Albert Serra a fost invitat la Les Films de Cannes à Bucarest. De-a lungul timpului, filmele cineastului de origine catalană au primit laude, dar au provocat și ieșiri din sălile de cinematograf. Instalația sa 3 Little Pigs a fost expusă la Centre Pompidou, iar el este o prezență obișnuită la Cannes și Locarno. Serra a fost numit un clasicist radical, iar abordarea sa cinematografică este mult mai experimentală decât orice tentativă de radical-chic prezentată acum în festivalurile de film. Les Films de Cannes à Bucarest a inclus cele mai recente trei filme ale sale, Història de la meva mort (2013), La mort de Louis XIV (2016) și Liberté (2019). Un început bun pentru o discuție despre libertinism și culorile moderne, fascinația lui pentru secolul al XVIII-lea și ce înseamnă să editezi un material de sute de ore de filmare.

Te interesează foarte mult vechiul regim, ai deja 3 lungmetraje consecutive pe acest subiect. De ce este relevant pentru tine?

Secolul al XVIII-lea este foarte interesant. Este o epocă foarte tumultoasă, cu o mulțime de subiecte delicate, personaje interesante, o mulțime de schimbări din cauza Revoluției Franceze care este inevitabilă. Este și un moment în care intimitatea a început să se schimbe. Oamenii au început să-și facă o idee despre autonomie, libertate personală, intimitate. Mai ales cei din clasele superioare care au început să-și dea seama că își pot trăi cu adevărat viața și își pot îndeplini dorințele în intimitatea locuințelor, ceea ce i-a făcut să se simtă liberi să exprime și să experimenteze totul. Consider că este începutul propriu-zis al Romantismului.

Însă ai plecat cu ideea de critică politică a epocii.

Ce mi se pare simpatic, mai ales la Liberté, este că oamenii tind să creadă că sună ca Marchizul de Sade, deci trebuie să fie politic. Dar, de fapt, este politic doar pentru noi, pentru ei în acea perioadă nu a fost deloc un lucru politic. Aristocrații și cei mai înalți oameni în societate au profitat de oamenii săraci. Pentru ei era normal să facă aceste lucruri.

Dracula, Casanova, Ludovic al XIV-lea, pentru a numi doar câteva. În filmele tale nu urmărești oamenii săraci suferinzi, ai ales să te concentrezi asupra politicilor personale sau, să spunem, doctrinelor clasei conducătoare din secolul al XVIII-lea.

Știți că Ludovic al XV-lea era un rege foarte libertin, iar Ludovic al XVI-lea a încercat să restabilească ordinea în haosul de la curtea regală. Era un fel de puritan. Dar nu i-a mers așa de bine, nu-i așa? Poate că depravarea, oprimarea și nebunia funcționează mai bine decât puritanismul.

Schimbarea conducătorului a dus la unele dezbateri despre puritanism și libertinism; este de fapt nucleul filmului tău – Liberté. Cu toate acestea, personajele tale nu dezbat aceste aspecte.

Liberté a fost desemnată piesă de teatru și atunci mi s-a propus să fac un film despre acest subiect. Nu a fost conceput ca o dezbatere despre libertinism, ci ca un film, trebuia să funcționeze diferit. L-am filmat în format digital și, la început, scopul camerei era să surprindă ceea ce se întâmpla în fața ei. Deoarece camera surprinde unele lucruri diferit față de ochiul uman. Are un mod diferit de a vedea, captează și străpunge realitatea. Am învățat acest lucru în timp ce filmam Història de la meva mort: de cele mai multe ori anticipam ceva într-un anumit cadru, dar de fapt arăta și se simțea altfel pe cameră. Obiectivul nu obosește, nu are imaginație și nu-i pasă de sunetele din jurul său. Pentru mine, dezbaterea este de fapt acolo. În ce măsură mai exact camera este capabilă sau nu de a capta ceva. Și ce se găsește pe cameră este mai interesant decât orice altceva ce-aș scrie.

Cât de mult material brut aveți de obicei când începeți să editați?

Nu aplic niciun fel de judecată critică în timpul filmărilor, dar trebuie să o aplic mai devreme sau mai târziu. Uneori lucrurile nu ies așa cum ai plănuit, deci trebuie să selectezi cele mai bune părți. Pentru Història de la meva mort am avut 450 de ore, pentru că am filmat cu trei camere. Asta înseamnă aproximativ 150 de ore de sunet. Pentru Death of Louis XIV nu a fost atât de mult, am avut în jur de 150 de ore, dar și el a fost filmat cu trei camere. În jur de 42-26 ore de sunet. Liberté a avut aproximativ 180-200 de ore, din care 70 de sunet. De asemenea, a fost filmat cu trei camere.

Nu este chinuitor să treci prin atât de mult material?

Este. Încerc să-l fac să iasă bine, să păstrez o doză de inocență, să-l fac coerent și să-i păstrez o oarecare spontaneitate. Abia dacă se percepe viziunea sau mâna mea. Mai ales în Liberté, unde punctul de vedere este total confuz. Nu există nici un semn de percepție stabilă, înțelegi doar că va fi o noapte nebună iar oamenii vor face acele lucruri, dar nu poți identifica punctul de vedere al cineastului, dacă într-adevăr există unul. Același lucru se poate spune despre ultima parte din Mort de Louis XIV. Și același sentiment confuz se regăsește și în Història de la meva mort, unde nu-ți dai seama cine comandă acțiunea.

Să vorbim despre personajul Casanova, care a provocat atât pentru dvs. cât și pentru Fellini aceeași abordare abstractă.

Nu am văzut-o ca o abordare dificilă. Chiar mă gândesc să fac un serial TV despre Casanova, îmi place foarte mult de el. Dacă acest serial TV se va întâmpla, personajul va avea un fir narativ clar, va fi înzestrat cu un punct de vedere obiectiv. Dar filmul este mai poetic, are un aspect liric care este foarte important pentru mine. Îmi place că Fellini preferă nebunia personajelor, cu toate acestea filmul său mi se pare un pic primitiv, cu toate acele cadre lungi.

La fel ca în Casanova lui Fellini, al tău Liberté conține multe discuții ce urmăresc idealul de libertinism, și la fel ca Donald Sutherland în filmul lui Fellini, personajele tale nu trăiesc la înălțimea idealurilor pe care le exprimă.

Acesta este un punct de vedere foarte contemporan. Ceea ce au făcut atât Casanova, cât și Marchizul de Sade a fost să elaboreze modul în care gândim despre dorință, care este mai mult decât doar un act sexual. Au înființat o școală de gândire despre dorință. Nu doar pentru a satisface nevoile, ci pentru a le înțelege. Ce reprezintă aceste nevoi? Cum ne influențează ele modul de a trăi și interacțiunea cu ceilalți? Au început o anumită conștientizare asupra dorințelor pe care le avem. Ceea ce a urmat în secolul al XIX-lea au fost melancolia și romantismul care au atins apogeul la începutul secolului XX, odată cu psihanaliza lui Sigmund Freud. A fost un proces destul de lung de învățare.

Citești recenziile filmelor tale?

Nu.

În cea mai admirativă recenzie a filmului Liberté de pe pagina de IMDB, autorul consideră că este o metaforă minunată a condiției actuale a Uniunii Europene. Cu o clasă de aproximativ 1% care abuzează de restul cetățenilor.

Ei bine, nu pot dicta oamenilor cum să „citească” filmele mele, deoarece îmi doresc tocmai să nu fac acest lucru, să țin de un anumit plan, să am acest scop extrem de clar. Dar aș putea spune că am văzut Liberté mai degrabă ca un loc în care nu există ierarhii, în care frumusețea sau averea nu contează. Acești aristocrați oferă plăcere, nu doar o revendică. Pentru mine a fost mai mult ca o uniune a trupurilor, poate chiar o întâlnire spirituală. Deci, această idee despre Uniunea Europeană s-ar putea găsi acolo, pentru că și U.E. este până la urmă o reuniune de corpuri. Cu U.E. am încercat să creăm o utopie din punct de vedere politic, iar acest lucru a fost încercat și în secolul al XVIII-lea. Cu Iluminismul. Dar nu a mers. Poate că nu funcționează nici de data asta. Forțele primitive ale caracterului fiecărei țări, fiecărei comunități, sunt puternice. Poate că acest liberté este imposibil sau incompatibil cu acest sistem capitalist neegalitar. Poate că există o opresiune prea mare sau nu pe cât ar trebui pentru a ne simți cu adevărat liberi sau pentru ca oamenii să dorească cu adevărat să schimbe lucrurile.

Deci trebuie să ne confruntăm cu un conflict între teorie și practică? Între idealuri și realitate?

Oameni ca personajele din Liberté, care au ales să-și urmeze instinctele carnale și să experimenteze cu dorințele, sunt interesanți. Mai ales cei care nu pot performa sexual. Lucrul acesta se întâmplă când sunt conștienți de faptul că actul sexual face parte dintr-un program ideologic.Dorința lor erotică cea mai profundă nu este îndeplinirea actului sexual, așa că au construit un sistem intelectual despre dorință, dar care este abstract, care provine din raționalizarea și imaginarea lucrurilor, și nu din impulsurile propriei lor ființe. Iar libertinismul nu va consta niciodată în ceea ce faci fizic în acel moment, ci în lucrul următor pe care ți-l imaginezi că-l faci. Este ca o reacție în lanț. Ce este libertinismul? Acesta este de fapt subiectul filmului. De Sade a fost cel care a înțeles pe deplin acest lucru, că mergi tot mai departe, iar singurul motiv de a exista este conceperea și realizarea unui act nou. În final, libertinismul se referă la oamenii bogați care abuzează de oamenii săraci, și apoi îi abuzează din nou dar într-un mod diferit.

Pare că preferi să filmezi în exterior. Cu toate acestea, La Mort de Louis XIV, care este filmat aproape în întregime în interior, este privit în unanimitate ca fiind cea mai desăvârșită lucrare a ta.

Elementele de bază sunt aceleași atât pentru interior, cât și pentru exterior. Ai aceleași probleme de rezolvat. Către ce îndrepți camera? Ce vrei să filmezi? Cum s-a înregistrat pe cameră?

De asemenea, se pune accentul foarte mult pe detalii în Louis XIV.

Erau foarte necesare deoarece dau filmului un fel de caracter organic. Aceste filme istorice tind să se apropie de abstract. Detaliile pun totul cap la cap, creează acest zid autonom pe care vreau să-l am între film și restul lumii. Oamenii nu își dau seama, dar costumele au o semnificație foarte importantă. Știu asta pentru că mama și bunica mea au fost croitorese. Un costum bun modifică postura, atitudinea actorului. Am avut această discuție cu Jean-Pierre Léaud și cu creatorii de peruci pentru La Mort de Louis XIV. Am făcut perucile, le-am modificat și, în cele din urmă, n-au mai arătat exact ca în tablourile istorice. Și Léaud a spus „Îmi place mai mult așa, deoarece are o formă mai frumoasă. Dacă se vede frumos, este adevărat.”

Deci nu ții la acuratețea istorică pe deplin.

Permite-mi să explic cum funcționează această relație între istoria filmului și acuratețea istorică. Să zicem că avem nevoie de cărți pentru o scenă. Cărțile pe care le avem din secolul al XVIII-lea sunt acum vechi, dar erau complet noi atunci. Așadar, creăm cărți, cu aceleași materiale și tehnici ca în secolul al XVIII-lea. Și nu arată OK. Sunt prea noi, nu se potrivesc cu restul decorului. Cărțile vechi arată mai bine pe cameră. Deci folosim cărți vechi. Acuratețea istorică pentru mine este dată mai degrabă de sentimentul de pe cameră și de modul în care se leagă anumite detalii. Am ales totul prin încercări și erori. Și există de fapt culori care pentru ochii noștri arată sintetice și le percepem ca fiind „moderne”, dar nu există culori moderne. Cei mai mulți oameni nu ar considera un film ca fiind precis istoric, dacă filmul ar fi într-adevăr corect din punct de vedere istoric. Ne imaginăm trecutul bazat pe experiența noastră cu lucruri din trecut, care desigur arătau altfel pe atunci.

La fel ca pictorii neo-clasiciști ai secolului al XIX-lea când au descoperit că statuile antice perfect albe pe care le iubeau, au fost, de fapt, colorate în culori luminoase.

Da, sau ca atunci când o capodoperă primește o restaurare foarte științifică, foarte scumpă și elaborată iar, în final, când este readusă la gloria pură de dinainte, îți dai seama că ți-a plăcut mai mult înainte de restaurare. Deoarece culorile sunt mai puternice, contrastul este mai puternic.

Deci, un pic de degradare face lucrurile mai frumoase? Aș îndrăzni să spun că există un fir roșu despre descompunere în filmele tale. Nu urmărești doar decadența acelei epoci, arăți și moartea, descompunerea țesuturilor, putrezirea în filmele tale.

Da, pentru că moartea și deformarea au fost mai prezente în secolul al XVIII-lea. De asemenea, nu trebuie să fii un depravat pentru a realiza că aceste procese fac lucrurile mai interesante. Adică oamenii fericiți, sănătoși sunt plictisitori. Nu sunt interesanți.

Cristi Mărculescu

În trecut, critic de film în prezent selecționer pentru festivaluri mai mici (Buzz IFF, Amural, Dracula FF) și mai mari cum a fi TIFF. Ocazional colaborator pe la siteuri (vice), platforme (DocuArt) și reviste de profil (Cinemap, Dilema Veche)