Când arta te scoate din coșmarul copilăriei. Despre Still Nia cu regizoarea Paula Oneț și artista Ștefania Becheanu
Un birou în partea stângă a scenei. Pe birou, un plan înclinat și multe obiecte imposibil de identificat din sală. O femeie le mânuiește fără grabă și lasă să alunece pe planul înclinat pietre și bile. Lovește între ele bucăți de lemn. În același timp, se aud sunete: sunete ale materiei, totul pare foarte legat de pământ și de elementele sale primordiale. Simbolic și ritualic. Dar și o perspectivă ecologică. Treptat vin în scenă alți patru performeri, toți poartă pantaloni negri și bluze sau topuri roșii: un negru al pământului, un roșu al sângelui și al vieții. Mișcările lor nu se coordonează, deși par că vorbesc despre aceeași materie. Un mediu generos în care încap mișcare, uman, mineral. Performance-ul Ștefaniei Becheanu, de fapt un work in progress, a prefațat proiecția în premieră a filmului Still Nia (2025, r. Paula Oneț), a cărui protagonistă Ștefania este. Nici nu se putea o alegere mai bună pentru premiera filmului. O premieră atipică într-un spațiu atipic pentru film, Centrul Național al Dansului din București.
Încă de când l-am văzut prima oară – în octombrie, proiectat la Astra Film Festival – m-am gândit la arta Ștefaniei Becheanu, o artă conceptuală, impregnată nu atât de personal, cât de natură și de elementele sale. Still Nia, debutul în lungmetraj documentar al Paulei Oneț, urmărește arta Ștefaniei, o urmărește pe ea și, cel mai important, trasează o hartă a amintirilor din copilăria artistei. Paula Oneț o filmează pe Ștefania Becheanu cea de acum explorând lumea și propriul trecut prin intermediul artei și vorbind despre copilăria sa traumatică, față de care simte o reală ruptură. Interviul acesta ”la dublu”, cu Ștefania Becheanu și Paula Oneț, l-am realizat la scurt timp după premiera bucureșteană a filmului.
Imagistică medicală, fișe de analize și de diagnostic (printre care și cel cumplit de scleroză în plăci) compun, încă din primele minute ale filmului, contextul de înțelegere a artei Ștefaniei Becheanu. Pornind de la copilăria (Ștefa)Niei, marcată de boală și de o serie de diagnostice teribile și greșite, filmul se oprește la lucrările ei artistice pentru a recupera astfel un trecut greu de asumat și de păstrat. „De multe ori, cele două universuri, al meu și al Ștefaniei, se suprapuneau, astfel încât nu mai știam unde începea arta mea și unde se termina a ei“, mărturisește Paula Oneț pentru Films in Frame.
Paula Oneț a studiat filmul la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În timpul facultății, a avut două burse de studii, una în Coreea de Sud, una în Turcia. A venit de acolo și s-a înscris la un masterat de fotografie și imagine dinamică la UNArte, la București. De aici a plecat cu o altă bursă, în Spania, la o facultate din Valencia axată pe multimedia. „După ce m-am axat pe film documentar, bursele de studiu m-au ajutat să-mi dezvolt acest mușchi al curiozității și al înțelegerii unei alte culturi. Din fiecare țară am învățat câte ceva și mi-a plăcut foarte mult să am acest statut privilegiat: ești student, ai o bursă, primești o locuință, deci te afli într-un context care îți permite să ai o bază stabilă și tu poți să faci ce vrei, să studiezi, să faci exerciții, scurtmetraje.“
Deja alegând pentru masterat studiul imaginii fotografice, Paula Oneț și-a exprimat viziunea transdisciplinară. Interesele sale artistice merg acum înspre multimedia (lucrări precum instalația video Drop A Line To The Wind sau lucrarea transmedială 4 Generations Women), dovedind însă atașamentul artistei față de mediul cinematografic. Filmul de licență, scurtmetrajul documentar După fel și chip, un eseu antropologic despre fotografia funerară, a avut premiera în 2013 la Kalrovy Vary, a mers și la alte festivaluri de film documentar, dar, cel mai important, a deschis pentru regizoare o ușă către ceea ce înseamnă lumea filmului. „Mi-a adus un fel de rețea, m-am plimbat cu el un an de zile și, datorită lui, am început să cunosc lumea filmului, să încep să înțeleg cum funcționează. În plus, fiind un film de școală, am făcut și ceva producție, și distribuție, eu l-am filmat și l-am regizat.“
Valencia, regiunea din Spania unde era cu bursă Erasmus, nu i s-a părut tocmai generoasă cu tinerii artiști. Foarte mulți dintre colegii ei aveau diverse joburi pentru a-și putea face proiectele, nu obțineau fonduri sau lucrau fără să fie plătiți. „Nu era un stil de viață care să-mi convină. În adolescență eu filmasem nunți cu tata și mi-era frică să mă întorc acolo, să trebuiască să filmez nunți toată viața ca să pot să trăiesc. Am început să filmez pe la 14 ani, când tata cumpărase un handycam pentru călătoriile de vacanță. Primul meu «scurtmetraj» era despre rugina și mucegaiul pe care le găseam în colțurile nevăzute ale casei noastre. Cred că încă de atunci îmi plăceau detaliile, iar asta nu s-a schimbat. Ambii mei părinți filmau nunți și evenimente, pe lângă carierele lor de dascăl și asistentă. Am insistat să mă ia cu ei; eram fascinată de zoom-uri, de efectele camerei, dar și de dublarea și decuparea realității pe micul monitor al camerei. La început a fost un joc, apoi am început să filmez nunți de una singură, din ce în ce mai rar însă, odată ce am început facultatea de film.“
În Spania fiind, și-a dat seama că își dorește să rămână în cinematografie, să aprofundeze documentarul și să spună acele povești care contează pentru ea. Când mai avea trei luni din bursa Erasmus, UNArte i-a spus că le poate folosi ca stagiu la o firmă. Astfel, în timp ce lucra la proiectul multimedia 4 Generation Womens, pentru care căuta femei din patru generații ale aceleiași familii din diferite țări, a întâlnit reprezentanții unei case de producții franceze. Sediul lor era în Luxembourg, așa că s-a mutat la Metz, un oraș aflat la granița cu Luxembourgul, de unde făcea naveta. A mers la această companie pentru cele trei luni de stagiu, dar a stat un an jumate. În Metz fiind a întâlnit-o pe Ștefania Becheanu.
Ștefania era și ea în Metz cu o bursă Erasmus. „Nu plănuiam să rămân, dar acolo m-am îndrăgostit de instalațiile sonore și am vrut să învăț cât mai mult“, își amintește Ștefania. Așa că s-a înscris la atelierul de cercetare sonoră de la École Supérieure d’Art de Lorraine. În România studiase pictura la Facultatea de Artă și Design din Timișoara. Simte că întâlnirea cu sunetul a schimbat direcția parcursului său. „Anii petrecuți la Metz m-au influențat profund, mai ales contactul cu scena artistică și dialogul dintre discipline. Locuiesc acum la Paris unde mă simt ca acasă și simt că sunt o artistă franceză de origine română.“ Ștefania are o abordare interdisciplinară a artei: lucrează cu sunet și mișcare, cu elemente naturale brute, precum lemne, pietre, pământ, cu fotografie și text. Poezia a făcut parte din parcursul ei artistic și personal încă din copilărie, dar nu a publicat încă un volum individual. În 2017, la Montréal, a publicat împreună cu Pierre-Luc Landry o carte-eseu, Silence décomposition. În acel context au apărut și două dintre poemele sale.
Paula căutase la un moment dat mai multe despre scena culturală din Metz și așa a dat peste un articol despre Ștefania, iar o prietenă comună le-a făcut cunoștință. Însă întâlnirea care avea să le aducă împreună în același film, Ștefania ca protagonistă, iar Paula ca regizoare (dar și scenaristă și DOP), a fost mai degrabă întâmplătoare. Ștefania se întorsese din India, s-au întâlnit pe stradă, în 2018. „După călătoria în India, am avut niște flashback-uri din copilărie și, într-o zi, ne-am întâlnit pe stradă. Am simțit nevoia să vorbesc în română despre aceste amintiri. Paula a vrut să ia camera și am spus da, fără să mă gândesc prea mult la ce va urma. La început erau doar întâlniri în care stăteam pe pat și povesteam. Mă simțeam în siguranță, povesteam unei prietene. Nu mi-am imaginat nicio clipă că acest proces va deveni o producție atât de amplă sau că filmul va ajunge să fie văzut de atât de multă lume. Credeam că va rămâne poate un video într-o galerie, văzut de câteva persoane.“
„Mi-a spus că și-a petrecut zece ani din copilărie în spitale, că trebuia să moară și n-a murit, că i s-a spus că are scleroză în plăci, dar nu avea. Mi-a făcut un rezumat a ceea ce se vede în film și mi s-a părut ușor ireal, nu e chiar obișnuit să te oprească cineva în mijlocul străzii și să îți spună toate lucrurile astea. Așa că i-am spus că vin, dar că vin cu camera. Probabil mi se părea o poveste cu potențial sau o poveste deja luată dintr-un film“, își amintește acum Paula.
În ceea ce privește felul în care filmul abordează copilăria marcată de acest spectru al bolii și al dispariției, Ștefania recunoaște că încă nu s-a obișnuit că viața sa este văzută și interpretată de alții. „Chiar dacă lucrez deja cu fragilitatea și vulnerabilitatea în spectacolele mele, este diferit să fiu văzută atât de intim, așa cum eram atunci, nu cum «ar trebui» să fiu acum. O parte din mine se recunoaște, iar o altă parte e încă surprinsă. Sunt obișnuită să mă văd pe ecran în filmările performance-urilor mele, dar aici a fost diferit: m-am văzut în situații de vulnerabilitate intensă. Feedback-ul de la public și de la Paula m-a ajutat să integrez această experiență și să privesc lucrurile cu mai multă distanță.”
La primele întâlniri, Ștefania îi vorbea despre imobilitate – fetiță fiind și cu toate acele diagnostice dezastruoase, nu avea voie să facă sport –, dar Paula și-o imagina dansând. „Poate și pentru că îmi place foarte mult dansul contemporan, mi-aș fi dorit ca acea Nia despre care Ștefania îmi vorbea să se miște. Mi-o imaginam în acest dans, care apare și în film și care este, dincolo de mișcare, și un mod de a te conecta cu propriul tău corp.“
Lucrul cu corpul, fizicalitatea au apărut treptat în practica artistică a Ștefaniei, „din nevoia de a da o formă fizică sunetului, muzicii și emoțiilor“, explică aceasta. „Nu a fost o decizie bruscă, ci o apropiere lentă de mișcare și de prezență.“ Primele cursuri de dans contemporan le-a luat în Metz și tot aici a participat prima oară într-un spectacol de dans în 2013. Acum dansul este o parte esențială din creația sa. „Corpul este pentru mine un instrument la fel de important ca muzica sau sunetul.“ Într-o zi, i-a spus pur și simplu Paulei: „cred că vreau să dansez.“ Pentru Paula „a fost acel moment magic în care mi-am zis ok, deci imaginația mea și faptele se întâlnesc undeva, așa că am început să scriu la scenariu“. A început și să o urmărească pe Ștefania în timp ce dansa. Aceasta a acceptat și ideea de a fi protagonista unui film, deși nu își dădea seama exact ce presupunea asta. „Pe parcurs, proiectul a crescut, a apărut o echipă mare, producție, filmări complexe. A devenit uneori mai dificil pentru mine, mai ales în ultimul an. Dar talentul și sensibilitatea Paulei au fost printre motivele care m-au făcut să continui și să caut soluții. Filmările au fost o experiență foarte intensă. La început aveam nevoie doar să povestesc, să fiu ascultată.“
Orele de dans la care participa Ștefania se desfășurau într-o cămăruță mică și întunecată, așa că pentru Paula a devenit evident că dacă voia să filmeze trebuia să găsească o sală nouă, fără culori, fără oglinzi, cu pereții albi. „Voiam să filmez corpurile, să fiu aproape de dansatori, nu să stau la distanță și să folosesc o lentilă zoom. Voiam să simțim acele trăiri ale Ștefaniei mai mult decât într-un spectacol filmat sau într-un exercițiu de dans filmat. Ce am făcut eu a fost să transpun într-un limbaj cinematografic acel moment.“ Pe Paula o atrăgea arta Ștefaniei, i se părea atât de abstractă încât îi poate lăsa spectatorului toată libertatea de interpretare. Totuși ce a încercat să surprindă a fost acea parte artistică a Ștefaniei așa cum o gândise pentru scenariul filmului.
Momentele în care Ștefania este filmată performând – în timpul orelor de dans sau al unor show-uri personale, printre care instalația Fragile de la Timișoara – nu au fost percepute de aceasta ca fiind întâlniri speciale „pentru film“, ci ca „spații reale de performance. Paula filmase deja lucrările mele și eram foarte obișnuită cu felul ei de a observa și de a filma. Între noi exista o încredere și o naturalețe, astfel încât nu a fost nevoie să schimb, să cer nimic. Totul a rămas foarte organic la aceasta parte“, spune acum Ștefania.
„Nu îmi mai amintesc unde începea arta Ștefaniei și ce era gândit pentru film“, răspunde Paula când o întreb de un moment foarte specific surprins în film: chipurile decupate din fotografiile de familie, fixate în nisip, la voia valurilor. Dincolo de explorarea trecutului și a artei Ștefaniei Becheanu, filmul ne invită să reflectăm și la această întrepătrundere a universurilor artistice ale regizoarei și protagonistei sale.
Elena Vlădăreanu
Scriitoare și jurnalistă. Din 2017 vorbește despre filme la Radio România Cultural.
Elena Vlădăreanu
[:ro]Scriitoare și jurnalistă. Din 2017 vorbește despre filme la Radio România Cultural.[:en]Writer and Journalist. She talks about movies at the Cultural Romanian Radio Station since 2017.[:]