Catalin Mitulescu: “Succesul cinematografiei românești ar fi trebuit să ducă la un sistem care să funcționeze mai bine.”

12 Martie 2020

Primul meu film românesc văzut în cinema a fost un film scris de Cătălin Mitulescu, la care m-a dus mama când aveam 16 ani. Este vorba de ”Eu când vreau să fluier, fluier” și este încă unul din filmele mele preferate autohtone. Mai târziu l-am descoperit  pe Cătălin și în postura de regizor – primele filme de lungmetraj regizate de el și vizionate de mine au fost, în ordinea vizionării, Dincolo de calea ferată și Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii. Ce mi-a plăcut la fiecare film scris sau regizat de Mitulescu a fost, de fiecare dată, povestea – spre deosebire de alți regizori din Noul Val Românesc, Cătălin pune mereu accent pe povestea filmelor lui, îi simți interesul față de public, de nevoile și dorințele celor care le vor viziona.

Noul său film, Heidi este nominalizat anul acesta la premiile Gopo, motiv pentru care l-am invitat pe Cătălin să povestim despre felul în care își construiește poveștile, personajele  și ce înseamnă să fii în același timp și regizor și scenarist și producător.

Cătălin, ești scenarist, regizor și producător. Ce îți aduce fiecare și cum conviețuiesc cele trei în viața ta?

Cred că sunt regizor (râde). Sigur, am avut ocazia să devin și producător însă a avut legătură tot cu statutul meu de regizor, pentru că scriam mult și eram într-o perioadă când toți regizorii își scriau filmele și își deschideau case de producție. Statutul de scenarist mă ajută să îmi fac meseria de regizor, cred că cele două sunt legate foarte tare. Statutul de producător nu cred că m-a ajutat neapărat, mai mult mi-a mâncat timp.

Ce a însemnat succesul scurtmetrajului Trafic, pentru tine – ca regizor și pentru Strada Film – ca producător?

Lucrurile s-au întâmplat foarte repede atunci. Fusesem deja cu filmele de școală la Cannes – Cinefondation (17 minute întârziere și București-Wien), iar succesul lor m-a ajutat să încep lucrul la un lungmetraj, care era într-o fază destul de avansată când Trafic a luat Palme D’or – aveam inclusiv un producător francez. Bineînțeles, succesul scurtmetrajului a venit ca o confirmare dar nu am avut timp să mă bucur de el.

În 2006 deja filmam Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii  – datorită Trafic, au mai apărut niște finanțări internaționale pentru film, de care aveam nevoie.

Povestește-mi despre debutul tău – ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”.

N-am mai vorbit de multă vreme despre filmul ăsta, însă uitându-ma în urmă și văzând și alte debuturi – ca producător, pot spune că este un film clasic de debut, în care se simte nevoia regizorului de a-și spune povestea, cu trăirile din adolescență, din copilărie – toată perioada ceaușistă. A fost o filmare lungă, cu o echipă foarte motivată să redea toată lumea aia pe care o trăisem. Pe atunci era încă foarte multă încrâncenare, ură vis-à-vis de perioada comunistă; am simțit nevoia să spun o poveste prin care mă împăcam cu trecutul ăla și cred că procesul ăsta ne-a făcut bine tuturor celor care am lucrat la film.

Dorothea Petre, still din Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii

Este dificil pentru tine să lași deoparte pălăria de producător atunci când intri în rolul de regizor?

La un moment dat, tind să mă auto cenzurez; am vrut să intru și în postura de producător ca să mă pot arunca până la capăt, ca regizor. Fără cenzură. Producătorul Cătălin Mitulescu nu mă încurcă foarte tare, însă este foarte greu să te dedublezi, să fii și regizorul ăla deștept, și producătorul ăla organizat și scenaristul ăla creativ – până la urmă, filmul se face în echipă.

Ideal ar fi să găsești producătorul ăla cu care să ai o relație dincolo de buget sau zile de filmare, iar eu să rămân doar regizor.

În majoritatea filmelor tale, una din temele principale pe care le tratezi este dragostea. Ce te atrage în mod special la acest subiect?

Cred că mai mult relația cu o femeie ma provoacă – e o lume pe care încă încerc să o înțeleg. E o sursă de emoții și de inspirație. Dragostea sigur că este o parte din această relație, dar  e doar o parte.

De aici a plecat și povestea ultimului tău film, Heidi?

Heidi a plecat de la o poveste foarte dark – am petrecut un timp cu un ofițer de poliție, care lucrase pe centură și era un tip tare interesant – avea o latură necunoscută care m-a incitat să aflu mai multe. Pe vremea aia, polițiștii aveau mai multă putere și le era mai ușor să facă lucruri, să zicem, neortodoxe – dar nu a recunoscut niciodată că a întrecut măsura. Mi-a povestit de un caz pe care mi-am axat povestea, motiv pentru care procesul de scriere a mers foarte repede.

Ai lucrat cu un scenarist.

Da, cu Radu Aldulescu – îi citisem cărțile, îmi place cum scrie, atmosfera, personajele lui. După ce am scris aproximativ 40-50 pagini din Heidi, am simțit nevoia să îi ofer lui povestea și ne-am întâlnit undeva, pe parcurs. Am lucrat mult, a fost așa un ping-pong: el a lucrat pe cele 50 de pagini ale mele, eu am dezvoltat povestea mai departe și tot așa.

Caut de fiecare data să lucrez cu un scenarist – mi se pare că de fiecare data se întâmplă ceva când dai de un scenarist bun.

Gheorghe Visu și Cătălina Mihai fac două roluri foarte bune, chimia dintre ei este puternică. Sunt repetițiile importante, înainte de începerea filmărilor?

Depinde, în cazul ăsta nu. Geo a venit cu fricile lui, Cătălina – fiind primul ei film, s-a aruncat cu totul în rol și am decis să nu repet. Am discutat cu fiecare în parte despre personajele lor, lucrul cu fiecare a fost intens, dar ei împreună intrau în scenă fără să exerseze scenele – ba chiar mă enervam dacă îi prindeam că dădeau textul la machiaj, deși e normal să faci asta, preferam să o facă separat.

Cătălina Mihai & Gheorghe Visu – Heidi

Este modul tău de a lucra ca regizor sau Heidi a fost un caz aparte?

Cred că depinde de script foarte tare; de exemplu, în Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, trebuia să existe o chimie între personajul principal feminin și copilul – a fost necesar să stea un timp împreună și să existe o relație între ei.

Știu că ai lucrat și de data asta cu Marius Panduru – la Heidi. Am citit într-un interviu dat de tine celor de la Variety că ați pierdut stock-ul de film de 35mm, motiv pentru care ați trecut la cel de 16mm.

Nu, a fost puțin altfel. Lucrez cu Marius încă din școală și avem amândoi, să zicem,  o dragoste pentru peliculă – primul film pe care l-am făcut pe 16mm a fost pentru noi o descoperire, și căutăm de fiecare data să găsim soluția cea mai bună pentru o poveste.

În România aproape toate filmele se fac astăzi pe digital, iar noi căutam o formula să adaptăm digitalul la povestea filmului Heidi, ceea ce a fost imposibil. Până la urmă Marius a venit cu ideea de a trage pe 16mm și a luptat mult pentru asta. Cred că a fost cea mai bună soluție.

Gheorghe Visu, Heidi
Gheorghe Visu in Heidi

Ești printre regizorii așa numitului ”Nou Val Românesc”, care a pornit la începutul anilor 2000. 20 de ani mai târziu, cum ți se pare că s-a schimbat mica industrie autohtonă?

Mi se pare că au apărut mulți regizori noi, ceea ce e foarte bine. La începutul Noului Val, vorbeam între noi despre faptul că nu suntem o industrie, suntem niște cazuri izolate, niște autori care fac filme și toți ne doream o industrie și filme de gen. Nu cred că am devenit o industrie – suntem încă niște ciudăței care își spun propriile povești; desi au apărut filme cu suces de public – sunt departe de ceea ce facem noi. Nu mi se pare că ne-am mișcat foarte tare, desi există mai multe case de producție și regizori, finanțările sunt aceleași sau mai puține. Succesul ăsta pe care l-a tot avut cinematografia românească ar fi trebuit să ducă la un sistem care să funcționeze mai bine.

În orice caz, este o lume interesantă, vie, care va scoate filme din ce în ce mai bune.

Să ne imaginăm că ai avea un buget de film Hollywoodian. Ai vreo idee de film big budget pe care ți-ar plăcea să o vezi pe marele ecran?

Da, am ceva idei pe care mi le refuz, pentru că nu le consider realiste. Există povești puternice românești – povestea Mariei Tănase, pe care au tot încercat unii și alții să o facă. Sunt multe subiecte, filmele cu haiduci, filmele de epocă, povești foarte tari dar pe care nu le pot trata momentan cu seriozitate.

Ai schimba ceva la vreunul din filmele tale, dacă ai avea ocazia?

Da, sigur, dar nu pot să mă gândesc la asta. Din punctul de vedere al publicului și al relevanței pe care il au în fața unei audiențe, cred că este mereu ceva de schimbat, dar nu poți să te întorci – pentru mine au fost toate călătorii care m-au dus undeva și cred că mai departe, important este următorul film la care vrei să lucrezi, pe care îl dezvolți acum.

Și ce dezvolți acum?

Am două povești dar sunt încă într-un stadiu incipient și nu pot vorbi despre ele.

Laura Musat Laura Musat
Producător de film și fondator al ADFR, a visat de mic copil că va avea o revistă intr-o zi. Pe lângă poziția de redactor-șef, la Films in Frame scrie interviurile bi-lunare de joi alături de Flavia. Îi plac animalele, muzica jazz și festivalurile de film.