Între “Umbre” și “Inimi Cicatrizate”: un interviu cu Șerban Pavlu

19 Decembrie 2019

Înainte să ne așezăm pentru interviul nostru în bucătăria apartamentului său, Șerban Pavlu încheie rapid ședința foto și pregătește niște ceaiuri – prilej cu care apuc să mă uit în biblioteca mare din hol (care găzduiește doar o parte a colecției sale de literatură), unde găsesc, plăcut surprinsă, titluri precum Ce este cinematograful? Volumul I, al lui Andre Bazin, Notele despre cinematograf ale lui Robert Bresson, Montauk al lui Max Frisch și Gluma lui Kundera.

Fără îndoială, Șerban Pavlu (n. 1975) este unul dintre cei mai proeminenți actori români contemporani, fiind unul dintre chipurile inconfundabile ale Noului Cinema Românesc, cu o carieră prolifică și în teatru (fiind angajat al Teatrului Bulandra) și în dublaj. Pentru spectatorii micului ecran, chipul lui este sinonim cu cel al interlopului Relu Oncescu, protagonistul serialului de succes Umbre, al cărui al treilea sezon a avut recent premiera pe platforma video-on-demand HBO GO. Pentru spectatorii marelui ecran, Șerban Pavlu este actorul-fetiș al lui Radu Jude (el fiind prezent în toate filmele sale de lungmetraj, cât și în majoritatea scurtmetrajelor) și al lui Andrei Kretzulescu (idem!), cariera lui în cinema începând cu ultimele trei filme ale regretatului Lucian Pintilie: Terminus Paradis (1998), După-amiaza unui torționar (2001) și Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003). 

Cu ocazia noului sezon Umbre, am vorbit cu Șerban despre modul în care s-a apropiat de rolul lui Relu într-un sezon care abordează personajul într-un mod diferit: plasat doar aparent înspre marginile acțiunii însă totodată în epicentrul acesteia, cu un număr de replici (și chiar screentime) mult mai mic comparativ cu primele două sezoane. N-am ratat însă ocazia să-l întrebăm și câte ceva despre istoria lui cu cinemaul românesc. 

Foto: Marius Maldaianu

Tocmai ce-am maratonat sezonul 3 din Umbre.

Ai făcut binging?

Da, și am remarcat o diferență majoră față de restul sezoanelor, mai ales la nivel tonal – este mult mai întunecat.

Cred c-a fost o chestie dorită, că așa s-a definit universul Umbre: unul întunecat și lipsit de speranță. Dar este cu siguranță și o decizie stilistică. Mă bucur și îmi place mult când serialele „cu pretenții” au opțiuni stilistice care definesc un univers vizual, care aparține mediului în care evoluează personajele – e foarte mișto. Noi înșine am început să gândim în acești termeni. Fie că ne place sau nu, marile campanii pentru magazinele de modă sau de parfumuri creează o identitate vizuală a produsului.

Legat de estetica acestui sezon – am remarcat eludat niște capcane destul de evidente pentru o poveste cu interlopi români. Influențele de aici mi s-au părut mai apropiate de anumite seriale americane, precum Sopranos.

Asta a fost o chestie mișto, dar și un risc. Atunci când omagiezi un anumit film sau serial, există riscul să ți se spună că îți iese o ciulama. Ai vrut să faci Casino, dar îți iese Mamaia 96. Există un risc care cred că e o moștenire din cinemaul optzecist – ca atunci când se intră în această zonă interlopă, să se apeleze la teatralitate, la clișee. Încerc să îmi aduc aminte de răufăcători din anii nouăzeci și toți sunt așa. 

Nici nu au îmbătrânit bine acele filme.

Nu, pentru că era o lume așa, pe care noi mai mult ne-o închipuiam sau o copiam de-a dreptul. Am văzut recent filme în estetica giallo, și mi-am dat seama că, după zece ani, filmele românești cu răufăcători le-au copiat! Nu vreau să dau titluri, dar dacă aveau elemente erotice, cam acolo se duceau. 

Chestia asta m-a speriat întotdeauna, de când a început Umbre, încă de la prima propunere. Evident că m-am bucurat grozav de propunere, de ocazia de a lucra cu HBO, dar mi-am zis, doamne, cinemaul românesc poate fi uneori atât de penibil și pe lângă. Aici a apărut problema mea – nefiind genul de om care e Relu, adică un fost sportiv, fost mare luptător sau un tip care a crescut în găști, nu știam nimic despre asta. Și cum la film nu-i ca la teatru, adică o doză de autenticitate e recomandată, m-am speriat! Pe măsură ce mă apropiam de sfârșitul casting-ului și până am luat casting-ul, îmi tot ziceam „vai de mine…”

Primul sezon a fost de fapt o franciză a HBO, nu?

Da, a fost o reluare al unui prim sezon australian al serialului. Dar era doar o schemă dramaturgică. E puțin spus că Bogdan Mirică a adaptat-o – a mers pe acea schemă, cu aceleași personaje, dar situate în spațiul nostru. Am văzut câteva episoade din acea serie inițială, dar nu era o reușită, era ciudată – nici cal, nici măgar. S-a anulat după primul sezon. Dar aici s-a întâmplat ceva haios cu Umbre. A fost un fenomen.

Întrebam de primul sezon fiindcă tonul devine din ce în ce mai grav, de la sezon la sezon. Primul e mult mai comedic, dar și episoadele sunt mai mult sau mai puțin de sine stătătoare.

Seamănă cu acea serie inițială – avea și o notă funny, și una soap, dar și niște scene de acțiune care veneau brusc. Chestia asta a fost mișto pentru mine – mi-a plăcut mereu latura lui ironică, umorul lui negru, care e mereu prezent în serial și în dialogurile personajelor; ele adesea chiar fac mișto de situația în care se află. Apoi, există și un univers al autorului, dacă pot să zic așa – dar această lume, pusă laolaltă, funcționează și în sens opus: al amenințării reale, al chinului interior, al unei colcăieli interioare permanente, care se reflectă inclusiv sonor. E ca la David Lynch – vezi niște imagini idilice și deodată auzi o scrâșnitură. 

Ultimul sezon are mai multe scene de suspans și un registru mult mai psihologizat. Iar Relu – care oricum este un personaj taciturn, zgârcit cu vorba, vorbește și mai puțin. Cum a fost pentru tine experiența acestui sezon?

Odată ce te apropii cât de cât de Relu și personajul lui, sau ce îmi imaginez eu că este acest personaj, așa cum îl simt, nu e un tip care să „dea din gură”. Iarăși, oricât ar părea de clișeic, odată ce intri puțin într-un personaj, începi să îi simți convenția și limitele. Iar Relu cu siguranță nu este un om al cuvintelor. Când s-a întâmplat să am părți mai lungi, am simțit această inadvertență, cumva. Am început să mă gândesc la motivele pentru care omul acesta ar începe, deodată, să vorbească atât de mult, iar asta te face să cauți și mai mult în interiorul lui. În sezonul II are acel monolog lung – când îl torturează pe Nea Geamănu în hală – care e bine scris și mișto de jucat, dar vorbește brusc foarte mult! Așa că a trebuit să-mi construiesc o explicație pentru faptul că Relu brusc se destăinuie, de ce ține o predică acestui om, pe care îl mai și torturează. 

Așadar, am fost confortabil cu măsura aceasta în sezonul III – nu doar că vorbește mai puțin, dar și lucrurile pe care le spune sunt mai esențializate, că nu simte nevoia să explice în multe cuvinte. Chiar și când acestea sunt cerute grație situației în care se află, o face în modul cel mai redus cu putință. E un tip care caută scurtături și cu cât mai puțin este nevoit să spună, cu atât mai bine, că el crede că n-avem de fapt de ce să dăm atâta din gură.

Foto: Marius Maldaianu

Legat de fizicalitatea lui Relu, și acolo sunt niște diferențe – ce țin și de parcursul lui, de maturizarea lui în ceea ce privește gradul său în organizație, dar și a complexității din ce în ce mai mare a situației lui. 

Este un personaj care a fost dezvoltat, pe drum. Oricât ar părea de caraghios, nu mai este același om din sezonul I, nu doar fiindcă a trecut prin anumite lucruri, ci și datorită faptului că Șerban Pavlu a avansat în relația sa cu el. În primul sezon am fost foarte preocupat de această parte fizică, mi se părea cumva peste mână. E un om care intră într-un anumit mod în cameră, se așează într-un anumit mod și așa mai departe. Vedeam aceste lucruri. Râdeam cu un prieten care nu se ocupă cu filmul, care mi-a spus că Relu arată că a trecut prin pușcărie. Și ce spui cu asta e fapt? Nu spui că e mic, sau mare, sau musculos, sau slăbuț. Nu! Un tip care a făcut pușcărie. Asta e treaba actorului, să redea aceste senzații. 

Așa mi-l imaginam și eu pe el – unul care spune ceva prin prezența lui, una care, da, e neutră: nu poartă haine țipătoare. Până la urmă, asta e și natura meseriei lui – e un recuperator de bani. Nu e de parcă se duce acolo ca să se bată – din contră, scopul lui este să nu se bată și să plece cât mai repede cu banii la el. Am mai rezolvat din partea asta în timp, iar acum am simțit nevoia să mă preocup mai degrabă de latura lui psihologică. N-am avut niciodată un asemenea personaj, poate doar în teatru, unde uneori apar chestii foarte fizice. A găsi un sistem de mișcări care nu e al tău e dificil – nu era vorba despre ce să fac, ci despre ce să nu fac. Sunt detalii extrem de mici – la un moment dat Mirică țipa să vin să văd cum urc o scară. „Uite cum urci!” Și nu urcam în patru labe! „Hai bă, ce-i asta, tu vezi, ăsta așa urcă?”

Cum este să petreci atâta timp cu un personaj?

E ciudat! Îți dă o anumită idee, uite, dacă vrei să îți răspund ca un actor conștiincios, despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile – să lucrezi la un personaj, sau la un serial artistic. Cu măsura timpului pe care îl petreci prin a te apropia de el, prin a te gândi la cum se raportează la spațiu, cum se mișcă, cum vorbește și gesticulează. Și ai și o anumită senzație de siguranță pe care o oferă dimensiunea. Evident că e mai greu și muncești mai mult, dar de la un anumit punct încolo începi să simți că stăpânești niște mici butoane, că nu te mai gândești la cum le apeși încă din prima zi. Apeși și gata, apoi te poți gândi la alte lucruri, mai complicate, nu mai ai emoții când auzi „motor” sau „acțiune”.

În acest sezon lucrezi mult cu Costel Cașcaval, care joacă personajul lui Nicu – iar voi ați lucrat pentru prima oară în Terminus Paradis, acum 20 de ani. Cum a fost să lucrați împreună din nou? 

Mie nu mi se pare că sunt reverențe într-o parte sau alta. Bogdan îl place pe Costel Cașcaval, iar rolul acesta nu ar fi fost interpretat așa de orice alt actor. E un rol pe care mi l-am imaginat altfel atunci când citeam scenariul și pot spune cu siguranță că a fost o plăcere să-l văd pe Costel făcând ceva diferit față de ce mi-am închipuit. E o chestie foarte mișto să te uimească un actor. Cât a putut, a dus personajul într-o zonă foarte concretă, nu îl face ”pe răul”. De exemplu, opțiunile vestimentare ale personajului mi se păreau exagerate la început, însă deodată, după ce el s-a îmbrăcat cu aceste haine, am zis: „da, băi!”. O credeai, o credeai cu adevărat. Nu îți mai vorbea regizorul și costumierul prin personaj, ci chiar îți vorbea acel om. Și mi s-a părut foarte tare asta.

Foto: Marius Maldaianu

Mi-ar plăcea să vorbim puțin de Lucian Pintilie – care a fost discutat poate insuficient după moartea lui – cum era să lucrezi cu el? Sunt multe povești legendare despre cum era el pe platou.

Pentru mine a fost extraordinar de mișto. Știam legenda lui și o stimam – vorbesc de cea din timpul vieții – poate mai mult decât pe a altora. Ceea ce auzisem despre el, filmele pe care le văzusem – de exemplu, De ce trag clopotele, Mitică?, pe care îl văzusem de cinci ori – sunt la această formidabilă intersecție între teatru, film, și Caragiale, ceea ce știu că poate suna ciudat. Fiind student la teatru, revedeam filmul cu o mare plăcere, la fel cum îmi plăceau actorii cu care el a lucrat în film și ce s-a întâmplat cu aceștia. Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică? și Balanța erau pentru mine trei filme din top 5. Apoi venea legenda lui din teatru, care era exact pe gustul meu, pe ce îmi imaginam – un tip de regizor-dictator, dar un soi de dictatură luminată, o permanentă sursă de inspirație, la care chiar te puteai racorda. Și chiar era așa – erudiția lui, afinitatea pentru literatură, felul în care scria. Îmi plăcea mult literatura și mă raportam mult la universuri imaginare din cărți, cumva era acolo și o apropiere față de meseria mea, fiindcă atunci când descoperi o lume vezi și persoanele din ea. Referința literară exista mereu la Pintilie.

Terminus Paradis e bazat pe Amantul colivăresei, al lui Radu Aldulescu.

Aici voiam să ajung. Amantul colivăresei – am iubit romanul acesta, l-am devorat. Stilul rough al lui Adulescue foarte pe gustul meu, îmi place mult. El e născut în aceeași zi ca și mine, să știi. Dar, deasupra tuturor era Lucian Pintilie, care pentru mine era un ideal, care odată ce îl atingi, făcând cunoștință cu el, nu dezamăgește, ci dimpotrivă – te face să te uiți și mai sus. Mi-ar fi plăcut ca el să fi continuat să lucreze și în teatru, pentru că marea lui faimă, locul unde se întâmplau de fapt lucrurile mi se pare că era acolo. Regret foarte mult dispariția lui din teatru și apoi pe cea din viață.

Apoi, exista un fel de simpatie, habar nu am, a dânsului către mine. Nu știu dacă chiar simțea asta sau era doar în capul meu, însă cert e că niciodată nu mi-a fost frica, pe care mulți o descriau în relație cu dânsul. Ori, eu mă simțeam ca peștele în apă: abia așteptam să urle, să mă ironizeze, să mă minimizeze, să mă pună să mănânc 18 savarine (făcea duble multe). Mă duceam ca la masaj. Eram în culmea fericirii, iar senzația că eu îmi fac meseria cu Lucian Pintilie era incredibilă. Putea să se transforme ușor în genul de relație în care parcă îți dorești să se spele pe jos cu tine. Cred că o făcea, totuși, nu era un tip easy-going, dar nu mi s-a părut niciodată gratuit și nici că asta ar fi făcut parte din sistemul lui. Mai auzeam actori care spuneau că nu așa se poartă un regizor, ori eu îl consideram deasupra majorității regizorilor.

Și asta s-a văzut în influența pe care a avut-o.

Eu cred că a avut oricum o influență majoră asupra Noului Val. Mi-ar fi plăcut să mai lucrez cu el, a fost un start extraordinar pentru mine. Eu am fost și la castingul pentru Prea târziu, a fost o chestie – mi-a zis, „Dragă, eu nu am nevoie de dumneata, dar aș dori să fii și tu aici”. Îți dai seama, eram un student, iar chestiile astea le simțeai – faptul că omul te vrea acolo. Așa că m-am dus la Petroșani, că așa a vrut Lucian Pintilie. Nici nu mai știu dacă chiar mai apar sau nu în film – s-a tăiat o bucată din acea secvență, dar veneam cu un alt miner să-l arestez pe Victor Rebengiuc.

Mai este și acel rol din După-amiaza unui torționar, unde ți se aude doar vocea.

Dar aia a fost o chestie serioasă! A fost o opțiune pe platou, dar am repetat mult pentru acel rol, care a fost în toată regula și țin foarte mult la el. La fața locului nu prea pricepeam ce facem, dar am revăzut filmul recent și m-am gândit, „Pfu, dobitoc mai erai, băi băiatule”. Nu pricepeam întregul, sau funcția mea, ba chiar mi se părea totul cam suprarealist. Acum mi-ar plăcea foarte mult să îl fac – bucata aia. 

E un rol foarte puternic. Care intuiește și spre mai marea realitate politică a României, la finalul anilor nouăzeci.

E un rol puternic și mă tem că nu sunt eu suficient de puternic pentru acel rol. Cât despre partea politică… nu știu dacă Pintilie avea complexul Casandrei, dar există niște premoniții în filmele lui. El era în permanență consumat de lucrurile acestea, o problemă constantă pentru el. O preocupare constantă pentru politică dar și pentru traseul țării noastre.

Foto: Marius Maldaianu

Că tot vorbim de cinema politic, aș vrea să te întreb și despre colaborarea ta cu Radu Jude.  Ești în toate filmele lui, nu?

Cred că da! (râde) În afară de Lampa cu căciulă.

Cum a fost să colaborezi cu el pe întregul parcurs al carierei sale, el debutând în lungmetraj acum 11 ani? Considerând și parcursul artistic al lui Radu Jude, care merge înspre o direcție complet remarcabilă, recuperând un teritoriu cinematografic întreg. Cum a fost tot acest un parcurs în care ai jucat și roluri principale și roluri mici?

A fost fabulos! Pentru mine rămâne o conexiune permanentă cu cinemaul de artă, recunosc, este și un fel de mentor pentru mine în această direcție, fără ca el să o știe. Vorbesc des cu el despre asta și asta-i realitatea – chiar dacă am ajuns să citesc de unul singur despre cinema, au fost de regulă lucruri pe care el mi le-a recomandat. Și nu mai spun de filmele pe care mi le-a recomandat.

Și atunci, pentru mine, ceea ce face Radu și faptul că are această capacitate, ce ține tot de stil – de a nu avea niciun stil, de a se desprinde de această idee că trebuie să-ți fii mereu fidel ție însuți, ca și cum, nu știu… pictezi. Deși cred că dacă ar și picta, tot ar sări dintr-o direcție în alta. Și chestia asta mi se pare foarte mișto, adică ăsta e post-postmodernism adevărat. Și există de fapt un fir roșu și există un Radu Jude foarte loial unor principii în fiecare film, nu e ca și cum e făcut de altcineva, cum am mai auzit. Acel lucru se regăsește în acest stil – nu poate nimeni să spună direct „Ah, ăsta-i un Radu Jude, uite cum sunt îmbrăcați actorii, cum e camera.” E mișto chestia asta, îmi place foarte mult. 

Să sari de la Inimi cicatrizate la Barbari, ce tare! Și aceste incursiuni din ce în ce mai dese ale lui în zona de film documentar. Plus, ultimul lui film – Tipografic Majuscul – care e într-o zonă stilistică iarăși aparte. Nu mai pot avea o relație așa de obiectivă pentru că mi-e prieten și îl admir foarte tare! Nu știu de ce face chestia asta (râde) și mă cheamă la fiecare film, dar cât timp o face, sunt foarte bucuros.

El solicită foarte multe epoci diferite în filmele sale recente. Cum se reflectă asta asupra actorului, care lucrează cu același regizor, însă în narațiuni plasate în epoci cât se poate de diferite?

Cred că există o minimă raportare la epocă și că lucrurile sunt mai degrabă influențate de perspectiva lui Radu, care e foarte brechtiană. Și această credință, că nu poți să readuci o epocă la viață – și aici putem să înlănțuim pagini de clișee – dar cinemaul de ficțiune nu este o artă prin care arătăm lucrurile așa cum arătau acum 100 de ani. Ca-n Spartacus, unde vorbesc engleză – asta cu engleză e deja un input personal. Nici nu mai pot să mă uit la asemenea filme, cel puțin nu fără această privire. 

Am revăzut de curând (mă rog, nu văd atâtea filme pe cât aș dori) Colonelul Redl, al lui Istvan Zsabo, cu Klaus Maria Brandauer. Dacă faci acest exercițiu acum, o să observi și diferențe între cum se făceau filme de epocă mai de demult și cum se fac acum, și pe baza lor diferențele – și nu mă refer aici la decizii stilistice, ci la suportul tehnic al filmelor, poți observa avansul tehnologic în sine. Și ăsta-i cel mai bun exemplu ca să-ți dai seama că, de fapt, nu reconstituie nimeni nicio epocă, este doar o reprezentare a noastră, o convenție în care prezentăm niște fapte pe care le judecăm cu mintea noastră de acum. Pentru că filtrul nostru moral se tot schimbă. Oamenii chiar cred că asta fac. Văzând Colonelul Redl, care e despre imperiul austro-ungar, deja îmi dădeam seama că imaginea e într-un anume fel, că actorii sunt tunși într-un anume fel, camera, culorile, pelicula folosită… dacă ar fi fost făcut în anii 2000, ar fi fost complet diferit, deși subiectul ar fi identic. Sau în Barry Lindon al lui Kubrick! (râde) Actoria are ceva din anii șaptezeci! Ei, Radu are această viziune aparte despre cum adaptezi istoria și acum văd și eu lucrurile așa – sigur, Aferim! încă e foarte apropiat de acel model, dar senzația de imersiune este spartă constant. Și nu mai poți nici tu să faci chiar method acting ca actor într-un asemenea film. Plus, regia lui Radu e foarte directă cu actorii, nu îți cere să te scufunzi în personaj, ci îți spune „Uite, aici e foarte caraghios ce faci”, sau „Aici ești penibil”, „Aici vorbești mai tare”, nu intri într-o discuție de idei – și iubesc chestia asta. 

Ultima întrebare. Ce pregătești acum?

Acum dau casting-uri. Mai am puțin și fac 45 de ani – cu o carieră, cum îmi spun unii. Între timp pot fi găsit la Teatrul Bulandra, unde joc la limita rezistenței mele fizice în spectacolul Coriolanus și-n Zadarnicile chinuri ale dragostei, ambele de William Shakespeare. Și-n cinema, se pregătește Tipografic Majuscul, unde dacă scapi batista pe jos m-ai pierdut, dar (râde) …

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.


Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de