Ioana Chițu: „Când am de jucat scene sensibile, refuz să mă gândesc la «cum se vede»”

15 Martie 2022

Când vezi Crai nou te simți nimerit adesea în mijlocul unei certe interminabile în familie, cu intervenții iritate sau auto-complezente venite din toate colțurile ecranului și prăbușite pe umerii împovărați ai protagonistei, Irina, interpretată de Ioana Chițu. Chiar în momentele mai liniștite ale filmului, ți-e greu să-ți imaginezi că actorii se bucurau de aerul proaspăt de munte și făceau glume între cadre sau își spuneau ce-a mers și ce, nu, înainte să iasă din ochiul tornadei.

Irina e un personaj totodată ofertant și riscant pentru actrița care-l interpretează. Ba e între rude care-i spun ce-i mai bine pentru ea, ba insistă, fără să știe de unde să-nceapă, că vrea să meargă la facultate în București; alteori lămurește lucrurile cu un bărbat cu care a petrecut o noapte pe care încearcă să și-o amintească; sau e când victima, când agresorul unui văr cu care-și împarte treburile din afacerea familiei. E un personaj care necesită creativitate (nu sunt multe protagoniste ca ea, să fi construit un fel de-a fi familiar, în cinemaul românesc) și e întotdeauna în atenția spectatorilor, dar este în același timp vulnerabilă, prinsă în ipostaze puțin flatante, uneori pasivă, de altfel ca multe femei din societatea în care trăim și ale căror experiențe merită reprezentate pe ecran.  

Ioana Chițu s-a aruncat în rol fără frică și-acum, în preajma premierei românești a filmului, ne povestește despre experiența ei. Am întrebat-o despre colaborarea cu Alina Grigore, regizoarea lui Crai nou care e la rândul ei, ca formare, actriță și instruiește cursanți din 2011 în cadrul școlii de actorie InLight; și am vrut să aflu, (aproape) la cald, cum s-a simțit tumultul de pe ecran din fața camerei. Nu în ultimul rând, pentru că proiectul, dar și cariera Ioanei, au tangențe cu activismul, am fost curioasă să aflu cum își vede puterea de a fi vulnerabilă într-un context ficțional.  

 

Pregătirea personajului tău a fost îndelungată și, după mine, se vede în felul în care tu reușești să „fii” Irina. Cum ai lucrat cu Alina Grigore înaintea perioadei de filmare?

Relația mea cu Alina este una de lungă durată, cu istorie, cunoscând-o încă de pe vremea când eram la liceu și am lucrat cu ea la un spectacol de teatru. Am apreciat mereu la ea felul în care explică psihologia personajelor și natura relațiilor dintre ele, ca ulterior să-ți adreseze întrebări specifice și să te ghideze înspre descoperirea completă a personajului pe care trebuie să-l compui. 

Când mi-a propus să o joc pe Irina am avut un melanj de emoții; de la entuziasm, pentru că văzusem Ilegitim și mi s-a părut inedită și provocatoare metoda de lucru și cercetarea extinsă, la frică – deoarece traversam o perioadă dificilă profesional, cu proiecte rare și nesatisfăcătoare ce-mi răpiseră încrederea în mine și în viitorul meu ca actriță. 

Ioana Chițu in Crai Nou (2021) – photo by Ayfer Cadir

De fapt, încrederea în Alina și scenariul foarte bun m-au convins că trebuie să încerc, conștientă fiind că va fi foarte mult de muncă. 

Cred că am început lucrul efectiv prin 2016, pe când o parte din distribuție era diferită, cu discuții intense pe scenariu și pe istoricul Irinei, concentrându-ne pe experiențele comune dintre mine și Irina, personaj inspirat din istoriile mai multor fete pe care Alina le-a observat și documentat de-a lungul timpului. 

Am discutat foarte mult cu Alina despre acele fete, despre toate întâmplările la care a asistat încă din copilărie, documentate riguros. Am putut înțelege deoarece am observat la rându-mi istorii asemănătoare și am putut analiza atât din perspectivă psihologică cât și antropologică. 

Din nefericire, violența de gen, cu toate formele ei este atât de normalizată încât cred că orice femeie este sau a fost expusă la un moment dat. 

Provocarea și dificultatea au fost de fapt în construirea modului în care Irina răspunde la violență, a ritmului și energiei ei, eu având o personalitate extrem de diferită. 

De la o anumită pasivitate inițială, la felul în care se mișcă, vocea și poziția corpului au apărut firesc, fără să mă concentrez neapărat pe acestea. 

O altă preocupare intensă a fost înțelegerea deplină a relațiilor dintre personaje, de ce acționează și/sau reacționează în felul respectiv, de unde vin și care e motorul aparatului lor. După această perioadă de lucru la masă cu toții și toatele, am continuat cu niște improvizații pe text ghidate de Alina. Selecta diverse secvențe și le lucram în tot felul de locații: în mașină, în baruri, parcări chiar și pe câmp, în afara Bucureștiului. Ulterior am ajuns să repetăm chiar la locul filmării, la cabana Gigi Ursu. 

Cred că Irina a „crescut” și s-a dezvoltat pe măsură ce lucram, a căpătat multidimensionalitate și asta cred că s-a întâmplat inclusiv la filmare, de la dublă la dublă era mereu ceva nou de descoperit. 

 

A ajutat schimbarea de mediu, traiul la Cabana Gigi Ursu pe durata filmărilor, să funcționați colectiv? Mi se pare interesant și cumva specific românesc amestecul de urban și rupt-de-lume a familiei din film, pe de o parte business, cu bărbații la costum, pe de altă parte izolată și interdependentă.

Consider că a contribuit enorm imersarea în acel mediu atât pentru echipă și omogenizarea ei cât și pentru felul în care există și se manifestă personajele în spațiu. Începând de la toate activitățile gospodărești pe care le făceam împreună: adus apă de la pârâu, pus masa, tăiatul lemnelor, până la dormitul în aceeași cameră cu Ilinca Neacșu, actrița care o joacă pe Viki, sora Irinei, au dus la formarea unui colectiv apropiat în care s-a muncit colaborativ. 

Iar în serile de după zilele de filmare, cu discuții sub cer senin și  puzderie de stele s-au legat prietenii frumoase și conexiuni valoroase. Gabi și Geta Ursu, cele două femei-model care administrau acum-fosta cabană, sunt pentru mine niște exemple de independență și surse imense de inspirație. 

Legat de bărbații din film cred că este important de menționat că și aceste personaje au fost create după modele din realitate, care au fost observate și atent documentate. Iar dorința asta de a acumula venit și putere, prin tot felul de afaceri și combinații, venit care să se învârtă doar în familie, cred că este o consecință a capitalismului în care trăim și a patriarhatului. De aceea și imaginea rurală din film nu este aceea idilică pe care unii încă și-o imaginează. 

 

E un film pentru care experiența de vizionare e influențată mult și de imagine, mișcări de cameră, distanța între obiectiv și personaje etc. Ai avut vreo surpriză despre cum se văd lucrurile în montajul final față de cum ți le imaginai interpretând personajul?

Prima vizionare a fost chiar la Festivalul de Film de la San Sebastián, la premiera internațională. Mai văzusem niște secvențe la post-sincron, care scoase din context, păreau haotice. 

Ioana Chițu la Festivalul de Film de la San Sebastián

Am fost surprinsă și confuză fiindcă din montajul final lipseau multe secvențe pe care le-am filmat. Alina îmi comunicase intenția ei de renunța la niște cadre, dar nu știam exact la ce să mă aștept.

Primul gând a fost la cum o vor percepe spectatoarele și spectatorii pe Irina, dacă vor fi alături de ea în călătoria sa, dacă nu cumva sunt prea multe secvențe violente, fără momente de respiro, de detașare, care pot declanșa un prea mare disconfort. 

M-am simțit expusă cu totul, la prim-planuri în special, în mintea mea s-a întâmplat ceva foarte ciudat, aveam suprapusă imaginea Irinei cu imaginea pe care o am despre mine și a rezultat un sentiment dubios, necunoscut până-n momentul acela. Probabil asta s-a întâmplat și din cauză că am lucrat atât de intens și îndelung la construirea Irinei, încât a devenit cumva parte din mine. 

La a doua vizionare am reușit să mă detașez și să-l pot privi critic. 

Pe durata filmărilor  nu m-am uitat la duble pe video assist; când am de jucat scene sensibile ce necesită o anumită concentrare și vulnerabilizare, refuz să privesc ca să nu fiu distrasă de alte chestiuni și la cadru să-mi pierd scopul și să mă gândesc la „cum se vede”. Oricum, în permanență am știut cu ce obiectiv se trage, iar cu Adrian Pădurețu, directorul de imagine, am comunicat minunat, repetam înainte de „motor”, deci puteam să-mi imaginez cum arată. În afară de câteva secvențe în care aveam dubii vis-a-vis de ceea ce am jucat, când auzeam „tras” aveam încredere în Alina că e ceea ce trebuie. 

 

Care a fost procesul în colaborarea cu Mircea Postelnicu și Emil Măndănac? Pare că în ambele cazuri, volatilitatea relației voastre, cât și senzația că personajele voastre sunt legate (de legături de sânge sau atracție) destul de profund, au necesitat o chimie și înțelegere destul de puternice.

Pe Mircea îl cunosc de mulți ani, de când mergeam cu trupele de liceu pe la diverse festivaluri de teatru pentru adolescenți. Îi urmăresc activitatea încă din facultate și îl consider un actor excepțional. Pe lângă calitățile actoricești și preocuparea lui reală pentru înțelegerea personajului  pe care-l construiește, este și un coleg extrem de atent la nevoile partenerei de lucru, mereu am discutat sincer pre- și post-repetiție, ne-am dat feedback constant. Cred că ceea ce se simte în film este și pentru că am avut o foarte mare încredere unul în celălalt iar împreună cu Alina am discutat limitele personale astfel încât să nu fie o filmare traumatizantă pentru niciunul dintre noi. 

Emil este un coleg și un actor extrem de generos și răbdător cu care am colaborat foarte bine. Nu sunt ușoare secvențele de intimitate fizică, dar printr-o anumită disponibilitate și cu un umor comun am reușit să ne simțim confortabil în disconfortul pe care-l presupuneau momentele respective. 

Cred că a contat enorm experiența Alinei ca actriță pentru ghidajul acestor secvențe foarte sensibile.

 

Cât de des te-a surprins reacția cuiva din public (fie că e român, străin, jurnalist, spectator ocazional) la Crai nou? Fiind mai multe subiecte sensibile (de la viol la autonomia femeilor tinere, legături disfuncționale de familie), e de așteptat ca felul în care sunt interpretate lucrurile să fie divers.

Am avut privilegiul să particip la sesiuni de Q&A în diverse festivaluri internaționale unde a fost filmul selecționat. Cu o singură excepție, unde moderatoarea discuției a exotizat Europa de Est, afirmând că în Vest, respectiv Germania, este civilizație și există egalitate de șanse, peste tot pe unde am fost erau persoane care ori au trăit, ori au asistat la violență de gen, abuz sub diverse forme. 

Ceea ce mă îngrijorează este nivelul de conștientizare asupra acestei probleme, multe persoane întrebând de ce se întoarce Irina în mediul abuziv în care a trăit. Aceste întrebări ar trebui să releve cât de dificilă este, de fapt, eliberarea victimelor din medii abuzive și cât de dificil este accesul la educație. 

Aveam speranța ca în 2022 să nu mai existe comentarii de genul „nu mai lăsați femeile să scrie și să regizeze”, și aici mă refer la un spectator ocazional, care poate fi reprezentativ pentru anumite categorii, confirmând încă o dată necesitatea acestui film. 

 

Lăsând puțin deoparte Crai nou, ai oare personaje care te inspiră (că sunt feminine sau masculine, contemporane sau nu) în cinemaul românesc? 

Fără să mă gândesc prea mult o voi menționa pe Angela, interpretată de Dorina Lazăr,  în Angela merge mai departe, scris de Eva Sîrbu, regizat de Lucian Bratu, un film feminist socialist unde în prim plan este o femeie cu autonomie deplină, divorțată, care are un job tipic „bărbătesc”, o taximetristă care-și bea ceaiul singură și liniștită în fața televizorului, este solidară cu femeile și nu are nevoie de un bărbat pentru a-și duce existența. Foarte interesant redată relația cu mama ei, cât și cu partenerul. De asemenea, apreciez abordarea personajului Emi din Babardeală cu bucluc (r. Radu Jude), jucat minunat de o actriță pe care o apreciez enorm atât pentru talentul ei, cât și pentru munca activistă, Katia Pascariu. 

 

La capătul opus, ți se pare că există tipologii deranjante în teatrul sau filmul românesc?

Cel mai mult mă deranjează când sunt abordate tematici ce nu sunt experimentate de regizori cis-het, de exemplu avortul la tinere femei, care ajung să fie prezentate trivial, să lucreze împotriva drepturilor femeilor și să nu participe la emancipare. 

Vreau și am nevoie să văd în film și în teatru personaje complete și complexe, care să mă reprezinte, inspire și să-mi dea speranță că la un moment dat vom trăi într-o lume mai justă. 

 

Ai putea să ne spui mai multe despre cum vezi job description-ul unui actor? Pare că proiectele care te interesează sunt variate și se învecinează de multe ori cu activismul. Sunt curioasă în ce ipostaze ți se pare cel mai rewarding să interpretezi un rol în fața unui public.

„Job description” sună foarte corporatist, haha. Deși nu e menționat în fișa postului, de fapt habar n-am cum arată o fișa a postului a unei actrițe angajate într-un teatru de stat, căci muncesc total independent, pot spune că arta (deci teatrul și cinemaul) este politică. Și e necesar să fie tratată cu maximă responsabilitate. Mă simt utilă când pot da voce unor persoane mai puțin vizibile, să le fac să se simtă reprezentate și auzite. Să particip, împreună cu diverse echipe la educare și reprezentare, eventual să dăm un pic de putere și speranță unor grupuri cu mai puține privilegii. 

Rewarding e când vin la mine persoane după proiecții de film sau după spectacole și-mi spun „e povestea mea, e vindecător să știu că nu sunt singură” sau se întreabă „ce putem face mai departe?”.

Dar poate fi și extrem de frustrant când te gândești că poate fix cei care au puterea de a schimba ceva nu vin la teatru sau film și ai câteodată senzația că munca ta e în van. 

 



Predă film la UNATC București, iar când nu predă, scrie critică, iar când nu scrie, editează cronici și eseuri despre film la Acoperișul de Sticlă (și nu numai). Când nu face nimic din toate astea, se uită arbitrar pe YouTube-uri proaste sau, și mai bine, stă degeaba.