Mara Bugarin și Șerban Lazarovici, într-un interviu despre Metronom

8 Noiembrie 2022

Sunt născută în ianuarie 1994. Nu știu ce a însemnat comunismul decât din poveștile părinților și bunicilor. Mama mi-a povestit de mică despre greutățile întâmpinate, dar niciodată nu și-a lăsat traumele simțite, în nicio perioadă din copilăria mea. Și este valabil și în cazul tatălui meu, fost deținut politic. Am crescut într-un mediu sigur, în armonie și am început să înțeleg cu adevărat cât de norocoasă sunt de câțiva ani, de când procesul meu de maturizare a început să fie vizibil, iar întrebările despre viață și trecut să tot apară. M-au ajutat mult spectacolele de teatru, cărțile de beletristică (ale Gabrielei Adameșteanu, Anei-Maria Sandu sau Ioanei Pârvulescu) și filmele. Metronom este unul dintre cele mai reprezentative titluri de film pentru mine, din acest punct de vedere. Mi-a arătat o altă perspectivă, una mult mai aproape de cine sunt eu, de vârsta pe care o am. M-a făcut să pun mâna pe telefon și să-mi întreb părinții cum au fost anii de liceu pentru ei – care pentru mine au fost cei mai frumoși, plini de muzică, petreceri și prieteni noi. M-a lovit. M-a șocat faptul că nu m-am întrebat niciodată cum și-au trăit ai noștri adolescența. M-am întors de la Cannes cu gândul că filmul ăsta trebuie văzut de cât mai mulți născuți după 1990 și că e de datoria mea să fac ceva în sensul ăsta. În speranța că acest material va ajuta, vă invit să îi cunoașteți pe Mara Bugarin și Șerban Lazarovici, cei doi protagoniști ai filmului, care la doar 20 și un pic de ani dau dovadă de multă empatie și înțelepciune.

Ce înseamnă libertatea pentru voi?

Șerban: Primim destul de des întrebarea asta și de fiecare dată îmi este greu să găsesc un răspuns potrivit; nu cred că știu să o definesc, ne-am născut având libertate și se spune constant că ar trebui să profităm mai mult de asta. Personal, îmi e greu să o definesc.

Mara: Până acum am definit libertatea doar în mintea mea. Nu am avut întrebarea la alte interviuri, doar la TIFF talks și am răspuns orientându-mă spre social-politic, explicând ce înseamnă drepturile, obligațiile și cum se traduc în mine la 21 ani. Acum tind să definesc libertatea într-un mod mai personal și cred că este ceva al meu, din mine; eu mă cenzurez și îmi îngrădesc de multe ori libertatea, din varii motive – de la norme comportamentale pe care simt că trebuie să le ating, la prejudecăți. Apropo de noul număr Films in Frame, care vorbește despre rolul femeii; ca femeie, clar încerc să mă încadrez în niște standarde și-mi dau seama că nu-mi permit să fiu liberă nici când mă spăl pe dinți. Ca și când există mereu un ochi exterior care se uită la mine. Libertatea ar însemna o formă de acceptare de sine, de a fi liniștit.

Dar credeți că sunteți conștienți de libertatea pe care noi o avem, o puteți aprecia, indiferent dacă o înțelegeți, sau nu?

Mara: Cred că o luăm de-a bună, nu știm cum este să nu poți face ce vrei.

Șerban: Mie mi-e greu s-o conștientizez în viața mea de zi cu zi. Mi-e greu să empatizez cu lipsurile pe care părinții noștrii le aveau în Comunism.

Mara: Sunt și momente când ma lovește, de exemplu când ajung în zone mai sărace ale orașului, sau zone defavorizate ale țării și realizez că există atât de mule lumi în aceeași țară, sau același oraș, pe care eu nu am cum să le înțeleg în profunzime.

Mara Bugarin, fotografiată de Sabina Costinel. Styling de Ruxandra Marin

Pentru tine, Mara, este primul rol în film dar joci teatru de la 10 ani, te-ai dezvoltat în mediul artistic și ai o soră care este și ea o actriță foarte talentată. Ai putea spune că ai crescut simțind că ai libertatea și puterea de a face orice îți dorești în viață?

Da, până într-un punct. Ne tot întreabă lumea ce ne-au dat ai noștrii să mâncăm de am ieșit așa – am fost susținute de părinții noștrii să visăm și să fim nonconformiste. Am avut chiar de curând cu ei o discuție despre asta, în care mi-au mărturisit că le-ar fi plăcut să ne crească poate puțin mai convențional, să nu fim așa de critice cu realitatea din jurul nostru și să nu avem țeluri chiar atât de înalte. În momentul în care desfaci realitatea în bucăți foarte mici, descoperi că este și putredă, lucru care te poate face nefericit. Și exista în mine speranța că pot să salvez, să rezolv. Am crezut mult timp că trăiesc într-o lume în care posibilitățile sunt nelimitate, până când am dat nas în nas cu viața și am realizat că nu pot să fiu Robin Hood și să fac orice îmi doresc. Că e mai dificil să modifici lucruri, decât era în mintea mea de copilă.

Povestiți-mi cum ați ajuns să lucrați la Metronom.

Șerban: Eu am dat o probă anul trecut și mi s-a răspuns destul de rapid că am luat-o. Mare parte din distribuție suntem tineri, studenți și comunicam între noi – cine a luat, cine nu. Toți colegii mei aveau deja probe de costum, contracte semnate și eu nimic. Trecuseră săptămâni și mă impacientam așa că am luat legătura cu directorul de casting, care mi-a promis că revine cu un răspuns. Câteva zile mai târziu, am primit un e-mail din care am fost anunțat că secvența mea a picat. Am fost supărat dar simțeam eu ceva, ca și când nu se terminase povestea. Cam la două săptămâni distanță, m-a sunat, într-o seară, să mă cheme la o nouă probă, dar de data asta pentru un rol principal. A doua zi de dimineață, m-am dat jos din taxi în același timp cu Mara și aia a fost (râde).

Fotografie de Sabina Costinel

Mara: Eu am dat probă pentru un alt film, rol principal, o fată de 14 ani și la prim-plan mi-au zis că se vede că nu am 14 ani. Și am zis ok, mi-am luat gândul. După un timp, am primit același telefon ca și Șerban să mă cheme la probă pentru Metronom. M-am bucurat când mi-au spus că este vorba de rolul unei fete de 19 ani (și nu de 14 – râde). La mine șocul a fost când am aflat că filmarea începe 5 zile mai târziu. Mi-aduc aminte că ne-a menționat Alex la casting că Sorin [n. personajul lui Șerban din Metronom] urmează să plece și că ei nu și-au consumat iubirea. Iar eu m-am gândit ce să fac cu această informație și după câteva duble, l-am pupat pe Șerban. Alex ne-a zis că asta l-a convins. Aveam chimie, ceea ce ține fix de șansă, iar noi eram, suprinzător, foarte confortabili unul cu altul.

Șerban: A fost o probă lungă, cam două ore și jumătate. Am intrat într-un apartament vintage dar nu știam că ăla era chiar set-ul.

Deci voi n-ați avut timp deloc de repetiții, nici să vă cunoașteți personajele, sau echipa. Cum ați colaborat cu Alexandru Belc, ce fel de regizor este el?

Mara: Eu parcă aș fi locuit o lună pe set. Îmi aduc aminte de multe nopți cu cafele turnate în pahare de plastic, în care noi dezbăteam cum să dezvoltăm povestea Anei. Și el o descoperea odată cu mine, ceea ce mi s-a părut foarte tare. N-a venit cu idei preconcepute despre personaj. Voia să înțeleagă ce s-ar modifica în Ana în fiecare situație în parte. Unul dintre noi ridica o idee la fileu și apoi o dezbăteam – de exemplu, eu i-am spus că nu cred că Ana ar plânge în fața Securității. Evident că decizia finală era la Alex dar a fost o muncă colaborativă, mult din text a fost rescris pe platou. Alex avea deschiderea să primească sfaturi de la mine, de la Tudor [n. Panduru], de la Șerban, Alexandra [n. Botau, script supervisor], Adriana [n. asistentul de platou]. Înțelegea că cinci minți funcționează mult mai bine decât una.

Șerban: Am stat într-una dintre ultimele zile de filmare, mai multe ore într-o cameră de pe set, unde urma să filmăm a doua secvență de dragoste, care nu avea nicio formă clară până în momentul respectiv. Textul din acea secvență este scris de noi și a plecat de la „tu ce ai spune acum?” și „tu ce i-ai răspunde?”.

Mara: A fost o noapte foarte specială. Ne-am luat o sticlă de vin alb și am început să povestim despre cum au fost primele noastre experiențe sexuale. Iar Alex s-a inspirat din poveștile fiecăruia. Și te-ai gândi că ne-ar fi dat niște șabloane în care să existăm, dar el nu considera că oamenii simțeau diferit atunci.

Șerban Lazarovici & Mara Bugarin, fotografiați de Sabina Costinel. Styling de Ruxandra Marina

Mi se pare că filmul este special în primul rând datorită autenticității lui – redă vârsta adolescenței în comunism, ceea ce n-am mai văzut în alte filme românești care abordează aceeași epocă.

Șerban: Ni s-a întâmplat la diverse proiecții din țară ca la final, oamenii să se ridice și să ne povestească experiențele lor din perioada respectivă, să empatizeze cu ce au văzut pe ecran. Au fost niște momente foarte emoționante. Și cred că este important să vadă câți mai mulți oameni filmul ăsta.

Mara: Eu nu m-am așteptat ca filmul să aibă un efect terapeutic asupra publicului, mărturisindu-ne detalii foarte personale din tinerețea lor, trăită în comunism. La TIFF a fost prima oară când s-a proiectat filmul unui public roman. S-au ridicat doamne de 70 ani, care ne-au povestit atât de frumos cum s-au regăsit în personajele noastre.

Și raportat la publicul tânăr, foarte mulți consumă producții pre-2000 – Metronom are o atmosferă pe care o regăsești în filmele cu care noi am crescut, iar Ana e un icon al generației respective – de la cum arată, la cum se comportă.

Ana fiind personajul principal, interpretat de tine. Cu ce te-ai luptat tu cel mai mult lucrând la acest personaj?

Cred că cel mai dificil mi-a fost să înțeleg că poți să simți foarte mult, dar fără să te exteriorizezi. Adica am putut să empatizez și să mă identific cu Ana, dar eu aș fi disimulat mai mult decât ea. Raportat la sistemul politic de atunci, mie mi-a plăcut de mică istoria și am crescut într-o familie în care mi-a fost dezvoltat simțul critic și civic, lucruri care s-au sedimentat în mine, deci din acest punct de vedere, mi-a fost ușor să o înțeleg pe Ana, care nu voia să cedeze în fața sistemului.

Eu am văzut filmul la Cannes și am simțit nevoia să o sun pe mama imediat după, să-mi povestească despre adolescența ei. V-a făcut mai curioși acest film să descoperiți acei ani, să citiți despre comunism, sau să vorbiți cu părinții voștri despre acea perioadă?

Mara: Tocmai ce m-am întors de acasă, de la Timișoara. Mi-a povestit mama că bunica mea a fost luată în cercetări de o lună, fusese acuzată de ceva ce nu era vinovată și nu voia să spună ce vor ei, nefiind adevărat. Ca apoi tata să vină și să-mi spună că străbunicul meu a murit într-o închisoare comunistă. A fost uau. Pe bunica o cunosc, e în viață și avem o relație bună. Nu pot să percep ce a pățit. Și am întrebat-o și pe mama cum se raportează ea acum la situația de atunci și la faptul că mama ei a dispărut timp de o lună. Mi-a zis ca asta era normalitatea pentru ei. Nu voiai să te gândești la ce-i mai rău pentru că nu era cazul, de cele mai multe ori. Puterea pe care ei o aveau atunci, de a fi rezilienți, nu cred că noi o mai avem.

Șerban: Eu am avut astfel de discuții cu ai mei acum cativa ani când am filmat în Tipografic Majuscul (R: Radu Jude), în care am jucat exact opusul personajului din Metronom. Eram băiatul care se opunea Securității. Eu sunt din Botoșani, de unde era personajul meu din respectivul film și mă plimbam într-o zi cu bunicul meu, care îmi arată un domn, zicând ”uite, acela este un domn care lucra la Securitate pe când Mugur [n. personajul lui Șerban din Tipografic Majuscul] a fost anchetat”. Nu-mi venea să cred că era fix în fața mea, acest om care acum 30 ani probabil că a cauzat traume unor oameni.

Mara: Legat de asta, recent am văzut un spectacol regizat de Carmen Lidia Vidu – stenograma discuției dintre Ceaușescu și inginerii care consolidau clădirile de la cutremurul din 1977 (Cutremurul Neștiut). La final, a povestit Andrei Ursu despre tatăl lui, care din cauza unei scrisori pe care a trimis-o la Europa Liberă, a fost arestat și omorât în bătaie, în închisoare.  Și vorbeam cu ai mei despre cum numele acelui securist, care l-a agresat rămâne necunoscut, probabil n-a pățit nimic și sigur nu e singurul. Asta mă scârbește și înfricoșează. Este un comportament violent care se perpetuează, din păcate, în continuare.

Șerban Lazarovici, fotografiat de Sabina Costinel. Styling de Ruxandra Marin

Dacă până în momentul în care am luat rolul din Metronom, era doar o curiozitate să aflu cum au trăit oamenii pe atunci, din acel moment a devenit parte din job. Am vrut să aflu cât mai multe. Indiferent cum ar fi, cred că ne trădează gesturile sau reacțiile pe care le avem astăzi. A fost important să descopăr cât de rigid era sistemul și limbajul. (Șerban Lazarovici)

Cum a fost pentru voi călătoria la Cannes? Sunt foarte curioasă ce sentimente a trezit.

Șerban: Cred că cel mai frumos moment a fost când, fix înainte de a urca pe scenă, stăteam pe un balconaș de unde vedeam toți oamenii care urcau treptele cinematografului, nerăbdători să ne vadă filmul. Eu atunci m-am simțit cel mai mândru de realizarea noastră, ca echipă. Apoi a fost finalul proiecției de gală, când am primit  minute de aplauze. E un sentiment de mândrie cu care rămâi.

Mara: A vorbit prea frumos Șerban (râde). Cred că pentru mine cel mai emoționant a fost când am aflat că e selecționat la Cannes. Apoi, când am ajuns la festival, speram să văd mai multe filme, dar nu am avut prea mult timp la dispoziție. La photo call, care este o experiență mult mai comică decât pare – de fapt, pare foarte posh din exterior, dar sunt 60 de fotografi care zbiară la tine, să te uiți la ei. Ne-au zis să ne uităm de la stânga la dreapta, mutându-ne ochii încet, însă când zbiară 60 din toate părțile, e imposibil. Iar red carpet-ul este un adevărat spectacol și dacă n-ai experiență, pari picat din cer.

Șerban: Am avut un moment de red carpet și la filmul Elvis. Eram fix lângă trupa Maneskin, Tom Hanks era în spatele nostru. Iar legat de proiecția noastră, eu și Mara Vicol vedeam pentru prima oară filmul și mai mult decât atât, îl vedeam într-o sală cu peste o mie de spectatori. A fost intens. Am apreciat enorm imaginea, toată munca depusă de Tudor.

Mara: Pe mine m-a impresionat calitatea sălii. Eu văzusem filmul necolorizat, fără sunet terminat, pe proiectorul din apartamentul meu, deci nu în niște condiții extraordinare, dar știam firul narativ. Eram speriată că la final, dacă nu e bine primit, e și vina mea, având rol principal. Auzisem că poți fi și huiduit la Cannes și când am văzut că se ridică toată lumea, aplaudând și uitându-se la noi cu ochi admirativi, noi luându-ne toți în brațe și ăla cred că a fost momentul cel mai mișto. Am plecat de la festival cu gândul că ăsta e standardul la care vreau să lucrez, să mai trăiesc asta o dată.

Fotografii de Sabina Costinel. Styling de Ruxandra Marin

Cum ar fi arătat povestea de dragoste dintre cei doi astăzi, credeți că ar fi supraviețuit?

Mara: Nu (râde)

Șerban: E da și nu. Aș zice mai mult da.

Mara: Dar hai să ne imaginăm pe bune. Sorin pleacă la Cambridge dar nu-i spune Anei că a aplicat la facultate. Probabil că ..

Șerban: Dar există Skype, Facetime.

Mara: Eu cred că ne e mai ușor să aruncăm la gunoi o relație de cuplu. Negăm ideea de monogamie și în consecință, nu reușim să întreținem o relație de lungă durată, care să traverseze toate perioadele și să reușească. Generația noastră, la primul moment mai dificil al relației, zice pa. Așa că eu nu pot să fiu idealistă.

Șerban: E o perspectivă. Una foarte pragmatică. Eu cred că ce surprinde filmul frumos la relația lor poate fi transpus ușor în zilele noastre. Sigur, probleme ar fi întâmpinat și azi și cred că ar fi făcut tot ce le-ar fi stat în putință să rămână împreună și în zilele noastre.

Șerban Lazarovici & Mara Bugarin, fotografiați de Sabina Costinel. Styling de Ruxandra Marin

 

Metronom poate fi urmărit toamna aceasta în toate cinematografele din țară.

Mulțumim Lokal pentru găzduire și Op Shop – Vintage Clothing Store pentru vestimentație.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Rezumat

România anului 1972. Ana este o tânără de 17 ani, care află că iubitul ei va pleca din țară în câteva zile. Un film despre dragostea în vremea comunismului și cum simțeau tinerii la vârsta aceea.

Producător de film și fondator al ADFR, a visat de mic copil că va avea o revistă intr-o zi. Pe lângă poziția de redactor-șef, la Films in Frame prezintă interviul lunii. Îi plac animalele, muzica jazz și festivalurile de film.