Rodica Lazăr, actriță: “Actoria este infinită și probabil de-asta nici nu moare.”

10 Decembrie 2020

Pe final de an, înainte de a intra în hibernare până în luna februarie, când ne vom reauzi și, sper eu, ne vom revedea, vă propun un interviu cu Rodica Lazăr – actriță de teatru și film, una dintre cele mai cunoscute din generația ei, care a lucrat cu nume precum Corneliu Porumboiu, Andrei Crețulescu, Francis Ford Coppola sau Costa Gavras, precum și regizori de teatru de renume internațional, din care îi amintim pe Andrei Șerban și Yuri Kordonsky.

Rodica este o femeie puternică și o actriță care își iubește meseria. Născută la Onești, în anul 1978, Rodica a absolvit Facultatea de Teatru și Film din București (UNATC) în 2001, debutând în 2002 în filmul Amin, în regia lui Costa Gavras. A jucat în film, teatru și televiziune și spune că cel mai mult îi place pe un platou de filmare. Am vorbit despre film, teatru, frici și diferitele roluri pe care o femeie le are într-o viață – mai multe despre Rodica în interviul de mai jos.

Ești una dintre cele mai cunoscute actrițe de film din generația ta, pentru publicul larg. 

Îți mulțumesc și sper să fie cum zici tu. (râde)

Ai jucat preponderent roluri de femei curajoase, directe, cu multă personalitate. Cum îți cunoști personajele, cum ajungi la ele și cum ți le însușești?

Vorbind cu regizorul, înțelegând cam ce vrea. Apoi, în funcție de personaj, fac muncă de cercetare. Sunt regizori care îți spun exact ce vor și te îndrumă. Eu mă gândesc foarte mult la personajele mele, la situații, la felul în care sunt descrise sau povestite de către regizori și încep să conștientizez lucruri, iar uneori recunosc că mă surprind lucrurile pe care le descopăr.

Ți-ai câștigat popularitatea cu ajutorul preponderent al filmelor de acțiune. Nu ți-e teamă de șabloane?

Aleg să nu-mi fie.

Dar de ce îți este frică în viață?

Să nu joc, să nu îmi pot face meseria – asta profesional. Altfel, în viață mi-e frică de nedreptate, să nu ajung în situația în care să-mi dau seama că nu pot acționa așa cum vreau, cum cred. Când ajungi în fața unui zid și nu ai ce să faci – mi se pare înspăimântător și sper să nu ajung acolo, să mă descurc cu mine mereu și să înțeleg de ce lumea e cum e, să accept – deși, pot spune că mi-e frică și de această acceptare. 

Rodica Lazăr, fotografiată de Sabina Costinel | Styling: Ruxandra Marin | Rochie: Parlor

Are vreo contribuție meseria de actor în viața ta, ca femeie, mamă, iubită sau prietenă?

Probabil că sunt mai relaxată atunci când mă simt privită, studiată, sau chiar judecată. Și poate mai dispusă să intru în jocurile copilului meu. În rest, nu joc roluri în viață, din simplul motiv că îmi este lene să pretind că sunt altcineva – eu cred că este o chestie de comoditate. Sunt așa cum sunt și, ca orice om, duc această luptă cu mine de a mă cunoaște, a mă accepta și a mă înțelege, și cred că pe măsură ce trec anii, mai înțeleg lucruri. 

Ce semnificație are feminismul pentru tine, Rodica?

În primul rând, nu m-aș declara o feministă, dar nici o anti-feministă. Cred, într-adevăr, că femeile au capacități pe care nu și le explorează întotdeauna, cred că femeile sunt niște ființe foarte puternice, care realmente pot mișca lumea. Pentru mine, feminismul “luminat” înseamnă respect între femei – când ne prețuim și suntem capabile să ne apreciem unele pe altele.

Și să ne susținem unele pe altele.

Mai ales, asta este o problemă delicată. La noi “feminismul” nu este ceva atât de discutat, sună a ceva “extrem”. Cred că am avea nevoie de o mișcare mai amplă, nu cred că la fel ca la americani, însă suntem o societate în care multe femei încă consideră că este ok ca bărbatul (și doar el) să fie capul familiei, că așa “trebuie” să fie, sau așa a lăsat Dumnezeu lucrurile. Poate un val mai mare de awareness ar ajuta femeile să înțeleagă că este important să ne susținem unele pe altele. 

Ai avut ocazia să lucrezi – fie că vorbim de roluri mici sau principale, cu regizori de film precum Costa Gavras, Francis Ford Coppola, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, ca să enumăr câțiva dintre cei cu renume internațional – și regizori de teatru precum Andrei Șerban sau Yuri Kordonsky. Ce ți-au adus aceste întâlniri, dincolo de experiență?

Cred că fiecare întâlnire m-a îmbogățit, cred că trebuie să te lași purtat de val, să nu fii încordat, încercând să furi tot ce poți de la o asemenea personalitate, dar să fii atent la ea. 

Rodica Lazăr, fotografiată de Sabina Costinel | Styling: Ruxandra Marin | Make-up: Anca Buldur

Nu cred că pot să-ți spun exact ce am învățat de la fiecare, însă învăț din orice întâlnire, chiar și din cele mai puțin importante – m-au adus unde sunt acum. Aș crede că e valabil pentru orice om care este atent la ce i se întâmplă. 

Am observat că sunt regizori, ca Marian Crișan și Andrei Crețulescu, cu care ai colaborat la mai multe proiecte. Te bucură astfel de reuniuni – ai putea spune că sunt o confirmare pentru tine, ca actriță?

Pe de o parte, da, dar și o confirmare a faptului că am lucrat bine împreună. Și da, bineînțeles că mă bucură când un regizor vrea să mai lucreze cu tine, probabil că încă sunt lucruri de descoperit. Tu, ca actor, asta trebuie să faci – să muncești, și orice experiență te antrenează. Mi s-a întâmplat și să refuz roluri, de cele mai multe ori din cauza timpului, sau dacă nu mi-a plăcut scenariul. 

Povestește-mi despre rolul din La Gomera și despre colaborarea cu Corneliu Porumboiu, care știu că a fost prima.

A fost prima colaborare cu Corneliu și a treia tentativă. Ne știm de foarte multă vreme, de prin facultate. Prima dată trebuia să îi pun o voce în A fost sau n-a fost, apoi în Polițist, Adjectiv trebuia să joc, dar nu ne-am coordonat cu timpul – s-au schimbat zilele de filmare, eu eram prinsă la teatru și nu s-a mai întâmplat. Ne-am nimerit acum, cu La Gomera – e un rol care mi-a plăcut foarte mult, însă nu cred că există roluri care nu mi-au plăcut; mie îmi place foarte mult să fac film, fie că e rol mic sau unul mai important, caut mereu să scot ce-i mai bun din el, și îmi și place foarte mult să fiu pe un platou de filmare. 

Rodica Lazăr. Foto: Sabina Costinel, Styling: Ruxandra Marin, Make-up: Anca Buldur

Îmi place cum a ieșit filmul – e foarte bine jucat, e adevărat că joc un rol de femeie puternică – cum ai zis mai devreme, dar a fost un rol care m-a incitat; mi se pare că are nuanțe, umor, mister și nu e un personaj pe care poți să îl cataloghezi ca fiind negativ sau pozitiv, mi-a plăcut mult această ambiguitate.

Corneliu e un tip foarte calm și cald, care își ia timp pentru actor – e un lux în filmul românesc, știm cu toții cât de greu se fac filmele. Corneliu nu te lasă și îți cere până iese ce vrea, iar pentru mine asta este foarte reconfortant, eu sunt genul care preferă să facă de nenumărate ori, cât mi se cere și cât sunt capabilă, ca să ajung acolo unde își dorește regizorul. El este cel care spune povestea și de foarte multe ori, chiar dacă nu simți că ai vrea să faci ca el, mi se pare important să te lași condus ca actor – poate tu ai tendința să îți duci personajul doar în locurile care îți sunt la îndemână. Am lucrat foarte bine cu Corneliu, a fost o întâmplare minunată și o echipă la fel. 

Ziceai că pentru tine este important să faci ce vrea regizorul. Sunt curioasă dacă ți s-a întâmplat vreodată ca ce vrea el să nu fie deloc în concordanță cu ce simți sau vrei tu?

Chiar deloc, nu. Dar da, mi s-a întâmplat să simt că mă duce într-o zonă în care nu aș fi vrut să merg și când să văd rezultatul, să zic “ok, așa a vrut el”. Nu mi s-a întâmplat niciodată să judec așa tare încât să consider că a fost ceva complet greșit. La teatru mi se întâmplă mai des, pentru că ai mai mult control decât în film și îți joci personajul și mâine și poimâine și te tot lovești de anumite lucruri pe care poate tu le-ai face altfel, dar nu e ceea ce ți-a cerut regizorul. Însă și la teatru asta se întâmplă de obicei la început, apoi eu îmi asum și îmi joc personajele așa cum sunt. 

Ai avut până în prezent parte de un rol care să nu aibă nimic din tine?

E imposibil să nu aibă ceva din tine pentru că, până la urmă, tu joci rolul – poate vorbești altfel, sau ești machiat într-un fel, dar ești tot tu și aduci ceva din tine. Profesorul meu de actorie, Ion Cojar, spunea că în noi este totul – fiecare personaj pe care îl poți întâlni, există în tine, toate arhetipurile umane. Mai departe intervine norocul și curajul, atunci când te întâlnești cu ceva ce n-ai vrea să crezi că există în tine, să ai curajul să arăți că există. E o teorie pe care mi-am asumat-o de la dl. profesor, m-a ajutat să-mi descopăr atât meseria, cât și cine sunt ca om. Un actor bun și norocos poate interpreta personaje foarte diverse.

Eu cred că ăsta e cel mai mare atu al unui actor – toate rolurile pe care le interpretezi sunt o unealtă în descoperirea de sine.

Asta clar, eu cred că actoria este o formă de autocunoaștere. Și cred că de asta se spune că ai nevoie de curaj să profesezi ca actor – nu pentru că te dezbraci sau te pupi cu mulți oameni, ăsta e un nivel superficial, însă la o privire mai atentă, curajul vine atunci când poți fi și urât, și scârbos, și rău – cu nuanțe. Ca oameni suntem diferiți, acționăm diferit, depinde de situație – nu cred că dacă ai fi pusă în anumite situații pe care le vezi în film, ai ști cum ai putea reacționa. Este același lucru cu personajele – dacă îl joacă “X” în regia lui “Y” va fi altfel decât dacă îl joacă “Z” în regia lui “W”.

Rodica Lazăr. Foto: Sabina Costinel, Styling: Ruxandra Marin | Rochie – Parlor

Actoria este infinită și probabil de-asta nici nu moare.

Ți-am citit (aproape) toate interviurile date. Mi-a rămas în minte ceva ce i-ai relatat Alinei Avram pentru OK! – cum că rolul de mamă este cel mai greu. De ce?

În primul rând pentru că este cea mai mare responsabilitate. În rolul ăsta nu îmi spune niciun regizor cum e mai bine sau ce să fac, și sunt responsabilă pentru viața unui alt om și nu orice om – cel mai important din viața mea. Situațiile, textul – astea nu îți sunt date de dinainte, iar cel din fața ta este cel mai neascultător actor. (râde)

Ce ai vrea să învețe Dora de la tine?

Din păcate, cred că e prea târziu pentru orice (râde). În momentul acesta în care se află ea (n. la vârsta adolescenței), că este ok să nu fii ca toți ceilalți, că este fix cum trebuie să fie și nu are nevoie de confirmări. Cred că este foarte greu să înveți un adolescent lucrurile astea, și nu cred că ai vreo garanție că toate lucrurile pe care crezi că le-ai insuflat copilului tău vor rămâne cum le-ai pus tu în el. Și poate că nici nu sunt întotdeauna cele mai bune pentru el – asta e o dilemă pe care o am: o învăț pentru că este bine pentru ea sau pentru că așa cred eu că este bine? Deci cred că o pot învăța doar acele lucruri basic, pe care le-am învățat și eu la rândul meu.

Ce ai învățat tu de la mama ta? 

Mi se pare că a trecut atâta timp, mama mea nu mai e de 13 ani. Era o femeie care încerca foarte mult să-mi dea încredere în mine și o făcea din dragoste și instinct – m-a învățat că este importantă familia, că e important să ai încredere în tine, că nu trebuie să pleci urechea la orice. Mama era o femeie care nu se pierdea în bârfe, nu stătea la cafele, aveam vecine care nici nu o plăcea. Ea nu pierdea niciodată vremea, asta cred că ar fi trebuit să învăț mai mult de la ea. Pe mine încă mă mai preocupă ce zice unul, altul, niște prostii. Mama era ceva special, mi se pare că era înaintea vremurilor în care trăia.

A schimbat cu ceva rolul de mamă modul în care îți privești cariera artistică? 

Te gândești uneori că ești departe de copil, dar cred că este cu dus și întors – n-am fost niciodată plecată de lângă copil de la 9am la 7pm, cum sunt alți părinți. Sunt luni întregi când sunt cu Dora, dar pot să fiu apoi plecată 1 lună jumate, dacă filmez în alte părți. Nu mi-am impus niciodată restricții, nu cred că o mamă frustrată de faptul că nu își poate face meseria din cauza copilului, îi transmite copilului ceva bun – poate că este o formă de egoism, e posibil, dar nu cred că dacă aș fi refuzat vreodată o filmare ca să stau cu copilul, l-ar fi făcut pe el mai bogat. Acel “m-am jertfit pentru tine” nu cred că este ceva ce vrea vreun copil să audă și nu cred că este un sacrificiu. Aș zice că sacrificiul, sau lupta, este mai degrabă să încerci să le faci pe amândouă.

Auzisem că mai și scrii și ai niște scenarii într-un sertar?

Am niște idei, dar sunt cam leneșă. Sunt încă la început.

Și, în final, spune-mi la ce lucrezi – pregătești ceva nou?

Probabil teatru, se tot plănuiesc lucruri după atâtea luni în care am fost închiși, însă nimic concret. Există și un proiect de film pe care este posibil să îl filmăm anul viitor – pe timp de iarnă. Însă nimic nu este sigur. 

Rodica Lazăr, fotografiată de Sabina Costinel. Styling: Ruxandra Marin | Capot: En Prive Atelier

Mulțumiri Parlor și En Prive Atelier  pentru ținutele oferite.



Laura Musat Laura Musat
Producător de film și fondator al ADFR, a visat de mic copil că va avea o revistă intr-o zi. Pe lângă poziția de redactor-șef, la Films in Frame prezintă interviul lunii. Îi plac animalele, muzica jazz și festivalurile de film.