Se apropie Premiile Gopo – cel mai important eveniment dedicat cinematografiei românești care, pentru al doilea an la rând, se va ține într-un loc în aer liber din București, pe data de 29 iunie.

Încă din 2007, comisia de preselecție nominalizează cinci talente emergente în cadrul secțiunii Tânără Speranță – o categorie care în niciun an nu primește prea multă atenție din partea presei autohtone, deși a promovat de-a lungul timpului cineaști care au devenit repere în industria de film locală. Pentru că noi credem în tânăra generație iar nominalizații de anul acesta sunt hot & fresh, i-am convocat pe toți la un interviu care s-a transformat într-o excursie distractivă în timp – mai exact în anii ’90-00. Cătălin Rugină, Patricia Chelaru, Teona Galgoțiu și Alma Buhagiar fac parte toți din generația ’90 – singurul mai tânăr decât ei fiind Gabor Bondi – un tânăr actor de etnie romă, născut în 2004, cu vise mari în ceea ce privește cariera lui.

Le-am pus aceleași patru întrebări și am stabilit ca tema ședinței noastre foto să fie chiar anii ’90 – o perioadă de care toți ne-am bucurat, fie ca niște simpli copii care descopereau tot ce le oferea capitalismul, fie ca niște tineri adulți abia ieșiti din comunism și cu o puternică dorință de a cunoaște libertatea. În anii ’90 totul s-a schimbat pentru societatea românească și au început să evolueze încet, dar sigur, toate industriile – de la IT & tech, la scena muzicală, industria modei, filmul, și câte și mai câte. Pentru că am simțit nevoia să redăm această perioadă și ce a însemnat pentru generația noastră cât mai veridic posibil, shooting-ul foto s-a transformat ulterior într-o filmare get-beget, regizată de Alma și Teona, cu momente surprinse pe camera VHS de Cătălin Rugină. Cum a ieșit, aflați din interviul de mai jos, presărat cu multe surprize.

ÎNTREBĂRILE:

1. Cum ai caracteriza generația din care faci parte?
2. Povestește-mi pe scurt despre filmul pentru care ai fost nominalizat/ă.
3. Care crezi că sunt atuurile filmului românesc și ce ți-ar plăcea să se schimbe?
4. Cum va arăta industria cinematografică post-pandemie?

Alma Buhagiar – născută în 1998 în București / nominalizată ca regizoare

1. Suntem destul de diferiți de cum ne percepe lumea din exterior. Căutările noastre sunt diverse, însă noi ca generație suntem cumva omogeni, comunicăm între noi. Avem o nevoie acută de a explora lucruri noi iar datorită social media unde, poate chiar fară să vrem, știm fiecare ce facem, toată informația nouă pe care o primim este mult mai fluidă și cred că primim mult mai multe informații unii de la alții. E un flux deschis de informație și căutări, la care avem acces cu toții, iar asta ne unește într-un fel.

2. Este vorba despre un băiețel de 8 ani care stă cu tatăl lui în provincie. Părinții sunt divorțați. Filmul începe prin a povesti seara de dinaintea venirii mamei, care ajunge a doua zi să-l ia pe copil în vacanță. Este un film despre cum viața se întâmplă uneori în afara liberului nostru arbitru și este determinată de factori care sunt, de multe ori, peste puterea noastră de control sau înțelegere.

3. Cred că neavând finanțatori gigantici pentru filmele românești, cineaștii nu sunt obligați să răspundă multor instanțe externe. Nu trebuie să dăm atât de multe explicații pentru ceea ce expunem pe ecran, iar acest lucru ne permite să experimentăm și să explorăm subiecte diverse.  Mă mai bucură enorm că sunt tot mai multe femei care fac film, și care încep să profeseze în aria mai multor departamente. Cu toate astea, mi-ar plăcea să avem un sistem de finanțare mai bine pus la punct, care să ofere o șansă celor la început de drum.

4. Am un sentiment bun apropo de direcția post-pandemie în care o va lua filmul și care pare că  începe deja să se materializeze: tot mai mulți colegi de-ai mei încep filme. Cred că pauza aceasta forțată a stimulat creativitatea, și, în mod paradoxal, poate chiar ne-a determinat pe mulți să abordăm cu mai mult dinamism și implicare dorința de a începe un proiect nou, când poate ne plafonasem.

Cătălin Rugină – născut în 1994, din Botoșani / nominalizat ca operator

1. Lucrând în industria cinematografică, de multe ori cu tineri din generația mea, am simțit deseori o tendință a lor de a transpune în imagini perioada în care s-au născut, dar pe care nu o cunosc în profunzime, având pe atunci o vârstă foarte fragedă. În ansamblu, cred că e o generație cu tupeu, inovativă, cu dorința de a aduce schimbări pozitive.

2. Am fost nominalizat pentru imaginea a două filme: Vânătoarea de cerbi, făcut în anul I Master (R: Andrei Olănescu, cu care lucrez din primul an de facultate) și cel de-al doilea – Datoria, filmat în anul II de licență, care a avut o perioadă mai lungă de post-producție (R: Andrei Redinciuc, cu care am avut plăcerea să lucrez în afara facultății, iar de atunci am mai colaborat la alte două proiecte împreună). Sunt două filme ce explorează subiecte total diferite, lucru care m-a determinat să abordez stiluri vizuale distincte care să susțină conceptul dramaturgic.

3. Ce-mi place la filmul românesc este că întotdeauna a surprins realitatea iar realitatea din societatea românească este ofertantă din acest punct de vedere. Cu toate astea, mi-aș dori să se mai schimbe lucrurile. Mi-ar plăcea să fim și mai îndrăzneți – mă deranjează că în continuare abordăm stilul Noului Val Românesc. Cred că ar trebui să fim o generație mai originală, care să aibă curajul  să experimenteze mai mult și care să vină cu un suflu nou.

4. Sunt pesimist în ceea ce privește viitorul cinematografiei – nu am fost deloc susținuți și e greu să îți fac loc în industrie, mai ales atunci când ești tânăr. Observ faptul că foarte mulți oameni din departamentele tehnice s-au reorientat spre alte domenii și cred că ne vor lipsi oamenii cu experiență de pe set.

Patricia Chelaru – născută în 1992 în București / nominalizată ca editoare

1. Mi se pare o generație unită, entuziastă și dornică de a experimenta.

2. Am fost nominalizată pentru filmul Ivanei Mladenovic (n. Ivana cea Groaznică) – mai lucrasem la filmul ei, Soldații.Poveste din Ferentari, unde am făcut asistență de montaj. Așa am intrat în proiectul ăsta, prin intermediul căruia am cunoscut-o mai bine pe Ivana și pe membrii familiei ei – deși nu am fost în orașul ei natal. Întreaga experiență a fost una personală iar montajul mi-a permis să îi cunosc universul. A fost un proces creativ, dar anevoios pe alocuri – am lucrat mult, pentru mine a fost primul lungmetraj și pe deasupra, Ivana trebuia să îmi traducă tot în timp ce montam – fiind un film bilingv, în română și sârbă. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este că nu am ținut cont de regulile scrise ale montajului.

3. Îmi place că se apropie mult de ciné-vérité și implicit și de emoțiile spectatorului. Și cred că filmul românesc ne ajută pe noi, generația tânără, să înțelegem mai ușor trecutul. Mi-ar plăcea însă să trecem la următorul nivel, adică să putem produce filme mai proaspete, atât ca tematică dar mai ales ca estetică. Și mi-ar plăcea să văd mai multe filme făcute de femei.

4. Nu îmi dau seama cum va arăta, dar probabil vor apărea multe filme despre pandemie și n-ar fi exclus ca pentru ceva timp multe protocoale din timpul ei (distanțare etc) să se  păstreze.

Teona Galgoțiu – născută în 1998 în București / nominalizată ca regizoare

1. Cu un attention span destul de mic. O generație destul de confuză, grăbită și nerăbdătoare să primească multă informație deodată. Pare că suntem over-achiever-i fără să știm exact ce vrem.

2. Am fost nominalizată pentru două filme – unul este cel de licență, de ficțiune, despre o fată care face parte dintr-un experiment cu un aparat care încearcă să recupereze amintiri. Fata e foarte atașată de o amintire de când era mică însă, trecând prin experiment, își dă seama că și-a ficționalizat-o destul de mult de-a lungul timpului. În mare, e despre cum ni se fragmentează memoria și cât de mult ne influențează asta. Al doilea este un scurtmetraj făcut în izolare la inițiativa celor de la Festivalul Filmului European – o docu-ficțiune despre o extraterestră care trebuie să facă un raport despre planeta Pământ fix când începe pandemia.

3. Apreciez că multe regizoare și regizori din România sunt interesate/ți de dimensiunea politică a cinemaului; mi se pare că, deși publicul care nu este cinefil s-a săturat de realitatea asta deprimantă din filmele românești, cred că e în continuare valoroasă, din punct de vedere cinematografic. Mi-ar plăcea însă (măcar noi cei din generația tânără) să fim mai deschiși la experiment. Pentru că știm că funcționează rețeta realismului românesc, mai ales în circuitul festivalier, suntem tentați să ne ducem în zona asta, ceea ce nu ne mai permite să fim jucăușii și să căutăm forme noi.

4. Mi-e destul de frică, nu știu cum o să există ea după pandemie. Poate că fix deschiderea asta spre experiment o să aibă mai multe șanse să se întâmple pentru că vor fi și mai puțini bani și automat cineaștii o să fie impulsionați să fie mai creativi decât sunt.

Gabor Bondi – născut în 2004, în Brașov / nominalizat ca actor

*lui Gabor i-am pus un alt set de întrebări, el fiind dintr-o generație mai tânără

Ce îți place cel mai mult la meseria de actor?

Sunt multe de spus, cel mai mult îmi place să cunosc personajul, de unde vine el, ce îi place lui, chiar și mișcările pe care le are – să îl descopăr. Iar atunci când ajungi acasă, tot în pielea lui să fii, până termini tot proiectul.

Ce te-a impresionat pe platoul de filmare?

Lucrul în echipă, cum ne-am înțeles și cum am evoluat cu fiecare zi de filmare.

Poți împărtăși visul tău cel mare cu noi?

În primul rând, îmi doresc o familie – copii, mi se pare cel mai frumos. Și bineînțeles, mi-aș dori să devin actor. Mi-ar plăcea să pot face facultatea, însă la noi e o altă mentalitate – sunt țigan, la noi dacă ai terminat 8-9 clase, apoi trebuie să te duci, să înveți meserie.

Întreaga listă a nominalizaților o găsiți aici. Premiile Gopo se vor transmite live pe PRO TV PLUS în data de 29 iunie, începând cu ora 19:30.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.