și încă de mică am învățat că puterea în familie, de fapt, este a femeilor. Era un fel de feminism de conjunctură care, cumva, m-a ajutat să devin o femeie independentă.
Spuneai în interviul luat de Ionuț Mareș pentru FIF, acum câțiva ani, că sursa ta principală de inspirație este copilăria. De ce?
Am avut parte de o maturizare precoce, încă din copilărie. Părinții mei au divorțat când eu aveam vreo 10 ani și am niște traume cu care încă mă lupt. Traume legate în mare parte de prezența figurii paterne în copilăria mea și, de fapt, nu atât de prezența, cât de absența acelei figuri paterne. M-au urmărit în multe decizii în viață și cred că evenimentele nu foarte vesele din viața noastră, în timp, ajung să fie o sursă bună de inspirație, chiar dacă ele nu sunt cele mai fericite. Eu acolo am început să-mi imaginez tot felul de situații.
Cele mai multe momente de bucurie le-am trăit la țară, la bunicii din partea mamei, unde mă simțeam protejată și unde am învățat un soi de împământenire, ca să zic așa. Adică o conexiune cu natura și pământul și tot ce înseamnă viața de la țară, care mi-a dat o liniște interioară în viața mea de adult.
Dinți de lapte este un film despre copilărie – o copilărie grea, rece, aproape pierdută, dar căreia nu-i lipsește un dram de speranță. Te-ai născut după căderea comunismului. Ți-a fost greu să accesezi universul creat de Mihai Mincan în film?
Nu, chiar deloc. Nu mi-a fost greu să înțeleg despre ce este vorba. Jucând rolul mamei, a trebuit să mă întorc în copilărie, să-mi amintesc cum era mama în perioada respectivă, cum reușea ea să gestioneze toate momentele de criză – fie lipsurile financiare, fie singurătatea ei, suferința. Și avea o formă de suferință tacită. Avea o eleganță suferința mamei. Singurătatea resimțită de Maria [n. personajul interpretat de Emma Maria Mogoș] mi-a amintit foarte mult de momentele mele de copil. Mă jucam destul de des, cu ceilalți copii, într-un bloc abandonat, unde erau tot felul de schele, alergam pe acolo, din când în când mai găseam seringi. Era și un loc unde veneau tot felul de persoane drogate, dar era locul nostru preferat de joacă. Toată lumea ne zicea să nu ne ducem acolo. Dar noi stăteam toată ziua prin pivnițe și ne ascundeam. Eu m-am născut în 1991, dar din cauza unei crize financiare prelungite în Moldova, modul de viață al oamenilor era extrem de modest. Era o perioadă în care, în orașul în care m-am născut, adică în Fălești, picase centrala și oamenii începuseră să-și construiască sobe în apartamente. Mi-amintesc de câteva ierni în care ne încălzeam cu sticlă cu apă caldă. Pentru că picase tot. Spartul de nucă, de exemplu, din film, îl făceam cu mama în fiecare iarnă și în fiecare toamnă. Ne aducea bunicul nuci. Deci nu era departe de atmosfera din comunism.
Este o secvență în film în care o pieptăn pe Maria (Emma Maria Mogoș) și-i spun o poveste despre tătuca, bunicul. Este o amintire reală, de când mergeam la strâns porumbul cu bunicii și făceam păpuși din pănușa de la porumb. A fost o singură dublă, este o scenă improvizată, Emma a reacționat pe viu și a fost o scenă care a rămas în film. Mi s-a părut un cadou venit din partea lui Mihai – bunicul a murit la scurt timp după. Mi s-a părut atât de generos. Să renunți la o parte din scenariul tău și să-i permiți actorului să vină cu fragmente din trecutul lui. Mi se pare o mare calitate.
Ce frumos. Ți-a oferit și indicații foarte valoroase, care te-au ajutat?
În general, nu prea îmi place să împărtășesc lucrurile astea, pentru că pot fi discuții foarte personale. Uneori, indicațiile au avut legătură cu experiențe din viața personală, fie a mea, fie a lui Mihai. Sau cu dosarul din care și-a inspirat Mihai povestea.
Ce pot să spun este că am discutat la un moment dat ca acest personaj să nu fie interpretat ca și când ar fi o victimă. Pe de o parte, eu, Marina, interpretând acest personaj, mi-am dorit să-i fac dreptate mamei, dar nu în sensul de a interpreta o justițiară, ci în sensul de a evita să-mi plâng de milă. Cezaria e un personaj echilibrat. Și colacul ei de salvare în toată această dramă este pragmatismul ei, pe care îl aveau multe mame în perioada respectivă. Își exprimă iubirea prin acțiune și prin gesturile mărunte, de zi cu zi. Ceea ce făcea și mama, pentru că mama îmi spunea foarte rar te iubesc. Și prin filmul ăsta am înțeles un pic mai bine de ce.
Mihai mi-a povestit și despre părinții lui. După care, am căutat persoane care fie și-au pierdut copiii, fie ei s-au pierdut fiind copii, care mi-au împărtășit puțin din experiența lor, ca să pot să mă apropii cât mai mult de adevăr, fiind un subiect atât de sensibil și fiind conștientă că foarte multe mame s-ar putea regasi.
Joci în două filme anul acesta – Dinți de lapte și Un loc sigur, debutul Ceciliei Ștefănescu, în care joci tot o mamă. Sunt două personaje foarte diferite, însă au ceva în comun, o tristețe apăsătoare. Este o caracteristică pe care am observat că o porți cu tine în majoritatea rolurilor tale.
Realizez acum că am fost distribuită mai mult pe partituri dramatice, decât comice. Cred că e ceva nerezolvat acolo, în mine, din care eu îmi extrag inspirația. Asta nu înseamnă că îmi place suferința. Deși este un risc atunci când joci preponderent roluri dramatice. Să cazi în această capcană, mereu în căutarea suferinței care să te inspire.
În mare parte, personajul este în text dar cred că în momentul în care ți se încredințează un personaj, el devine și al tău. Mi se pare foarte important ca, din punct de vedere emoțional, la fiecare rol, sa înțelegi ce te-a inspirat și cât a fost personaj, cât tu. Ca să te poți curăța de personajul jucat. Ele rămân, oricum, într-o formă sau alta. Oricât am vrea noi sa credem că la finalul zilei de filmare te duci acasă, te-ai dezbrăcat și.. gata. Nu, dacă vrei să faci ceva pe bune – și nu mă refer la un cinema în care actorul se identifică cu personajul, pentru că oricum există această dedublare necesară, în primul rând, pentru sănătatea mintală a unui actor – dar personajele în care investești mult, ele rămân cu tine o perioadă și după filmare și trebuie să fii atent să nu le aduci în viața reală. În cazul Cezariei, este această obsesie a morții, iar în cazul Luciei, este această meditație a ei asupra monogamiei și asupra a ce înseamnă dragostea.
Cezaria e un personaj echilibrat. Și colacul ei de salvare în toată această dramă este pragmatismul ei, pe care îl aveau multe mame în perioada respectivă. Își exprimă iubirea prin acțiune și prin gesturile mărunte, de zi cu zi. Ceea ce făcea și mama, pentru că mama îmi spunea foarte rar te iubesc. Și prin filmul ăsta am înțeles un pic mai bine de ce.
Este o secvență în Dinti de lapte, în care tu și Igor Babiac, soțul personajului tău, vă îmbrățișați. Și vine după o lungă perioadă de tăceri, sau de secvente cu voi departe unul de altul, fiecare trăind altfel suferința. A fost o secvență care-a umplut ecranul de iubire. O iubire care parcă spunea nu știu să fiu lângă tine în suferință, dar sunt aici.
Este o secvență improvizată și mi-a plăcut foarte mult cum i-a zis Igor – că e ca un dans al lebedelor înainte să moară. Nu știam ce-o să facem. A fost o singură dublă, ce-i drept mai lungă. Și ne-am lăsat conduși de scenă, liberi. După care am vorbit și cu Mihai ne-a confirmat că este vorba despre o ruptură. E momentul în care doi oameni încearcă să lipească ceva și nu le iese. M-am înțeles foarte bine cu Igor la filmări. Ne înțelegeam din priviri și aveam de multe ori o senzație comună, că o să fie bine.
Mi s-a părut extraordinară Emma Mogoș, copila care joacă rolul principal. Știu, din experiență, că nu e ușor să lucrezi cu copiii iar atunci când ai parte de unul foarte concentrat și prezent, descoperi că sunt nenumărate lucruri pe care le poți învăța de la el. Ți-a schimbat în vreun fel Emma felul în care te raportezi la rolul tău? Sau la actorie?
Emma a venit cu un tip de prezență și sinceritate în fața camerei, care nu făceau parte din personaj dar care pe mine m-au dezarmat. Și-am înțeles că, uneori, cu toate temele făcute acasă ca actor, e foarte important să vezi omul de lângă tine. Actorii sunt niște animale narcisiste, avem un ego care ne poate face și rău și Emma m-a adus cu picioarele pe pământ. M-a ajutat să nu mă mai gândesc la personaj atât de mult, sau la joc. Ci să reacționez viu. Ne motivam reciproc, ne linișteam reciproc, când aveam emoții eu, sau ea. Ca actor, te gândești la tot felul de lucruri exterioare personajului, Emma m-a ajutat să renunț la mine mai mult în fața camerei. Este un copil foarte generos și atent. Foarte conștientă chiar și de riscurile profesiei. În mod constant, se liniștea și se întorcea la rol. Stabileam mereu înainte de dublă că nu este nimic greșit și au fost niște momente în care, de la dublă la dublă, Emma prindea tot mai mult curaj să improvizeze. Unul din acele momente a fost când eram la piață, să alegem legume – era mult mai lungă secvența și Emma tot improviza cu oamenii, voia ea să cumpere legume și să plătească.
Este o secvență în film în care o pieptăn pe Maria (Emma Maria Mogoș) și-i spun o poveste despre tătuca, bunicul. Este o amintire reală, de când mergeam la strâns porumbul cu bunicii și făceam păpuși din pănușa de la porumb. A fost o singură dublă, este o scenă improvizată, Emma a reacționat pe viu și a fost o scenă care a rămas în film.
Există vreo parte a meseriei tale care nu-ți place?
Da, narcisismul. Pe care-l resimt. Această expunere constantă încurajează exagerarea egoului, pe care e bine să-l ții în frâu. Mă deranjează exhibiționismul, care este conectat și cu modul în care sunt priviți actorii – te aștepți, de obicei, să fie și entertaineri. Cineva care să poată întreține o atmosferă. Și eu nu cred că trebuie să fie așa, neapărat. Actorii sunt oameni normali, care nu vor sau nu știu cum să se expună în afara personajelor.
E greu să fii actriță în România, în special în cinema, unde-s roluri puține. Ce faci când nu joci?
Traduc. Și urmează să-mi iau brevetul pentru ghid în turism – am avut câteva contracte de colaborare și-mi place. Știu poloneză și am avut destul de mult contact cu ei, în ultimii ani. Am și tradus din poloneza.
Pentru a avea mai multă inspirație în actorie, periodic am nevoie de o pauză de la ea. Și mă ajută aceste activități adiacente, traducerile și turismul.
Auzisem că știi multe limbi străine și că te fascinează în special cele slavice. E doar o pasiune pentru lingvistică, sau și un mod de a descoperi lumea, sau pe tine?
Sunt amândouă cu siguranță dar în primul rând o pasiune. Învăț repede o limbă străină; cunoscând rusă și poloneză, înțeleg și sârbă, ucraineană sau bulgară. Cam toate limbile din zona slavă. Vreau să mă apuc și de germană.
Este clar și o nevoie de control pentru că atunci când nu înțeleg ce se vorbește în jurul meu, mi-e greu să mă descurc – și vine tot din copilărie, din frica de a un fi judecată. Am fost în Germania, unde am stat două luni și m-am chinuit foarte tare să-nțeleg ce se vorbește. Fiecare limbă are personalitatea ei și omul se schimbă când schimbă limba. Îmi place să ascult oameni vorbind în limbi străine, e ceva ce mă fascinează, pur și simplu.
În urmă cu câțiva ani, Ion Caramitru mi-a spus că actoria n-ai cum s-o practici decât în limba ta, că n-o să-nțelegi niciodată profunzimea unui personaj dacă nu-i vorbești limba la perfecție.
Nu sunt de acord cu asta. Înțeleg ce vrea să spună și da, stăpânești mult mai bine o situație în limba maternă, dar cred că există un limbaj universal dincolo de cuvinte, vorbele pot fi mai mult de suprafață – nu este singurul instrument pe care îl folosim pentru a ne exprima. Am avut o situație în care aveam un partener de joc, care vorbea germana și cu care am avut o secvență improvizată în germană. Eu neștiind ce spune ea, dar înțelegând. I-am răspuns cu cele 2-3 cuvinte pe care le știam, iar la final, regizoarea mi-a confirmat c-am înțeles foarte bine despre ce vorbea, iar inserțiile mele erau unde trebuia. Asta pentru că eram atentă la mimica ei. E clar că cel mai ușor este în limba ta și că este greu să prinzi accentul nativ și-ți poate lua mai mult să gândești într-o altă limbă, dar dacă tu reușești să treci de acest hop, șansele sunt mari să te poți exprima liber. Ține și de exercițiu și experiență, dar sunt și multe roluri de străini în filme internaționale.
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.
