Kiyoshi Kurosawa: „Sunt întotdeauna gelos pe libertatea pe care o are sunetul, comparativ cu imaginea”
Numele lui Kiyoshi Kurosawa este sinonim cu un anumit tip de horror japonez și, totuși, nimeni nu este sinonim cu el; Kurosawa este unul dintre cei mai distincți cineaști contemporani și unul dintre principalii autori care au definit cinematografia japoneză a anilor '90 și 2000. Amintim de doar câteva dintre capodoperele sale – hipnoticul thriller polițist Cure (1997), angoasanta fabulă digitală Pulse (2001), sau aparent mai reținutul, dar totuși la fel de înfiorătorul Tokyo Sonata (2008), titluri care ar putea figura lejer pe listele celor mai bune filme din toate timpurile. Povești de groază și suspans, tensiuni care se ascund sub suprafețe placide, lumea morților și a supranaturalului contopindu-se cu realitatea, sunete bântuitoare, amintiri și apariții, filmele lui Kurosawa sunt dispozitive calculate care te fac să te întorci și să te uiți în spate iar și iar, doar pentru a te asigura că nu există nicio forță întunecată care încearcă să te înhațe și pe tine. Deși horror-ul a fost genul care i-a adus cea mai mare recunoaștere, regizorul a flirtat și cu alte medii, inclusiv televiziunea și V-Cinema, sau genuri mai puțin prestigioase (cum ar fi filmele pink) care l-au ajutat să se lanseze ca cineast în anii '80.
A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.
