Dintre zecile de scurtmetraje româneşti realizate în ultimii ani, unul se distinge printr-o imagine şi printr-o regie speciale care anunţă un talent ce merită urmărit cu atenţie. Filmul se intitulează „Iederă” (2018), e despre tensiunile care apar în interiorul unui grup de prieteni la o întâlnire, iar regizoarea este Sarra Tsorakidis, o tânără cineastă română al cărei nume reflectă originile greceşti ale familiei tatălui său.

Născută la 22 aprilie 1988 la Bucureşti şi absolventă de studii de regie, licenţă şi master, la UNATC, pe care le-a încheiat cu scurtmetrajele „O mie de lucruri în comun” (2012) şi, respectiv, „Fum” (2013), Sarra Tsorakidis a făcut câţiva ani, după facultate, asistenţă de regie la mai multe filme româneşti, în special la „Aferim!” (2015) şi „Inimi cicatrizate” (2016), ambele de Radu Jude, care a şi distribuit-o în câte un rol mic.

În prezent lucrează la finalizarea unui nou scurtmetraj, „Un scaun în plus” (titlu în lucru), despre o femeie (Maria Popistaşu) care revine din străinătate pentru incinerarea mamei sale, eveniment care scoate la suprafaţă probleme personale şi de familie. Iar în curând va începe pregătirea debutului în lungmetraj, „Ink Wash”, după un scenariu scris împreună cu actriţa Ilinca Hărnuţ (care a avut rolul principal în „Iederă”) – povestea unei tinere pictoriţe în criză din Bucureşti care acceptă să lucreze la decorarea unei pensiuni undeva la munte, în speranţa că o astfel de evadare o va ajuta să îşi limpezească viaţa.

În paralel cu cinema-ul, face de plăcere şi muzică – a luat o perioadă lecţii de pian şi în ultimii ani a filmat videoclipuri şi a avut câteva colaborări de pop experimental ca solistă cu casa de discuri Future Nuggets.

Am stat de vorbă cu Sarra Tsorakidis despre rădăcinile elene ale familiei, despre începuturile cinefiliei sale, despre studiile de la UNATC, despre experienţa decisivă de la „Aferim!”, despre subiectele şi stilul din scurtmetrajele sale, despre modul în care lucrează, despre nevoia de poveşti feminine în cinematografia română şi despre bucuria de a face film.  

Povestea de viaţă a bunicilor săi din partea tatălui este demnă de cinema, iar Sarra Tsorakidis nu ascunde că i-ar plăcea, după ce va mai căpăta experienţă, să încerce să o transforme într-un film. 

Copii de partizani comunişti prinşi în războiul civil din Grecia din anii `40, bunicul şi bunica au fost nevoiţi să plece din ţară când erau adolescenţi. S-au cunoscut la liceu în Polonia – bunicul ajunsese acolo prin fosta Iugoslavie, iar bunica prin Albania. La începutul anilor `50, după terminarea liceului, când erau deja împreună, au ajuns, tot ca refugiaţi, în România, în baza unei înţelegeri între două ţări comuniste. Aici s-au căsătorit, şi chiar dacă la un moment dat s-ar fi putut întoarce în Grecia, au preferat să rămână. 

„Bunica nu a mai continuat cu facultatea în România. În schimb, după câţiva ani, bunicul a studiat la Facultatea de Filozofie de la Iaşi”, povesteşte Sarra Tsorakidis.

Bunicii au locuit la început în Hunedoara, apoi au ajuns la Suceava, unde s-a şi născut şi a copilărit, până la 11-12 ani, tatăl regizoarei. „În Suceava, bunicul era director la un cinematograf, deşi nu are nicio legătură cu filmele. Iar bunica lucra la casa de bilete a cinematografului. Tata se ducea la toate filmele când era copil. Aşa a devenit şi un mare cinefil. Datorită cinefiliei lui, am ajuns şi eu să mă uit la filme, de când aveam 7-8 ani”, spune cineasta.

Ulterior, bunicul a ajuns preşedinte la Uniunea Elenă din București, aşa că s-a mutat cu soţia, băiatul şi o fiică de 3 ani în capitală, unde familia s-a şi stabilit definitiv.

În București, peste ani, tatăl regizoarei, de profesie inginer mecanic auto, a cunoscut-o pe mama sa, inginer informatician. O femeie cu o mamă româncă şi cu un tată originar de la Chişinău.  

În cartea de identitate, cineasta se numeşte Sarra Torachidis, pentru că numele grecesc al tatălui său, Tsorakidis, a fost românizat în documentele oficiale. Dar ea îşi foloseşte numele sub forma Tsorakidis, asta şi ca un statement. „Aşa se scriu numele bărbaţilor, cu –is la final. Dacă aş fi locuit în Grecia, ar fi trebuit să mă cheme Tsorakidou. La femei se schimbă sufixul. În greacă, -ou la final înseamnă a lui. Femeia devine proprietate”, explică ea uşor amuzată.

„Am mai multe rude în Grecia decât în România, mai ales dintre cele cu care ţin legătura. Foarte multă lume stă în Atena şi mergem des acolo. Ei vin des la noi. Am şi învăţat greacă, chiar dacă nu am locuit efectiv acolo niciodată. Crescând în România, eu şi sora mea, care e cu doi ani mai mică şi care e pictor şi ilustrator şi acum stă în Elveţia, am vorbit cu tatăl nostru tot timpul în română în casă, chiar dacă el ştie greacă bine”, mai spune cineasta.

„În principiu, eu am cetăţenie dublă, română şi greacă. Pe cea greacă am primit-o în 1989, când ai mei voiau să plece din România. După Revoluţie, nu au mai plecat şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat de atunci cu cetăţenia. Ar trebui să văd dacă mai e valabilă”, completează ea.

Deşi familia ei nu avea legătură cu domeniul artistic, tatăl său i-a transmis cinefilia pe care şi-o cultivase din copilărie: „Tata e pasionat mai degrabă de filmele lui Coppola, Scorsese, Kubrick. Pe toţi aceşti mari regizori i-am cunoscut cu el.”

„Îmi aduc aminte că am început să văd filme de prin `96-`97, la video. Ca să petrecem timp împreună, ne strângeam în sufragerie şi ne uitam la filme. În fiecare seară ne uitam la ceva. Primul film care m-a făcut să mă gândesc că e cineva în spatele deciziilor şi te face să te simţi cum vrea el a fost, culmea, un SF – Alien, de Ridley Scott. Eram deja destul de mare când l-am văzut, aveam 10-11 ani, şi puteam să conştientizez că nu e adevărat, că e ceva făcut. Însă îmi crea panică şi îmi dădea o anumită stare. Atunci mi-am dat seama că e o chestie interesantă”, rememorează regizoarea.

Însă momentul în care a decis că vrea să facă regie a venit mai târziu, prin clasa a noua de liceu. Era la un profil de Matematică-Informatică, specializarea Fizică, la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” din Bucureşti, când se amăgea că se va face arhitect: „Mi-am dat seama însă că nu am desenat niciodată, dar mă uitam la filme încontinuu.” Era perioada în care descoperea clasicii cinematografiei, cum ar fi Antonioni, Fellini, Kieslowski. Iar împreună cu colega sa de bancă, de asemenea cinefilă, a decis ca la finalul liceului să se înscrie la UNATC. Ea a dat la regie şi prietena ei la imagine.

Studiile de la UNATC au ajutat-o în primul rând să cunoască mulţi oameni care acum fac parte la rândul lor din cinematografia română. 

Apoi, „ai ocazia să înveţi să faci nişte scurtmetraje într-un mediu în care toată lumea e la fel de pasionată. Bineînţeles, cursurile s-ar fi putut face mult mai aprofundat, ar fi putut fi mult mai multă practică. Dar cred că un dezavantaj au fost şi vârsta şi imaturitatea mea. Dacă eram mai mare şi mai conştientă de cât de tare e să faci film, poate m-aş fi implicat mult mai mult în facultate. M-aş fi dus să lucrez în paralel pe set încă de când eram studentă, în loc să mă plâng că nu fac lucruri. În şase ani, am făcut scurtmetrajele de şcoală, dar mi se pare că aş fi putut să petrec acel timp într-un mod mai inteligent, dacă aveam mintea de acum”, mărturiseşte ea cu un uşor regret.

I-a plăcut în schimb că a putut să îşi filmeze pe peliculă cele două scurtmetraje de final de studii – O mie de lucruri în comun e construit pe tensiunea dintre patru prieteni, două cupluri, care petrec câteva zile într-o cabană la munte, iar Fum este despre o tânără care se trezeşte singură în apartamentul unui tip pe care, aparent, îl cunoscuse cu o seară înainte şi care se întoarce acasă cu o altă fată.

„Din facultate, asta am învăţat cel mai mult – să pot să folosesc un număr limitat de minute de brut şi să încerc să pun totul cap la cap astfel încât să-mi iasă o poveste coerentă, de până în 20 de minute. Când lucrezi pe digital, ai limita dată de numărul de zile de filmare alocate, dar nu ai limită de duble. În O mie de lucruri în comun, filmul de anul patru, cred că am doar două cadre în care am putut face două duble. În rest, dubla şi cadrul. Asta însemna multe repetiţii. A fost mişto. Mi-a plăcut că am avut posibilitatea să filmez pe peliculă, pentru că m-a organizat destul de bine.”

Apoi a venit perioada dificilă de după studii, când a avut totuşi şansa să intre pe platoul de filmare la Aferim!, ca al treilea asistent de regie al lui Radu Jude. Spune că a fost cea mai importantă experienţă de pe un set de filmare de până acum şi că i-a schimbat cariera. 

„Am terminat masterul şi am intrat într-o perioadă de aproape un an în care mă simţeam groaznic. Începeam să pun cap la cap faptul că am cam pierdut vremea. Ce mă fac? Cum să încep? Dacă eşti cât de cât conştient de tine însuţi, nu poţi să te consideri regizor şi să crezi că vei face nu ştiu ce capodoperă după două scurtmetraje la UNATC. Atunci, eram conştientă că am multe lipsuri şi că îmi trebuie practică. Nu ştiam ce să fac”, rememorează ea.

A văzut într-un interviu din revista Dilema Veche că Radu Jude a menţionat O mie de lucruri în comun printre câteva filme studenţeşti care i-au atras atenţia. Asta i-a dat curaj să îi scrie pe Facebook, spunându-i că îi admiră filmele şi că i-ar plăcea să participe la o filmare, dacă ar avea vreodată nevoie de ajutor. Radu Jude şi producătoarea Ada Solomon au fost foarte deschişi, aşa că a ajuns să lucreze la Aferim!, unde s-a ocupat de găsirea şi coordonarea figuranţilor, alături de doi colegi, Sebastian Mihăilescu şi Ninel Petrache.

„Am înţeles prima oară cu adevărat cât de magic e să faci film. Atunci cred că m-am îndrăgostit definitiv de cinema”, vorbeşte Sarra Tsorakidis despre experienţa participării la Aferim!, unde are şi un rol mic, într-o scenă dinspre final cu Alexandru Dabija. A colaborat cu Radu Jude, pe care îl consideră unul din mentorii săi, şi la Inimi cicatrizate, unde de asemenea a făcut asistenţă de regie şi unde are un mic rol.

Toate cele patru scurtmetraje regizate de Sarra Tsorakidis au în centru câte o protagonistă aflată într-un moment de criză pe care tensiunea fie din cuplu, fie dintr-un grup restrâns de prieteni sau de rude adunaţi pentru scurt timp în acelaşi loc o amplifică, astfel că diverse probleme ascunse încep să iasă la suprafaţă.  

Spune că la realizarea unui film îi place foarte mult „posibilitatea de a studia psihologia umană”, lucru pe care îl consideră „cel mai important”. 

„O zonă foarte interesantă mi se pare cea dintre personaje apropiate, pentru că doar atunci poţi să fii sincer cu adevărat. În situaţii de acest gen, deşi se ridică ziduri, nu există măşti. Îmi plac poveştile în care personajul principal e la limita dintre pozitiv şi negativ”, explică ea. 

O stimulează situaţiile în care lumea exterioară asaltează intimitatea unei protagoniste: „Mă preocupă zona asta, cum îţi construieşti ca om o plasă de siguranţă şi o intimitate, o lume pe care să o controlezi şi care, inevitabil, cu cât eşti mai protector şi mai atent cu ea, cu atât e invadată mai brutal din exterior.” 

Mărturiseşte că perspectiva feminină din filmele sale vine „foarte natural”: „Până acum, aşa am simţit, să fie un personaj principal feminin. Asta poate pentru că sensibilitatea şi vulnerabilitatea pe care le au toate protagonistele se aseamănă foarte mult cu ale mele. Vreau ca perspectiva prin care spun povestea să fie cât mai asemănătoare cu a mea.” 

Consideră că perspectiva feminină e diferită de perspectiva masculină, iar această deosebire e importantă, pentru că ea face filme care sunt despre oameni şi despre cum reacţionează la lumea în care trăiesc, şi nu despre situaţii.

„Eu mi-am trăit viaţa ca femeie altfel decât şi-a trăit-o un bărbat. Am crescut în anii `90, o perioadă în care, ca femeie, nu aveai toate libertăţile, era cu mult înainte de mişcarea Me Too. Dacă aş fi făcut filme despre situaţii, despre ce se întâmplă, atunci poate că nu ar fi fost aşa mare diferenţa. Dar eu simt că filmele mele sunt mai degrabă despre cui i se întâmplă. De aceea, involuntar ajung la perspectiva feminină, pentru că e o părere foarte subiectivă”, detaliază ea.

Remarcă o lipsă foarte mare de perspective feminine în cinematografia română, deşi spune că acest gol a început să fie uşor acoperit în ultimii ani, odată cu apariţia unor regizoare ca Ivana Mladenovic, Ana Lungu sau Adina Pintilie.

„Sunt multe filme în care personajul feminin e ca o cârjă pentru personajul principal masculin. Femeia e acolo doar ca să facă mâncarea, să fie stresată. Până destul de recent, personajul feminin nu făcea greşeli. Erau foarte puţine filme cu personaje feminine principale convingătoare, de exemplu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, completează ea.

În privinţa stilului din filmele sale, care se remarcă printr-o grijă pentru aspectul vizual şi prin poziţii deseori neobişnuite ale camerei, ce sugerează şi induc un anume disconfort, spune că imaginea este extrem de importantă: „Nu trebuie să arate neapărat frumos, cât să aibă sens şi să completeze şi să susţină povestea. Să există de fiecare dată un motiv în spatele poziţiei camerei.”

Afirmă cu lucrează foarte bine cu directorul său de imagine, Radu Voinea, cu care a făcut Iederă şi Un scaun în plus şi cu care vrea să colaboreze şi la debutul în lungmetraj. 

Pentru Iederă, a descoperit o cameră specială, Ikonoskop, care i-a fost pusă la dispoziţie, împreună cu întregul echipament, de platforma FILM+ a cineaştilor Paul Negoescu, Ana Drăghici şi Alex Trăilă, al căror sprijin a fost decisiv pentru realizarea filmului. „E ceva magic în camera asta. Ikonoskop e o cameră de filmat digitală cu senzor de 16 mm. Chiar dacă nu e 4K, are un fel de granulaţie pe imagine şi seamănă foarte mult cu pelicula. Doar că ai avantajul de a filma câte duble vrei şi de a putea să montezi imediat”, explică Sarra Tsorakidis.

Şi-a dezvoltat un sistem propriu de lucru cu directorul său de imagine: „Vorbim foarte mult înainte de a începe filmarea, ca să stabilim exact care sunt scopul şi punctul de vedere al camerei. La Iederă am stabilit că toată imaginea e filmată din perspectiva unei Zoe (protagonista jucată de Ilinca Hărnuţ – n.r.) din viitor care îşi aduce aminte de o zi din trecut. Când îţi aduci aminte un moment important, poate e puţin neclar ce se întâmpla în jurul tău atunci. Poate te uitai la ceva anume, nu la ce se întâmpla mai departe cu un metru de tine. În momentul în care am luat decizia asta şi am început să lucrăm pe ea, la filmare camera nu se mai lăsa pusă unde nu avea ce să caute”. 

Consideră că e un lucru instinctiv. „Să faci film e o chestie super senzorială. E ceva pe lângă logică şi conştient. Poţi să ai argumente tot timpul la alegerile tale, dar dacă nu eşti prieten cu intuiţia ta ca regizor, nu prea poţi să ai încrederea de care ai nevoie ca să conduci un film. Până să ajung mai aproape de 30 de ani, când ne maturizăm cu toţii cât de cât, deşi aveam o intuiţie foarte puternică şi ea îmi spunea de fiecare dată cam ce ar fi mai bine pentru mine, de foarte multe ori spuneam nu. Nu aveam încredere în ea şi o negam şi mereu regretam după aceea. De la un punct încolo am luat decizia să nu mai fac asta. Am zis să fac ce simt eu că e ok şi măcar ulterior nu am niciun regret că am făcut ce am simţit. Până acum funcţionează”, detaliază cineasta. 

În legătură cu stilul său de lucru, explică faptul că e important să stabilească înainte de filmare cum vor arăta imaginea, unghiurile de cameră şi lumina, pentru ca apoi să se poată concentra pe jocul actoricesc. „În momentul în care filmăm, cel mai mult mă preocupă cum joacă actorii. Pe mine, un joc actoricesc fals mă deranjează poate mai tare decât pe alţii. Mi se pare foarte important ca un actor să nu fie actorul care joacă rolul în film, ci un om care simte nişte lucruri ca personajul şi devine personajul”, subliniază ea.

„De foarte multe ori, când scriu un scenariu am actorii în minte şi simt personajele principale şi în funcţie de ei. Iau în considerare felul lor de a fi. Dar fac repetiţii înainte şi lucrez foarte mult pe ce se întâmplă în mintea actorului atunci când joacă. Mă interesează să nu fie mecanic niciodată. Şi sunt foarte obsedată de detalii: trebuie să fie exact într-un anumit loc, la milimetru. În schimb, nu o să îi spun niciodată unui actor să plângă doar pentru că aşa am scris în scenariu. Dacă în scenariu scrie că plânge cu hohote, dar actorul în mod veridic şi natural nu simte nevoia să plângă în situaţia în care l-am pus, prefer să nu o facă”, mai declară regizoarea.

Este de părere că au fost importante cele câteva momente în care s-a aflat, ca actriţă, în faţa camerei: „Orice experienţă pe care am avut-o în faţa camerei mi-a deschis ochii. Te ajută să simţi când joci prost sau dacă e ceva fals. M-a ajutat foarte tare ca regizor, pentru că pot să empatizez cu un actor când trece prin asta şi să încerc prin discuţii să-l aduc înapoi unde trebuie. Mi-ar plăcea să joc un rol mai serios şi să las regia complet deoparte cât fac asta.”

Mărturiseşte că regia este lucrul care îi place cel mai mult şi care îi oferă totul: „Nu mă simt nicăieri mai bine decât atunci când sunt pe set, ca regizor. Nu sunt obosită, nu mi-e foame, nu mi-e frică. E singurul loc în care mă simt de parcă nu lucrez deloc. Mă stimulează să văd cum atât de mulţi oameni, care se implică şi sunt alături de tine, pot să pună pe ecran ceva ce tu ai gândit. Regia îmi aduce totul. E un vis să faci film.”

Credit foto banner: Horațiu Șovăială

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.