De la sfârșitul lunii martie, Centrul Național al Cinematografiei (CNC) din Republica Moldova are un nou director, pe fosta producătoare de film Valentina Iusuphodjaev. Ea a fost instalată în funcție după mai multe luni de tergiversări din partea guvernului, fără explicații oficiale, deși câștigase concursul încă din toamna anului trecut. În această perioadă, CNC a funcționat cu o conducere interimară, după încheierea mandatului fostului director, regizorul Valeriu Jereghi. 

CNC Moldova a fost creat în 2016, iar din 2017 a început finanțările. De atunci, a finanțat aproximativ 40 de filme, marea majoritate scurtmetraje. Trei proiecte în special au avut o circulație internațională bună în acești ani, adică au fost prezente în festivaluri importante: documentarul de lungmetraj „Grădina Sovietică” (2019), de Dragoș Turea, selectat la Sarajevo și în alte festivaluri și premiat la începutul lui 2020 cu trofeul pentru cel mai bun film la prima ediție a Galei Cineaștilor, organizată de Uniunea Cineaștilor din Moldova, animația de scurtmetraj „Of” (2019), de Vlad Bolgarin, și scurtmetrajul de ficțiune „Salix Caprea” (2018), de Valeriu Andriuță. 

Am stat de vorbă cu Valentina Iusuphodjaev despre problemele CNC și ale cinematografiei din Republica Moldova, despre obiectivele mandatului său, dar și despre potențialul cineaștilor moldoveni.

Care consideri că este principala problemă a CNC în momentul de faţă?

Faptul că nu există un fond cinematografic. Am făcut un research şi am văzut că mai sunt ţări care lucrează pe schema unei alocaţii de la stat, însă acolo există o derogare în legea finanţelor publice şi în legea bugetului de stat care permite reeşalonarea finanţelor pentru anii următori. La noi, conform legii bugetului, producătorii trebuie să cheltuiască banii în anul în care i-au accesat, în care le-au fost alocaţi de stat. Iar asta creează probleme atât pentru producători, care nu pot să lucreze în condiţii adecvate, cât şi pentru stat, în acest caz CNC, care gestionează aceşti bani şi care este pus în situaţia să-i valorifice pentru că altfel îi pierde. 

Or, atunci când vorbim de film, se ştie că lucrurile nu se întâmplă atât de repede. Este nevoie de timp pentru producţie. În toate ţările europene lucrurile funcţionează altfel: un producător câştigă nişte bani, însă nu îi accesează până nu este pregătit, până nu are undă verde de a se lansa în producţie. Oricum, CNC nu acoperă integral bugetul unui film, așa că producătorul trebuie să mai aducă bani din altă parte.

Domeniul nostru este unul specific, sper să fim înţeleşi şi să reuşim să schimbăm cadrul legislativ. Însă în prezent Moldova trece printr-o criză politică majoră. Are un guvern temporar, nefuncţional. Aşteptăm alegerile anticipate, pentru a avea un parlament şi un guvern şi pentru a putea să le punem pe masă subiectul, să facem lobby şi să explicăm de ce este nevoie de schimbare. Ştiu că nu va fi uşor. Suntem o ţară mică, nu există o piaţă. Pe parcursul multor ani după independenţă, producția de film a fost ceva sporadic. Aşa că există un scepticism faţă de acest sector, faţă de ideea că el poate să dea nişte rezultate. Cred că cea mai mare parte din muncă este convingerea factorilor de decizie că industria de film nu trebuie să fie ignorată, că e nevoie de a crea condiții legislative, financiare, fiscale pentru a o stimula.

Dar în momentul în care s-a făcut legea cinematografiei, care e inspirată de cea din România, de ce nu s-a introdus şi prevederea legată de existenţa unui fond?

A fost. Dar nu a trecut atunci. Fondul nu a fost avizat de câteva ministere. În primul rând, Ministerul Finanţelor nu acceptă acest lucru. Am fost în discuţii cu reprezentanţi ai Ministerul Finanţelor şi cu foşti miniştri pentru a vedea unde este problema. Se pare că ar fi un angajament cu Banca Mondială, care a restricţionat în general existenţa fondurilor în Moldova, pentru că au fost diferite situaţii în trecut când s-au furat bani. A fost o cerinţă a lor. Însă trebuie verificat dacă mai există şi acum această restricţie sau este vorba doar de o reticenţă birocratică. O să vedem. Existenţa unui fond îţi permite acumularea unor resurse şi nu ar mai exista o dependenţă de cine face bugetul de stat, de ce partid este la putere ş.a.m.d. Poate că într-o primă etapă am putea continua să funcţionăm cu această alocaţie de la stat, însă este nevoie de derogarea de care spuneam.

Dar care este bugetul anual al CNC?

Noi avem opt milioane de lei moldoveneşti (1,82 milioane de lei românești – n.r.). Dintre acestea, şase milioane de lei moldoveneşti, adică aproape 300.000 de euro, sunt pentru producţia de film propriu-zisă şi pentru alte genuri de activităţi. Restul sunt pentru bugetul operaţional al CNC, care a fost totuşi micşorat în acest an cu jumătate de milion de lei moldovenești, sumă ce a trecut tot la finanţări. Pentru un domeniu ca cinematografia, e o sumă extrem de mică.

Care ar fi o altă dificultate majoră şi urgentă?

Mai e una care ţine tot de cadrul legal. Am descoperit că legea privind schema cash rebate stă şi se prăfuieşte. Acum câţiva ani a trecut foarte rapid prin parlament, dar apoi a rămas la nivel de regulament şi nu s-a mai întâmplat nimic. Nu a funcţionat deloc. Schema e la Agenţia de Investiţii, dar regulamentul a ajuns la CNC, pentru că limbajul este unul specific. Am stat eu şi cu juristul şi am redactat parţial acest regulament. A rămas să mai lucrăm la câteva capitole. Indiferent cine o gestionează, schema trebuie să existe şi să înceapă să funcţioneze, chiar dacă nu sunt sigură că va stimula atât de mult domeniul. Oricum suntem la coadă. Toate ţările au introdus de mult cash rebate-ul. Dar pe lângă asta mai trebuie oferit şi altceva în cazul nostru. Cred că ar fi nevoie de anumite facilități fiscale pentru a face această regiune atractivă pentru producătorii străini. 

În România există în continuare unele disfuncţionalităţi în privinţa concursurilor de finanţare organizate de CNC şi aproape de fiecare dată apar controverse şi nemulţumiri. Ele există şi în Moldova, din câte am văzut, aşa cum s-a întâmplat şi la ultima sesiune, de la începutul anului, când fostul director al CNC, regizorul Valeriu Jereghi, a participat, prin intermediul unei case de producţie, la concurs şi a obţinut cea mai mare finanţare. O diferenţă majoră față de România este că numele membrilor comisiei sunt ţinute secret pe tot parcursul procesului de organizare a concursului, dar şi ulterior, deşi bănuiesc că breasla ştie, neoficial, cine sunt respectivii. Cum vezi tu procesul de organizare a concursurilor? Cum ar trebui să arate? Consideri că această secretizare ar trebuie să continue?

M-am gândit la acest aspect și cred că ar trebui să schimbăm regulamentul. Însă există un întreg proces birocratic. Fiecare schimbare, inclusiv una de acest fel, trebuie avizată de fiecare minister în parte. Personal, nu am înţeles niciodată de ce nu poate fi desecretizată această comisie după ce a jurizat. Mai mult decât atât, membrii ei ar putea fi întrebaţi în legătură cu deciziile lor. Mi se pare că cei care jurizează trebuie să îşi asume ceea ce fac. Ştim cu toţii că există şi subiectivitate în jurizarea unor scenarii, dar, dincolo de asta, cel care face parte dintr-un juriu trebuie să îşi asume poziţia. 

Atunci când s-a făcut acest regulament, s-a întâmplat totul foarte rapid, în câteva săptămâni. De fapt, s-a preluat din România. Dar a apărut întrebarea despre filtre. Suntem o ţară mică, toată lumea se ştie cu toată lumea. S-a încercat să se introducă nişte filtre, pentru ca rezultatele să fie cât mai imparţiale. Or, practica a arătat că lucrurile nu funcţionează aşa neapărat. Din punctul meu de vedere, sunt mai importante calitatea comisiei, buna intenţie şi verticalitatea membrilor săi. Iar o desecretizare i-ar face poate mai responsabili. 

Apoi, cred că trebuie să introducem practica de pitching, cu participarea tuturor celor care au depus dosare. Iar aceste pitching-uri ar trebui să fie înregistrate, pentru că până la urmă e vorba de banul contribuabilului, care ar trebui să poată vedea ce decizii au luat cei care au jurizat şi de ce le-au luat, dar şi cu ce proiecte au participat cei înscrişi. Poate că un feedback din partea societăţii, adică a spectatorului, este util.

Dincolo de CNC și de dificultățile financiare, care crezi că ar fi o problemă majoră a cinematografiei din Moldova?

Aş zice că lipsa unui mediu cinematografic. De aici aş începe. Existenţa unui mediu stimulează, de fapt, multe lucruri: spiritul de comunitate, nivelul de cultură cinematografică, ambiţiile sănătoase, competitivitatea. 

Lipsa acestui mediu se resfrânge nu numai în branşă, dar şi în societate în general. De exemplu, sunt mulţi oameni care nici nu ştiu că se produce ceva aici.

Din fericire, avem câteva festivaluri la Chișinău care au reuşit să formeze un public şi sunt o gură de aer proaspăt pentru cinefili.

Totuşi, există o facultate de film la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP), există CNC, Uniunea Cineaştilor, Studioul Moldova-Film. 

Există nişte entităţi. Asta nu presupune încă existenţa unui mediu, din punctul meu de vedere. Când vorbesc despre mediu, mă refer şi la existenţa unei critici de film, de exemplu. Cred că sunt mai mult componente. E vorba şi de un interes sporit din partea media. Atunci poate că ar fi şi un interes din partea agenţilor economici. Cred că gheaţa se va sparge totuşi. E timpul.

Am vorbit doar de obstacole. Dar care este potenţialul cineaştilor moldoveni? Recent, o tânără regizoare din Moldova, Olga Lucovnicova, a câştigat Ursul de Aur la Berlin pentru scurtmetraj cu documentarul Nanu Tudor, care este însă o coproducţie între Belgia, țara unde ea s-a stabilit, Portugalia şi Ungaria. Apoi, sunt mulţi cineaşti cunoscuți în România veniţi din Moldova – actori, regizori, directori de imagine, iar unii dintre ei au făcut şi ar vrea să facă filme şi în Moldova.

Cred că există un potenţial. Avem nişte oameni care au plecat de aici şi care au un statut şi premii de valoare în domeniu. Doar că trebuie să existe şi nişte condiţii pentru aceşti oameni. Şi când zic condiţii, nu mă refer doar la CNC şi la potenţialul său financiar. Sunt mult mai multe lucruri. Trebuie să existe un context în care să vrei să trăieşti.

Eu încerc să comunic des cu studenţii şi cu proaspeţii absolvenţi. Recent am avut o întâlnire cu un băiat care face masteratul şi care la un moment dat m-a întrebat: Are rost să rămân aici sau mai bine plec undeva şi o iau de la zero? M-a pus într-o situaţie dificilă.

E foarte greu să răspunzi la această întrebare, pentru că îţi asumi parcă şi o responsabilitate. I-am spus că nicăieri nu îi va fi uşor în film. Şi că decizia de a rămâne în acest domeniu este una personală. La fel şi cea de a pleca din țară. 

Deşi probabil ar fi nevoie să se facă un bilanţ obiectiv al fostei conduceri a CNC, o evaluare la rece a lucrurilor bune şi a celor mai puţin bune, pare că breasla a fost destul de divizată în aceşti ultimi ani şi că a existat o oarecare tensiune. E clar că acum există un moment de restart. Cum vezi rolul tău în acest context şi în relaţie cu oamenii de film? 

Eu cred că sunt în relaţii normale cu toată lumea. Cum văd eu lucrurile? Trebuie să fiu corectă în tot ceea ce fac şi cu toţi cineaştii. Evident, nu pot să contribui doar eu la formarea unei comunităţi, prin felul meu de a fi sau prin abordarea mea. Cred că mai trebuie să se întâmple şi alte lucruri, cum ar fi nişte evenimente şi proiecte care să facă această lume să comunice, atât în interiorul său, cât și cu cei din afară. 

Văd o uşoară apatie, pe care eu o înţeleg, pentru că vine din toată această situaţie generală şi parcă din lipsa unei perspective. Mi-aş dori mai multă implicare din partea comunităţii. Dar înţeleg că nu pot să mă aştept imediat la acest lucru. Trebuie să existe mai multe întâlniri, care să stimuleze dorinţa de exprimare. Ca director al CNC, am nevoie de diverse poziţii şi de sfaturi. Sunt deschisă la toate aceste lucruri. 

Apoi, cred că e nevoie de o comunicare şi pe plan internaţional, pentru că există un fel de izolare a noastră. Atunci când se va comunica mai mult şi la nivel internaţional, se vor vedea şi alte modele, se va vedea cum funcţionează lucrurile în altă parte şi asta poate schimba şi aici starea de fapt. Evident, trebuie timp și pentru asta. 

De asemenea, cred că şi eu trebuie să demonstrez ceva. Îmi asum că lucrurile pot fi schimbate în timp. De altfel, mi-am stabilit nişte timing-uri. Cel puţin voi încerca să schimb ceva la nivel legislativ, pentru a crea nişte condiţii ca cineaştii să poată lucra aşa cum se întâmplă în alte ţări europene. Cred că se poate. 

Ca politică, şi am anunţat deja asta, aş pune accent pe producţii minoritare, ceea ce pentru noi înseamnă interacțiune pe plan internațional, vizibilitate în afara țării, o consolidare a resurselor. Evident, filmul național rămâne o prioritate, dar, în opinia mea, trebuie sa aplicăm principiul „mai bine mai puţin, dar mai bun”. Trebuie să creștem calitativ. În acest sens, sunt optimistă. Sunt sigură că vom reuși. 

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.