Într-un interviu la rubrica Emerging Voices, actriţa Mara Bugarin vorbeşte despre rolurile din Moromeţii 3 (2024, r. Stere Gulea) şi Metronom (2022, r. Alexandru Belc), despre metoda sa de lucru și relaţia cu regizorii, despre acest început bun de carieră, despre motivul pentru care a studiat regia de teatru, şi nu actoria, dar şi despre cum a fost picată la admiterea pentru masterul de actorie de la UNATC.

Născut în anul 2001 la Timişoara, Mara Bugarin a urmat Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din oraş. A colaborat ca actriţă cu Teatrul German din Stat din Timișoara încă de la vârsta de zece ani şi a continuat până în timpul liceului. 

A urmat regia de teatru la UNATC, absolvind în 2023 cu spectacolul de licenţă Little Light, selectat la câteva festivaluri în ţară. În primul an de facultate, a obţinut rolul unei liceene din anii `70 în Metronom, pentru care a fost nominalizată la categoria „Actriţă în rol principal” la Premiile Gopo, urmat de rolul din Moromeţii 3, unde interpretează o tânără scriitoare inspirată din Aurora Cornu. A mai avut roluri importante în scurtmetrajele Happy (r. Mara Cohn) şi O altă primăvară (r. Claudiu Mitcu), care s-au văzut în premieră la ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), şi Export Only (2024, r. Cristina Iliescu), încă nelansat. Este angajată a Teatrului Masca din Bucureşti.

Interviul a fost realizat recent prin Zoom, în timp ce actriţa se afla la filmările pentru un lungmetraj internaţional în Germania, înainte de a începe turneul de lansare în cinematografe a filmului Moromeţii 3. 

Cum a fost procesul de construire a personajului tău, inspirat de Aurora Cornu, o personalitate fascinantă, şi de înţelegere a epocii – teribilii ani `50 – pe care încearcă să o redea filmul? 

Inițial credeam că o să trebuiască să fac un reenactment unu la unu, de tip Margaret Thatcher – Meryl Streep, dar nu a fost cazul. Stere Gulea ne-a spus de la început că este vorba de personaje doar de inspirație istorică. Nu trebuie să mă uit la documentare cu Aurora Cornu și să încerc să-i dibuiesc gesturile, tonalitatea vocii. Totuşi, într-o mică măsură, am făcut aceste lucruri.

De mare ajutor a fost cartea Scrisori către Aurora, o antologie cu texte scrise de Marin Preda pentru ea, iar la final e şi un interviu destul de lung cu Aurora Cornu. M-a ajutat foarte mult pentru înţelegerea relaţiei lor. Întotdeauna am avut senzaţia că el a fost mult mai îndrăgostit de ea decât ea de el. Am scos şi un citat al ei: „Nu am venit pe lume ca să fiu nevasta lui Marin Preda”. E interesant că prima oară când ea devine foarte vizibilă în spațiul românesc contemporan este prin prisma relației cu Preda. M-am întrebat mult dacă ea ar fi fost fericită că oamenii o leagă complet de relaţia cu el. 

Mi se pare că a fost un om care chiar s-a pierdut în istoria literaturii române, cel puţin pentru generaţia mea. E problema asta sistemică a faptului că în școli nu avem acces la poete, scriitoare, dramaturge. Pur şi simplu nu s-a menţionat că fără Aurora Cornu nu am fi avut romanul Moromeţii. 

Ea a fost o natură extrem de rebelă, complexă, foarte tumultoasă și capricioasă și care parcă avea maxime scrise pe frunte, cum ar fi aceea că nu s-a născut ca să caute fericirea, dar vrea să facă lucruri măreţe. Şi, într-adevăr, a făcut o mulţime. Avea un tupeu și o răutate foarte delicioasă, aș spune. A fost o feministă a vremii. Avea şi o ironie care te făcea să te întrebi constant dacă e serioasă în ceea ce spune. Am încercat cât de mult am putut să aduc în film revolta asta subtilă a ei, care exista până şi în orice cuvânt pe care îl rostea. Asta e, de fapt, ceva ce am putut să aduc din Aurora reală în Aurora ficțională.

Aurora Cornu a vorbit destul de mult despre cum se simțea ca tânără femeie frumoasă, poetă, în epocă și despre cum de fapt era redusă de foarte multe ori doar la cum arată, și prea puțin la ce poate să gândească şi să rostească.

Atitudinea asta non-conformistă probabil ţi-a şi plăcut la personaj şi te-a ajutat să te apropii mai mult de el.  

Am tot spus că Aurora Cornu poate să fie foarte uşor un model pentru fetele din ziua de astăzi, dacă ele ar avea acces la ea. Unde cred că ne întâlnim e în faptul că amândouă avem un soi de tupeu, în sens pozitiv. De altfel, aşa am şi căpătat rolul – domnul Gulea m-a văzut într-un interviu şi mi-a spus că i-a plăcut atitudinea mea jucăuşă, prin care luam puţin peste picior viaţa. Înţeleg că îi era tipică şi Aurorei. Totodată, nu-mi dau seama dacă am ajuns să mă ridic la nivelul ei. Uite, tot ea spunea că are o formă de instrasingenţă care ţine puţin de nevroză. 

Iar ca să o dăm puţin şi pe politic, pentru că suntem în 2024 şi e nevoie, aş menţiona o scenă din film în care ea e destul de sexualizată de șeful redacţiei la care lucrează. În realitate, ea a vorbit destul de mult despre asta, despre cum se simțea ca tânără femeie frumoasă, poetă, în epocă și despre cum de fapt era redusă de foarte multe ori doar la cum arată, și prea puțin la ce poate să gândească şi să rostească. E ceva la care mi-a fost destul de ușor să am un fel de răspuns în viața mea. Ca femeie, de multe ori trebuie să te chinui de zece ori mai mult, să fii de zece ori mai deşteaptă decât un tânăr scriitor, actor sau regizor.

Cât de greu a fost procesul de a înţelege epoca şi lumea scriitorilor de atunci, cu cenzura şi ideologia care existau?

Ce e complicat e translaţia de la informaţie pur rațională la un soi de simțire emoțională. Pentru mine asta a fost greu de fiecare dată când am făcut filme istorice. OK, știu cine era personajul și ce făcea și cam care erau regulile. Dar, de la a ști care erau regulile, la a ști cum se simte să fii supus lor, e foarte multă imaginație la mijloc. Am încercat de fiecare dată să fac racord cu ceva din viața mea care s-a simţit aşa. Să mă gândesc la un mediu punitiv, la o voce autoritară pe care am integrat-o în creierul meu, dar şi cum ar fi dacă ar exista şi o voce exterioară şi dacă mi-ar stârni panică sau furie. Încerc să-mi dau seama ce emoţie ar trezi în mine un anume tip de constrângere. 

Nu-mi place să mă simt infantilizată sau pusă într-o poziție de inferioritate.

După aceste două roluri importante, din Moromeţii 3 şi Metronom, dar şi altele pe care le-ai mai avut în scurtmetraje, cum vezi relaţia ca actriţă cu regizorul în procesul de lucru?

Depinde foarte mult de regizor. Dar îmi doresc să nu mai existăm în aceste structuri profund ierarhice pe platoul de filmare. Da, cred că regizorul este omul care trebuie să aibă overview-ul, pentru că e jobul lui, iar restul ne vedem de bucățica noastră. Dar și ideea asta cu a-ţi vedea de bucățica ta pentru mine e cu dus şi întors. Nu-mi place să mă simt infantilizată sau pusă într-o poziție de inferioritate. Nu mai cred în ideea de actor executant. Probabil a funcționat odinioară și în continuare se mai încearcă modelul ăsta, dar pentru mine funcționează mai curând ca un soi de inhibiție, mă face să mă simt inferioară regizorului sau regizoarei. 

Unde am fost cea mai creativă și am livrat cel mai bine a fost în procese colaborative, cum a fost în mare parte și cu Alexandru Belc, și cu Stere Gulea. Amândoi au fost oameni destul de deschiși la modificări. Sigur, la Moromeţii nu mi-am permis atât de multe ca la Metronom, pentru că simţeam că nu sunt în măsură să mă bag atât de mult. Încercam să mă bag unde era vorba de o reacție emoțională, de un soi de comportament, de lucruri care ţin mai curând de psihologia personajului, nu neapărat de structura lui în contextul istoric, care era în mare parte dramaturgie.

Întotdeauna îmi fac un playlist al personajului. E ceva din creierul meu care așa funcționează.

Prin urmare, ar trebui să fie un proces creativ şi pentru tine.

Mi se pare că există cu adevărat lucruri în care noi ne blocăm din cauza proiecțiilor și experiențelor noastre personale, aşa că ne e greu să jucăm anumite situații. Eu însă încerc să mă împing, să văd dacă reușesc. Dacă sunt vrăjită de ce îmi spune regizorul, mă arunc în față, chiar dacă undeva în stomac nu se simte complet bine. Uneori iese, funcționează, şi îmi dau seama că era doar ceva foarte diferit de mine şi cerea mai multă căutare. Alteori intuiția urlă că ceva nu e bine, că ceva e profund fals, adică nu ai face niciodată așa în viaţă. Dar îmi doresc sincer să încerc, chiar dacă uneori îmi dau seama că un om real probabil nu ar reacţiona aşa şi că poate e mai bine să găsim altceva. Îmi plac regizorii care înţeleg asta. Ce îmi place să mai fac când un rol mi se pare că nu are coerenţă totală e să construiesc ceva in between, o punte. Asta poate să însemne o bucată de ceva nou, verbal, sau doar un cuvânt în plus ori o respiraţie.

În plus, întotdeauna, de exemplu, îmi fac un playlist al personajului, pe care îl împărtășesc de cele mai multe ori și cu regizorul sau regizoarea cu care lucrez. E ceva din creierul meu care așa funcționează. Când primesc un scenariu de citit și îmi place, adică mi se pare o poveste mișto, începe la un moment dat să-mi cânte o melodie în cap, involuntar. Şi nu sunt doar melodii din perioada în care a trăit personajul respectiv. Ascult o melodie, îmi rămâne în urechi, apoi dau jos căştile şi intru în secvenţă, şi mi se pare că-mi dă un ritm interior.

În ce fel te ajută în construirea unui personaj şi în tehnica ta actoricească faptul că ai studiat regia de teatru?

Nu a contat atât de mult facultatea în sine, cât profesorii. Dacă eram la altcineva la clasă, nu eram acelaşi om. Radu Apostol și Răsvana Cernat, profesorii mei, mi-au împărtășit un soi de experiență foarte imersivă, senzorială, în ceea ce privește arta. Lucram extrem de mult fix așa, cu melodii, culori, senzații, gusturi. Încercam constant să le atribuim unei povești, unui personaj. Cred că lucrurile astea au rămas cu mine ulterior și doar le-am mai aranjat, nuanțat, în funcție de cum se simțea mai bine pentru mine și procesul meu. Ei m-au învățat foarte multă actorie, de fapt, pentru că s-au prins prin anul întâi, de când am făcut Metronom, că e ceva ce eu am făcut zece ani înainte și continui să fac. Atunci, au încercat să-mi dea tot felul de instrumente care să mă ajute. Țin minte că mă puneau tot timpul să citesc scenele colegelor mele și lucrau cu mine.

De asemenea, pentru mine e foarte importantă și componenta responsabilității față de poveste, față de personaj. O mare parte a lucrului meu la un personaj constă în a documenta foarte mult lumea lui, mai ales dacă e departe de mine, pentru că mi-e atât de teamă să fac o reprezentare fetişizantă sau falsă. Cred că am un proces destul de imersiv. Încerc să agăț, să gâdil senzațiile, simţămintele care nu au doar legătură cu creierul. 

Personajele pe care le joci într-un anumit moment lasă urme asupra ta, dat fiind acest proces imersiv?

Personajele pe care le-am jucat m-au poluat. Sigur, în lungmetraje e mai ușor să se întâmple asta, pentru că stai cu capul acolo câteva luni. Dar și în teatru și în scurtmetraje întotdeauna am simţit un recul, mai mic sau mai mare, al glonţului personajului. Pe Aurora am simțit-o foarte pregnant în lunile când filmam Moromeţii. Prietenii făceau glume încontinuu, spuneau „Uite-o pe Rori”, porecla Aurorii. Era intransigentă și vrăjea oamenii din jurul ei, iar asta a rămas cu mine puţin. Ana din Metronom era un personaj hiper-conţinut. Era foarte greu, pentru că încercam să conțin foarte multe gânduri și imagini, nu neapărat încântătoare, apoi plecam acasă şi aveam un soi de răbufnire, accese de plâns. Ştiam că nu este un personaj care exprimă emoţie prea simplu, şi atunci emoţia aia trebuia la un moment dat exprimată undeva, iar asta se întâmpla de obicei în afara filmării.

De exemplu, anul viitor voi avea de făcut un personaj într-un lungmetraj în străinătate. E un personaj foarte disrupted și cu probleme psihice mari. Deja am o teamă și încerc să mă gândesc cum o voi face şi pe asta, când va trebui ca timp de trei luni să mă aduc într-o stare psihică proastă. Aşa că mă întreb dacă chiar trebuie să fac asta sau există instrumente astfel încât eu să fiu autentică în ce trebuie să arăt acolo, dar şi responsabilă în reprezentarea sănătății mintale, care mi se pare o temă foarte importantă. Cât de mult voi reuși să mă protejez? Deja încep să caut tot felul de supape. Îmi întind tentaculele spre diverse instrumente care să-mi permită să mă duc acolo, în abisul lumii, dar fără să o iau razna.

Era un sentiment de impostură, care venea din faptul că îmi auzeam că, dacă nu ai diplomă de actorie de la UNATC, nu eşti actor şi nu se pune nimic din ce ai făcut 

Rolul din Metronom, pentru care ai fost nominalizată la Premiile Gopo, a venit când erai studentă şi ţi-a schimbat traiectoria. Au mai urmat câteva scurtmetraje, iar acum Moromeţii 3. Între timp te-ai angajat şi la Teatrul Masca. Eşti implicată şi în viitoare proiecte de film, inclusiv în producţii străine. Cum vezi acest traseu, mai ales în raport cu așteptările tale la intrarea în facultate, şi cum te simţi în acest moment? 

E o întrebare la care m-am tot gândit de câteva luni încoace, mi-am pus-o și eu de multe ori. Nu-mi dau seama cum se simte să fii complet conștient de ceea ce ţi se întâmplă într-un anumit moment. Dar pot să-ți povestesc un episod de anul ăsta de la TIFF, care cred că încapsulează destul de bine un moment important, de epifanie, al experienței cu cariera mea. Se întâmplase Metronom. Oamenii îmi spuneau să nu-mi iau lumea în cap. Nici măcar nu era cazul să se întâmple așa ceva, pentru că mă gândeam că rolul din acest film şi nominalizarea au fost probabil o întâmplare. După aia au venit alte filme, și oamenilor le-au plăcut. Totodată, fiind la facultatea de regie și trăind în România, care uneori pare că are o mentalitate de acum 150 de ani, din păcate, mi-am auzit de câteva ori, inclusiv din partea unor oameni tineri, comentarii de genul „Dar ce, e actriţă? N-a terminat actoria”. Nu mi s-au zis direct, dar am auzit că s-au spus. 

Mi-a fost foarte greu să vorbesc despre asta. De fapt, n-am vorbit despre asta niciodată public, pentru că mi se părea că, dacă o fac, aprob acest tip de mentalitate. Totodată, fără să sune de parcă-mi iau lumea în cap, cred că ești actor când chiar joci, și nu când ai o diplomă de facultate. Îmi dădeam seama că am mai multă experiență decât mulți oameni de vârsta mea. În acelaşi timp, era un sentiment de impostură, care venea fix din faptul că îmi auzeam lucrurile astea, cum că, dacă nu ai diplomă de actorie de la UNATC, nu eşti actor şi nu se pune nimic din ce ai făcut. 

Aşadar, a venit TIFF de anul ăsta. În două zile am avut premiera cu Moromeţii și două scurtmetraje. În seara de după premiera cu Moromeţii, au venit la mine foarte mulți oameni din industrie mai mari ca mine – actori, directori de castig, critici – sau oameni simpli de pe stradă și îmi vorbeau despre filmele acestea. Primeam impresii pozitive constant, și a fost foarte mult, adică pur și simplu la un moment nu mai înțelegeam ce se întâmplă, aveam senzaţia că îmi imaginez, că nu e real. Aşa că, de copleşire, am început să plâng, ceea ce eu nu prea fac atât de des în viaţă. Atunci mi-am spus această frază: deci nu e întâmplător, chiar merit să fac asta. Cred că după acel moment s-a schimbat ceva, mai ales că a fost şi premiul de la TIFF (menţiunea specială din cadrul Bursei Alex. Leo Şerban – n.r.) şi veniseră deja şi  alte proiecte. Erau multe confirmări. Atunci am putut să zic cu gura plină că probabil fac şi eu bine ceva.

Tu ai jucat la Timişoara de pe la vârsta de zece ani şi ai continuat şi în timpul liceului. Părea că asta va fi traseul. Totuşi, ai ales să dai la regie de teatru, nu la actorie. De ce? A fost o decizie extrem de conştientă sau a fost mai degrabă un impuls de moment?

Parţial ţine de tot ce a izbucnit în jurul UNATC în ultimii ani. De când am început să vorbesc despre admiterea la UNATC cu diverşi oameni, unii cu multă experienţă, am auzit foarte multe poveşti, care nu erau ideale. Nu ştiu dacă mi-a spus cineva vreodată „Du-te la UNATC, pentru că o să-ţi schimbe viaţa în bine” sau „Du-te la actorie, pentru că o să devii o actriţă mai bună”. 

Însă nu-mi dau seama cât de mult poți să iei decizii foarte conștiente la vârsta aia. Oricum, şi după ce începusem facultatea de regie, mă gândeam să mai dau la actorie. Însă niciodată n-am vrut să merg la actorie pentru că ar exista nu ştiu ce profesor pe care îl respect extrem de mult și de la care mi-aș fi dorit să primesc ceva din meșteșug, aşa cum a fost de multe ori când lucram cu anumiți actori.

Mi se părea că lumea o face mai curând din inerție, pentru că așa se face la noi şi pentru a avea patalamaua UNATC. S-a cam şters ideea că te duci la facultate ca să înveți cu adevărat ceva, adică să ieși de acolo cu mult mai multe instrumente. Dar aşa gândesc acum, nu mă mai pot ancora la cum gândeam acum cinci-şase ani. 

Îmi vine să înjur și să mă înfurii întrebându-mă cum am ajuns într-un moment al vieții noastre în care arta se delimitează prin a avea o diplomă sau nu.

Dar, aşa cum spuneam, am avut profesori foarte buni la regie de teatru. Ştiam de Centrul de Teatru Educațional Replika, ştiam că fac teatru social și că sunt niște oameni pentru mine care chiar își îndeplinesc funcția de artiști în societate. Mă gândeam că sunt niște oameni față de care chiar am niște curiozități, niște întrebări. Cred că asta a fost important în opțiunea de a rămâne la regie și a o face până la capăt. Îmi dădeam seama că e realmente o întâlnire care-mi oferă extrem de mult sens creativ și identitar.

Dar mai e ceva. După licenţă, am vrut  să merg la masterul de actorie de la UNATC, tocmai pentru a înăbuși orice fel de îndoială internă a mea. Fix pentru a-mi calma demonul din cap care spune: „Nu, ai nevoie de această diplomă ca să exiști ca artist”. Doar când mă aud spunând asta îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Îmi vine să înjur și să mă înfurii întrebându-mă cum am ajuns într-un moment al vieții noastre în care arta se delimitează prin a avea o diplomă sau nu. Existențialist vorbind, ce înseamnă asta? Ești artist, nu poate nimeni să-ți ia asta. Poţi să fii artist şi în tabere de refugiaţi. Am cunoscut niște artiști minunați, care n-au o diplomă pentru asta. La filmul din Germania la care lucrez acum, din toți actorii, doar unul are diplomă de actorie. Şi vorbim de oameni care au jucat în Dark (serial Netflix – n.r.)  sau Hunger Games. Ei funcționează cu coach. Au acting coach, dialect coach, oameni care se ocupă de diferite aspecte ale evoluției lor actoricești, lucru pe care și eu le-am făcut în tot timpul ăsta și mi s-a părut foarte mișto. 

Aşadar, anul trecut am dat la master la actorie la UNATC. M-am simțit extrem de prost de când am ajuns acolo. Aveam senzația că numele de familie pe care îl am a fost o problemă pentru ei (actriţa Ioana Bugarin, sora mai mare a Marei Bugarin, a vorbit public despre experienţa ei „traumatizantă” de la UNATC, într-un interviu din 2022 pentru Cultura la Dubă – n.r.). Nu știu, nu e povestea mea de spus, dar au ieșit niște informații din partea mai multor actriţe care vorbesc despre cum s-au simțit tratate în UNATC, și undeva există o legătură indirectă și a mea cu chestia asta, pe care eu n-am perceput-o niciodată atât de pregnantă, dar care pare că a fost percepută aşa de cealaltă parte. Nu credeam că este posibil ca după un rol principal într-un film de la Cannes, după ce am fost nominalizată la Gopo, după ce am filmat încontinuu, am avut spectacole, să aleagă să mă pice. Dar m-au picat. Am fost prima sub linie. Nu am fost suficient de bună pentru UNATC.

În generaţia mea, omul care a intrat primul la licenţă a picat a master. Ce zice asta despre facultatea ta?

Cât de greu a fost momentul?

A fost dificil intern în primul rând, pentru că mi-am dat seama cât de puțin chiar voiam să fiu acolo și cât de mult cumva m-am obligat să fac asta, ca un copil. Când se întâmpla asta, mă gândeam: De ce m-am expus la asta, de ce mi-a trebuit ca, dintre toate locurile planetei, să îl aleg pe ăsta? Există în lume masteruri de film şi de teatru atât de cool, unde îţi predau actorie niște profesori motherfucker, şi eu m-am dus aici și mi-am și luat-o. M-am întristat. Dacă nu ai un ego foarte mare şi nu ai o stimă de sine de neclintit, inevitabil într-o zi o să te gândeşti: E pe bune? Chiar sunt atât de praf? 

Pare de neînţeles.

Este reacția tuturor oamenilor, nu foarte mulţi, cu care am vorbit despre asta. Cât de mult spune asta despre procesul lor de selecție, dacă pe unul dintre oamenii care au jucat cel mai mult nu-l bagă în facultate, dintre candidaţii la admitere? Dar nu e doar cazul meu. În generația mea, majoritatea oamenilor care au picat erau oamenii care au jucat cel mai mult în perioada facultății. Te uitai la asta și ziceai: Ce e această selecţie? Cum e posibil? Ca să vezi dubioșenie: în generaţia mea, omul care a intrat primul la licenţă a picat a master. Ce zice asta despre facultatea ta? L-ai luat extrem de bun, primul, și după ce le-ai trecut prin facultate, nu mai e suficient de bun, din moment ce l-ai picat la master? 

Dar uite, ca o chestie amuzantă, în aceeaşi toamnă m-am dus să dau casting la Teatrul Masca, la un spectacol în regia Catincăi Drăgănescu, şi l-am luat. Iar asta s-a dezvoltat într-o colaborare permanentă și o viitoare angajare. Pentru mine era atât de frumos. Faptul că, după ce s-a întâmplat cu UNATC, am căpătat angajare în Bucureşti a fost ca o ironie plăcută și dulce ca mierea.

Spectacolul tău de licenţă Little Light a fost bine primit: a circulat prin festivaluri şi a fost premiat. După facultate, nu ai montat nimic, pentru că actoria a devenit prioritară. Dar ţi-ar plăcea să mai montezi spectacole? 

Mi-a plăcut foarte mult şi ipostaza de regizoare şi să lucrez cu actorii. Îmi doresc foarte mult să mai montez și am tot felul de idei, doar că regia, aşa cum o văd eu, necesită timp. Mă bucur extrem de mult şi sunt foarte recunoscătoare pentru ce mi se întâmplă acum în actorie, iar când voi avea timp sau voi dori să-mi fac timp, mi-ar plăcea să mă întorc și la ipostaza de regizoare, care simt că există în mine. La fiecare film la care mă uit şi la fiecare spectacol la care merg, există ochii ăia care văd conceptul, văd structura, și-mi place să fac asta. Cele două nu se neagă una pe alta. De asemenea, îmi place să scriu poezii şi mi-am cumpărat o consolă Midi ca să încep să compun muzică. Sunt explozii creative în mine care doar iau forme diferite, dar pe care îmi doresc să le explorez, pentru că fiecare îmi dă un alt fel de satisfacții și mă ajută să-mi plasez sensibilitatea în lume. 

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.