Iulian Postelnicu într-un interviu despre rolurile sale, ființa umană și credințe

29 Noiembrie 2022

Ne-am întâlnit cu Iulian Postelnicu într-o zi de toamnă în Radovanu – un sat din Călărași, la o ora și jumătate de București, unde urma să facem pozele pentru interviu și să stăm de vorbă despre rolurile sale, preponderent despre cel mai nou personaj pe care îl interpretează – Ilie, protagonistul comediei negre Oameni de treabă (R: Paul Negoescu). Aveam emoții din mai multe motive. În primul rând, ne întâlneam în casa părintească a tatălui meu, în care nu mai intrasem de 6 ani, de când a murit bunica. Apoi, nu avusesem timp de prospecție înainte, deci habar nu aveam la ce să ne așteptăm. Organizasem totul prin telefon, cu ajutorul mătușii mele. Și cel mai important, aveam peste 25 de întrebări pentru Iulian și mi-era teamă că nu vom avea timp de ele – nu știam ce fel de om este, cât își permite să se deschidă în fața unui jurnalist. Am descoperit un tip pus pe glume, care mereu vede partea plină a paharului. Chiar și când lucrurile nu sunt roz, optimismul lui persistă. El zice că vine din lene, eu cred că este pur și simplu o calitate care l-a adus unde este astăzi. Mi-a răspuns franc și la obiect la toate întrebările. Știam că-mi place teribil actorul Iulian Postelnicu și m-am bucurat nespus să descopăr un om la fel de interesant. Dacă a ieșit, sau nu, un interviu memorabil, nu știu. Însă discuția noastră va rămâne una dintre cele mai memorabile pentru mine din simplul motiv că am purtat-o în fosta bucătărie a buncii, lângă sobă, mâncând pâine caldă făcută în casă.

Iulian Postelnicu lângă soba bunicii. Fotografie de Sabina Costinel

DESPRE EL. FIINȚA UMANĂ. CREDINȚE

Iulian, ce defecte ai tu?

Toate (râde). De la lene la egoism .. îmi vin prea multe în cap. 

Și cum te împaci cu ele?

Le accept în măsura în care nu-i afectează pe cei din jurul meu. Altfel, dacă realizez că fac rău, încerc să le controlez, dar nu e ceva conștient și sistematic. Vrei, nu vrei, trebuie să le reglezi. 

Te consideri un om norocos?

Da. Venind încoace, am ascultat podcast-ul lui Scott Galloway și vorbea despre succes, despre oameni care au ajuns de succes și au început să creadă că li se cuvine, ignorând condițiile prin care a venit succesul. Întâmplarea, de cele mai multe ori. Ține extraordinar de mult de noroc. Eu l-am avut mereu. În liceu, mama a insistat să mă duc la cel mai bun liceu din Focșani, unde am nimerit la o clasă al cărei profesor de matematică era și cel mai bun. Clasa era și ea cea mai bună din liceu. Eu eram o loază într-o clasă bună și vrei, nu vrei, parcă preiei și tu standardul impus. Apoi întâmplarea cu Dem Rădulescu, apoi faptul că nu m-am dus să joc într-un teatru [n. a fost invitat să profeseze la Târgoviște]. 

Probabil că te-a ajutat și optimismul tău. 

Da, așa e, și cred că îl moștenesc de la tata. Dar e un soi de optimism care se duce înspre lene, un soi de „lasă, mă, că se rezolvă”. Uneori te ajută, alteori parcă e bine să și intri în priză și criză. Și atunci parcă acționezi mai motivat.

Iulian Postelnicu, fotografiat de Sabina Costinel | Styling de Ruxandra Marin

Citesc acum o carte foarte mișto – The Laws of Human Nature. Și în cartea asta spune că omul se lasă condus prea mult de niște emoții ale căror trigger sunt banii, puterea și nevoia de atenție, iar haosul din lume (de la crize economice, la războaie, la boli ș.a.m.d) are foarte mare legătură cu asta. Cum arată oamenii cu care vrei să te înconjori, cum sunt ei – sau cum arată omul în opinia ta?

Păi sunt importante în primul rând blândețea și toleranța (cu măsură) în fața greșelilor comise de ceilalți. Empatia și înțelegerea condiției celuilalt. Apoi competența. Și după apar toate celelalte – să poți râde, să te poți destăinui omului fără să te judece, critice. 

Tu ai terminat actoria la 22 de ani, însă succesul tău a venit târziu – primul rol principal fiind cel din Arest (R: Andrei Cohn, 2019). În tot acest timp, ai scris multă comedie, ai făcut și puțin stand-up, și evenimente, și reclame. Ai încercat de toate. Ai simțit vreodată că te chinui, că vrei să renunți sau să emigrezi?

Am avut succes și în facultate, eram foarte bun (râde). În liceu am fost loază, dar în facultate mi-a plăcut mult. Au fost și perioade, destul de lungi de timp, când mi-a fost greu. Luasem de bun ce venea de la așa-zișii profesori, niște tâmpenii absolute. Veneau cu autoritatea poziției pe care o aveau în școală, iar eu, copil fiind, eram mult prea puțin critic și mă copleșeau lucrurile pe care mi le spuneau și pe care încercam să le aplic. A fost crunt. Sunt de partea studenților care reclamă acum toate abuzurile emoționale, verbale – le-am întâlnit pe toate. Sunt mulți imbecili care predau. Mi-a fost foarte greu, predicau niște inepții care nu aveau cum să funcționeze, simțeam nevoia să mă las. Era chin, chin, chin. Am avut un conflict cu (pe atunci) asistentul de clasă George Ivașcu, care mi-a spus că îi contest metoda și m-a lăsat corijent. Datorită unei intervenții, am scăpat, dar uite ca au trecut 20 și ceva de ani și nu pot să mă gândesc optimist la asta. Deci, da. Am vrut să mă las. Iar emigratul a venit mai târziu. Acum vreo 2-3 ani, când mi-am zis că poate ar merita să-mi lucrez engleza și apoi oi vedea mai departe. Și asta pentru că aici proiectele sunt puține, vin la distanță de câțiva ani.

Și ce faci în restul timpului, când apar pauzele astea între roluri?

Am mai scris, dar am și irosit foarte mult timp. 

Iulian Postelnicu, fotografiat de Sabina Costinel | Styling de Ruxandra Marin

DESPRE AREST

Ai fost coleg de clasă la UNATC cu Alexandru Papadopol, cu care ai rămas prieten și cu care joci în Arest. V-a fost mai ușor să lucrați împreună?

Bănuiesc că da. Noi am repetat foarte mult, doar noi doi. Ne vedeam să dăm tot textul de 120 de pagini. Îl știam pe tot și nu-s puține pagini, nu e Luceafărul. (râde)

Cred că i-a ușurat și lui Andrei [n. regizorul] munca, faptul că am putut lucra așa. Fiind o poveste atât de restrânsă, într-o celulă, cu două personaje principale. 

Mai ții minte ce ți-a trezit ție scena de la duș, cu Dinu bătut, plin de sânge și dezbrăcat? Când ai văzut-o prima dată pe ecran. 

Prima dată m-am uitat la film ca cineva care a lucrat la el. Mă uitam să văd dacă se simte falsul, eu știam ce distanță era între piciorul meu și capul lui. Apoi, pe măsură ce a trecut timpul, am început să mă uit la el ca un spectator și e o scenă destul de șocantă, da. 

Am citit undeva că Andrei Cohn te-a ales după ce te-a văzut în Un etaj mai jos (R: Radu Muntean). Cum ai colaborat cu el?

Prima interacțiune a fost la premiera filmului Acasă la tata, când m-am dus să-l felicit. Apoi ne-am întâlnit la o lectură cu Papi, pentru Arest, peste niște ani. Are o grămadă de calități. Este în primul rând un om foarte bun, cu bun simț și extraordinar de cult. Despre talentul lui se pot spune multe – are un ochi la secvențe, cum reușește să scoată ceva chiar și din cadrele de nefolosit, mi se pare fantastic. Mereu când am avut contradicții cu el, erau din cauza limbajului nostru diferit. Ce spunea el, eu traduceam altfel, dar, de fapt, vorbeam aceeași limbă folosind cuvinte diferite. Odată ce am înțeles toate astea, a mers minunat. Am rămas prieteni. Cred. (râde)

Iulian Postelnicu, fotografiat de Sabina Costinel | Styling de Ruxandra Marin

DESPRE OAMENI DE TREABĂ 

Pentru că tu și scrii mult și scrii mișto, sunt curioasă ce ți-a plăcut cel mai mult la acest scenariu? 

Combinația dintre ridicol și dramă. Îmi aduce atât de mult cu realitatea fără a fi o chestie didactică, sau haioasă dar fără sens. Ajută mult povestea, ceea ce e benefic și pentru scenarist, și pentru public. Știi, e pâine goală sau e pâine înmuiată într-un pic de tocăniță? Parcă-i mai bună mai înmuiată. (râde)

Am auzit că ești selectiv cu rolurile pe care le joci.

E o minciună, de fapt. (râde)

Ah, da? Că mie mi se pare o calitate.

Păi de aia mint așa. (râde)

Ce te-a convins cel mai tare la personajul Ilie, din Oameni de treabă

Faptul că este protagonist, e un lucru care te flatează ca actor. Faptul că este un personaj extraordinar de colorat și este ceva ce îți servește ca actor – ai ocazia să arăți ce poți. Și apoi faptul că m-a și emoționat, m-a și enervat, am și râs – și cu el, și de el. Și m-am gândit că dacă îl joc cum trebuie, publicul are ocazia să treacă prin aceleași emoții prin care am trecut eu când am citit scenariul. 

Iulian Postelnicu. Foto: Sabina Costinel

Spune-mi ceva despre Ilie, ce nu ne spune filmul.

Mi-am dorit să umplu distanțele pe care ni le dă scenariul. Să știu cine este, unde se află, cu cine a fost, are sau nu copii și părinți, unde a studiat – să completez. De multe ori folosesc propriile date biografice, e un soi de amestec între minciună și adevăr, care devine mai ușor de gestionat. Printre ce mi-am notat despre Ilie în „caietul de sarcini” sunt lucruri care țin de intimitatea lui, de sexualitate – e un om care a avut o soție la un moment dat, dar de atunci n-a mai avut ocazii, cam răruț prinzi prin Botoșani, ori relația asta cu Cristina îți dai seama cât de murdară poate fi, în mintea lui. 

Și ce i-ai spune lui Ilie, dacă l-ai întâlni? Ce sfat i-ai da?

N-aș vrea să am de-a face cu el, nu cred că aș putea ajuta cu nimic un astfel de om. Poate aș bea o bere și l-aș asculta. Poate l-aș minți că sunt fiul lui cutare ca să se c**e pe el. (râde)

A fost greu de tras scena cu împușcăturile? Nu prea vezi astfel de secvențe în filmele românești.

Erau planificate trei zile, dar într-una din ele a fost un vânt de zburau farfalele și nu se putea filma. A plouat și cu gheață, mi se pare incredibil cum arată filmul atât de luminos, când noi am filmat pe o vreme ca acum, atât de frig era. Am avut 12 gloanțe în total și s-au cam terminat și au trebuit să facă comandă la București de încă 6. Și apoi să ne auzi pe set „nu trage! nu trage” (râde). Ah, și mi s-a blocat pistolul pe bune. Era un Carpați cu gloanțe oarbe, dar nu era planificat să se blocheze, cum apare în film. 

Iulian Postelnicu. Foto: Sabina Costinel | Styling: Ruxandra Marin

Cât de diferite sunt tradițiile în Focșani de cele din Botoșani, ți se pare că mentalitatea oamenilor diferă?

Nu mi s-a părut. Botoșani e mai mic decât Focșani și pare mai sărac. Altfel, oamenii sunt cam la fel. Acum 20 și de ani era un soi de stinghereală în fața autorităților, pe care o mai simt și acum când mă duc pe acasă. În loc să fie invers, ei să se simtă stingheri dacă nu și-au făcut treaba. Încă pare că funcționarul public – căruia i-aș dori salarii imense dacă și-ar face treaba – nu-și face treaba. 

Și în final, ce semnifică filmul acesta pentru tine?

Mulțumesc Paul, mulțumesc Ana Drăghici și Ana Voicu, mulțumesc Anamaria Antoci, mulțumesc întregii echipe. (râde)


Oameni de treabă este acum în toate cinematografele din țară. 

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.