Tata – Ce rămâne după ce filmul se termină. O conversație cu Lina Vdovîi
În urmă cu vreo 2-3 ani, o bună prietenă cu care-am ieșit la un ceai, mi-a spus un lucru la care mă gândesc deseori și astăzi. Faptul că am crescut într-o familie echilibrată, într-un mediu armonios, cu mult diferit de-al ei, sau al majorității oamenilor cu care noi ne intersectăm. În perioada următoare, mi-am inventariat prieteniile și-am realizat câtă dreptate are. Fiecare apropiat al meu, fie că vorbim de un prieten, sau de un membru al familiei extinse, a avut de suferit, mai mult sau mai puțin, în sânul familiei.
Majoritatea celor de care mă înconjor au părinți divorțați, sau care nu-și mai vorbesc și și-au transformat relația într-un parteneriat; un frate sau o soră de care s-au înstrăinat, sau care au constant nevoie de ajutor. Am auzit povestindu-se despre toate: probleme cu băutura, abuz fizic sau verbal, părinți absenți, favorizarea unuia dintre copii, control și posesivitate, sau obsesia vreunui părinte pentru excelența în orice a copilului său. Suntem toți produsul aceleiași epoci comuniste care ne-a crescut și traumatizat părinții și mult din ce suntem azi are legătură cu traumele transgeneraționale transmise. Cei care le conștientizăm, luptăm să rupem ciclul, să ne eliberăm și să reușim să ne creștem copiii altfel.
Este și cazul Linei Vdovîi.
Autoarea filmului documentar Tata (coregizat cu Radu Ciorniciuc), nominalizat anul trecut la Toronto International Film Festival și câștigător al unor premii în festivaluri precum Krakow, Trieste sau Astra. Un film care vorbește, cu grijă, despre familii disfuncționale și părinți severi, abuz la locul de muncă și-n familie și situația lucrătorului emigrant est-european. Protagonistul este tatăl Linei, un bărbat plecat de zeci de ani la muncă în Italia pentru a-și întreține familia, care-și bătea fetele cu cureaua când erau mici și le verifica la minut convorbirile cu prietenele de pe telefonul fix și care, la bătrânețe, se transformă în victima unui angajator violent. Într-o zi Lina se trezește cu un video de la tatăl ei, în care-i arată vânătăile de pe corp și îi cere ajutorul.
Era anul 2018. Ea și Radu Ciorniciuc erau împreună de un an de zile, lucrau la Acasă, My Home (2020), primul lui documentar pe care îl scriseseră împreună. Nu discutaseră încă despre trecut și ce relații au cu părinții, iar Lina nu bănuise vreo clipă că va ajunge atât de repede să-i povestească despre mediul în care a crescut. Timp de ani de zile, își propusese să stea cât mai departe de tatăl ei, după o copilărie de care nu-și aducea aminte cu plăcere. Jurnalistă de profesie, s-a născut și a crescut în Republica Moldova până la 18 ani, când a simțit nevoia să fugă cât mai departe de locul în care a simțit de atâtea ori că nu este suficient ceea ce este. În anii care au urmat, a excelat profesional – burse în străinătate și premii pentru articolele scrise – însă personal, a dus o luptă grea cu ea însăși. „Când am ajuns în Italia și am avut cu tata discuția care apare și-n film, în care ne descrie abuzurile prin care trece și ne cere ajutorul, a stârnit în mine toate emoțiile pe care eu am încercat să le îngrop, să le depășesc. A fost șocant, m-a indignat faptul că persoana care a fost autoritară și severă cu noi, când eram mici, este acum o victimă. O victimă care trăiește în acel context abuziv de mulți ani și care n-a făcut nimic ca să iasă de acolo.”
A ajutat-o faptul că mergea la terapie de 2 ani și a putut să-și gestioneze emoțiile și, mai ales, să și le înțeleagă. „După ani de zile în care am avut o relație foarte distantă, m-am trezit, peste noapte, vorbind zi de zi cu el, fiind în proximitatea lui. Dacă n-aș fi avut un spațiu sigur la terapie unde să lucrez, să analizez și să mă pregătesc, nu cred că aș fi putut duce până la capăt filmul ăsta, în forma lui actuală.”
Așa a aflat și Radu de copilăria Linei cu tatăl ei. După confruntarea dintre cei doi, ea și Radu au făcut o plimbare pe dealurile din nordul Italiei, cu o sticlă de vin la ei și-au povestit pe larg despre trecutul și familia ei. „Evident că amândurora ne-a trecut prin cap că asta ar fi o poveste de spus, însă eu nu eram pregătită să vorbesc despre asta.” Au urmat ani de zile în care au aplicat la CNC cu diferite forme ale unui scenariu care spunea povestea unui muncitor emigrant, din Europa de Est. „Nu știam ce vom descoperi, dar știam că tata trece printr-o situație de abuz, iar atât eu, cât și Radu mai documentasem, ca jurnaliști, genul acesta de povești.” Deși nu și-au propus din start să întoarcă camera și spre ei, a devenit evident că este necesar după ce tatăl ei le-a trimis prima filmare cu camera ascunsă primită de la ei, alături de o scrisoare video, adresată Linei. „Ne-am dat seama că e un moment bun să vorbim și despre violența și femeile din familia noastră, despre cultura din care tata provine.”
N-a simțit niciun fel de împotrivire din partea tatălui ei. Iar dacă vreodată au fost discuții, acesteau au fost mai mult purtate cu Radu. „Radu a avut acest rol, extrem de important, fiind un mediator între mine și tata, un buffer când aveam nevoie. A știut când să se implice, sau când să se retragă. A contat mult că el a fost alături de mine, că a putut să ducă toate lucrurile astea în spate care n-au fost deloc ușoare.
Îmi imaginez cum este să fii aruncat, după un an de relație, în mijlocul unei traume care a zguduit o familie de generații. Îi cunosc pe Radu și Lina de cinci ani și de la bun început mi s-au părut genul de cuplu care va trece orice test al timpului. Nu știu dacă pot explica în cuvinte, e o așezare, un sentiment de liniște care ți se întipărește pe chip și-n mișcări când ți-ai găsit perechea și pe care îl conștientizezi doar în momentele de maximă luciditate. Așa i-am văzut atunci și așa îi văd și azi, poate chiar mai uniți. „Ne-a întrebat cineva vara asta, la un Q&A după o proiecție la Sarajevo, care a fost visul nostru cu acest film, iar Radu i-a răspuns «să ieșim împreună la finalul acestui film». Și a zis-o foarte bine pentru că nu este ușor să lucrezi cu omul cu care îți trăiești și viața.” Mulți alții care-ar fi fost în locul lui Radu, și-ar fi căuta o ieșire, speriați de complexitatea situației și nivelul de implicare pe care-l cere de la tine. Faptul că a înțeles potențialul poveștii și mai ales, cât de multă nevoie avea Lina de el ca s-o poată spună, le-a transformat relația. I-a învățat să negocieze viziuni creative opuse, să renunțe la orgolii și să își acorde spațiu unul celuilalt. „Este o experiență din care am învățat multe și aș mai face oricând un film cu Radu.”
Radu a avut acest rol, extrem de important, fiind un mediator între mine și tata, un buffer când aveam nevoie. A știut când să se implice, sau când să se retragă. A contat mult că el a fost alături de mine, că a putut să ducă toate lucrurile astea în spate care n-au fost deloc ușoare.
Tata este un film extrem de personal, care apare într-un peisaj cinematografic autohton în care filmele documentare autobiografice s-au înmulțit vizibil în ultimii ani. De la Timebox (r. Nora Agapi, 2018), la Noi împotriva noastră (r. Andra Tarara, 2020), Holy Father (r. Andrei Dăscălescu, 2020) sau recentul O familie aproape perfectă (r. Tudor Platon, 2024), mulți cineaști (și mai ales cineaste) au căutat să-și înțeleagă familia și trecutul prin intermediul camerei de filmat. Le-am văzut pe toate și îndrăznesc să spun că Tata este, de departe, cel mai autentic și mai onest. Pentru că, așa cum observă Victor Morozov în cronica lui, filmul e bogat în emoție și totuși niciodată zaharisit. M-am întrebat ce se întâmplă în spatele camerei de filmat, din punct de vedere etic, atunci când regizorul devine protagonist. Simți, oare, nevoia să controlezi mai mult materialul? Cum îi protejezi pe cei dragi fără să intervii în poveste? „Cred că regizorul are o responsabilitate față de oricine apare în fața camerei. Întotdeauna există niște lucruri pe care le păstrezi și care te ajută să spui povestea și niște lucruri pe care le lași deoparte pentru că dăunează, că nu sunt în avantajul personajelor tale. Nu vrei nici să exploatezi pe cineva, sau să fii lipsit de etică. Nu cred că este o discuție specifică documentarului personal, deși înțeleg că în cazul acesta poate simți nevoia să ai și mai multă grijă.”
Înainte de a descoperi filmul documentar, Lina a lucrat mulți ani ca jurnalistă, căutând de fiecare dată să spună poveștile oamenilor suferinzi și abuzați. A scris despre victimele războiului, despre pușcăriași torturați sau lucrători emigranți, asemeni tatălui ei. Textele ei au câștigat premii și au apărut în publicații precum The Guardian, Decât o Revistă, Dilema Veche sau Courrier International. În tot acest timp, a dezvoltat o intuiție pentru povești cu miză care pot fi transformate în film. Și totul a început de la dragostea pentru jurnalismul de investigație, pe care o împărtășește cu Radu. „Un reportaj are la bază o poveste și un personaj. Cred că ne-am exersat această abilitate de a construi povești ca jurnaliști, pentru mulți ani, înainte de a face trecerea la film documentar.” De când a descoperit acest nou mod de a surprinde istoriile unor oameni vulnerabili, simte că are mult mai multe unelte la dispoziție, precum și un contact direct cu publicul care-i oferă feedback la cald, datorită Q&A-urilor de la finalul proiecțiilor, de care nu se putea bucura înainte. „Filmul documentar este un dar. Dacă e să ne referim la impactul asupra publicului, am auzit lucruri de la oameni odată cu filmul acesta pe care nu le-am auzit niciodată ca jurnalistă.”
Pentru ea, filmul a fost un mod de a tranșa cu tatăl ei un subiect despre care nu credea că va avea vreodată prilejul să vorbească atât de deschis. Și o oportunitate de a se reașeza emoțional în relația dintre ei. Poate cel mai greu lucru pentru ea a fost confruntarea cu tatăl ei. „La terapie făceam exerciții, îi scriam scrisori tatălui meu în care îi spuneam toate lucrurile pe care le simțeam. Multe reproșuri le aveam deja formulate în capul meu, ceea ce m-a ajutat să i le spun și lui fără sentimentul de frică pe care l-am avut mereu, în relația cu el.”
Îi mărturisesc că m-a emoționat dragostea care se simte dincolo de ecran, dintre ea și tatăl ei. O dragoste care m-a ajutat să empatizez cu el, dar care mi-a oferit și spațiul de a-i judeca anumite acțiuni. Privindu-i, am înțeles că interacțiunile din copilăria ei urmau un tipar transmis din generații, care, în ochii lui, nu-i anulau dragostea pe care o simțea pentru fetele lui. Și totuși, s-a simțită vreodată Lina iubită de tatăl ei, când era copilă, sau sentimentele negative, ca frica și rușinea, erau cele mai pregnante? „Nu-mi amintesc dacă el sau mama, dar cineva ne spunea mereu că tata ne iubește, defapt. Ceea ce este twisted pentru că m-a făcut să cred că asta înseamnă să iubești.” Nu a crezut vreodată că o să-și întemeieze o familie. „Când vii dintr-o familie atât de disfuncțională, nu-ți poți imagina vreodată să fii într-o relație cu cineva cu care chiar să te înțelegi, fără să existe conflicte zilnice și cu care să am și copii. Nici nu-mi doream copii, nu am crezut că voi găsi vreodată pe cineva cu care să pot construi ceva atât de împlinitor și armonios. Pare un fel de răsplată a universului, după tot ce-am îndurat.”
Astăzi, Lina este mamă a doi copii, cu care călătorește peste tot în lume, pe urma succesului festivalier al filmului. Aster are deja 7 ani și tocmai ce a început școala. Îi place să stea la discuțiile de la finalul proiecțiilor și de curând, a defilat pentru prima dată pe covorul roșu, la Sarajevo. I-a plăcut la nebunie. Tilio are doar câteva luni și, momentan, nu înțelege mare lucru din ce se întâmplă în jurul lui. E revigorant să vezi cum își cresc Lina și Radu copiii. Și mai ales, ce mamă relaxată este Lina. Când ne-am întâlnit prima dată pentru interviu, erau în Croația, la un festival de film și reușise să se rupă pentru câteva zeci de minute de orice atribuții, fie ele de mamă, sau de regizoare invitată, ca să stăm de vorbă pe Zoom. La jumătatea discuției noastre, a apărut în cadru Radu, ținându-l în brațe pe Tilio care-și cerea mama înapoi, însă Lina le dă un sărut și îi trimite la plimbare. E implicată în discuție și vrea să se poată concentra până la final. Îi spun că-mi dă încredere să mă-nham și eu la rolul de mamă, de care tot fug de câțiva ani, de frică să nu-mi pierd independența complet. Ea face totul să pară mult mai ușor decât este. „Mi-aș dori să-mi cresc copiii știind că este ok să nu fii de acord cu persoana de lângă tine. Să nu aibă frica de a spune lucrurilor pe nume. Am mulți oameni în jurul meu cărora le este frică de confruntări – cu ei înșiși sau cu alții.”
Când vii dintr-o familie atât de disfuncțională, nu-ți poți imagina vreodată să fii într-o relație cu cineva cu care chiar să te înțelegi, fără să existe conflicte zilnice și cu care să am și copii. Nici nu-mi doream copii, nu am crezut că voi găsi vreodată pe cineva cu care să pot construi ceva atât de împlinitor și armonios. Pare un fel de răsplată a universului, după tot ce-am îndurat.
Când le-a arătat prima dată filmul părinților ei, s-a dus acasă, în Moldova și le-a dat play de pe calculator. Apoi s-au așezat la cină, unde s-a lăsat o liniște apăsătoare. Simțind imediat atmosfera de plumb, Radu l-a invitat pe domnul Pavel Vdovîi să comenteze pe marginea filmului, însă n-a putut să spună mai nimic. Doar că se bucură că își mai pot vorbi, după cele văzute. Au urmat câteva luni în care și-a luat distanță și de fiecare dată când Lina-l vedea sau auzea la telefon, îi părea îngândurat. De atunci, n-au mai vorbit despre. „Înainte de film, eu nu-l vedeam pe tatăl meu decât într-un singur fel – ca pe această figură paternă severă, rece, care nu mi-a oferit iubirea de care aveam nevoie. Ce s-a întâmplat în timpul filmărilor la documentar este că am căpătat un soi de înțelegere mult mai profundă asupra tatălui meu și nu mai văd lucrurile doar alb și negru. Înțeleg că există un background din care el provine și pe care-l are și acum mă pot uita dincolo de ce-am trăit eu. Azi mă uit la tata cu blândețe, fapt care a venit cu o liniște interioară.
Pentru spectatorii pe care Lina i-a cunoscut la proiecțiile filmului din întreaga lume, filmul a creat un spațiu în care se simt în siguranță să se deschidă, să-și povestească experiențele. „La premiera de la CPH:Dox, a venit la finalul proiecției un tip la mine, care nu s-a prezentat, nu mi-a zis decât că n-o să uite în viața lui ce a văzut în seara aia și mi-a mulțumit pentru asta. I se vedea pe chip cât de intens a trăit filmul.” Și n-a fost un caz singular. Și în Egipt, după una din proiecțiile din cadrul Festivalului El Gouna, trei studente au venit la ea și i-au mulțumit pentru film, una dintre ele izbucnind în hohote de plâns, în timp ce-o lua pe Lina în brațe. Inclusiv eu am primit mesaje de la cunoștințe care-mi spuneau cât de mult le-a lovit filmul, în sensul bun.
La proiecția de gală de acum câteva zile, pe fiecare scaun din sala Elvire Popesco, din centrul Bucureștiului, se afla o plasă pe care scria TATA; în interior, pe lângă un mic cadou din partea echipei, găseai și un pachet de șervețele, care le-a folosit multora dintre cei din jurul meu, inclusiv mie, deși eram la a treia vizionare a filmului. O surpriză inspirată și neașteptată, căreia i-a urmat o alta, la ieșire din sală, unde am dat peste un grup de spectatori, strânși în cerc, care începuseră să împărtășească, printre lacrimi, experiențe asemănătoare cu cele tocmai văzute pe ecran. Este revigorant să descoperi astfel de filme. Care apropie și îndeamnă la dialog într-o lume tot mai divizată. Pe care le poți viziona și de trei ori și de fiecare dată, vei înțelege mai mult despre tine, sau despre lume.
Tata este genul acesta de film, un film care schimbă lucruri în tine, dacă-i permiți.
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.