Alma Buhagiar: „Îmi doresc ca filmele pe care le fac să aibă o valenţă terapeutică”

25 Mai 2021

Alma Buhagiar este studentă în anul întâi la masterul de regie de film la UNATC. Este nominalizată la categoria Tânără speranţă la Premiile Gopo din acest an, pentru scurtmetrajul „Împreună” (2020), filmul său de licenţă, câştigător al marelui premiu la Festivalul Studenţesc CineMAiubit. 

Filmul surprinde un moment din viaţa unui copil ai cărui părinţi sunt divorţaţi – mama vine împreună cu noua sa familie să îl ia de la tată pentru a merge într-o vacanţă. Din distribuţie fac parte Bogdan Farcaş, Toma Lungu, Iulia Lumânare (care este şi co-scenaristă), Adrian Titieni şi  Ecaterina Elena Lupu.

În 2020, Alma Buhagiar a primit Premiul Speranţe Cinematografice la Gala Uniunii Cineaştilor din România, pentru documentarul de scurtmetraj „Ultimul părinte” (2019), portretul pastorului şi scriitorului de limbă germană Eginald Schlattner, fost deţinut politic şi autorul unor romane precum „Cocoşul decapitat” şi „Mănuşile roşii”. 

Un alt scurtmetraj realizat în timpul studiilor de licenţă în regia de film la UNATC (2017-2020) este „Alge” (2019), povestea unui triunghi amoros care îi are în rolurile principale pe Iulia Lumânare, Radu Micu şi Bogdan Albulescu. În 2020, a fost în competiţia de scurtmetraje româneşti a Bucharest Fashion Film Festival, cu „Lucruri simple”, care o are în distribuţie pe Silvana Mihai şi care a fost conceput împreună cu Teodora Roşu, director de imagine.

Născută la 17 noiembrie 1998 la Bucureşti, Alma Buhagiar este fiica scenografilor de teatru Irina Solomon şi Dragoş Buhagiar.

 

Vii dintr-o familie de artişti, însă din zona teatrului. Cum te-ai îndreptat spre film?

Să nu îţi închipui că, dacă ai mei sunt scenografi, mă purtau cu ei ca pe o jucărie de pluş la fiecare spectacol. A fost o perioadă edenică, să-i zic aşa, atunci când eram mică, între patru şi opt ani, în care mă mai luau la teatru. Mai stăteam prin cabine, se jucau actorii cu mine, mă îmbrăcam cu diverse costume. 

Perioada asta s-a oprit în momentul în care am intrat la şcoală. M-am detaşat foarte tare de ai mei atunci. De la doi ani, când ai mei au divorţat, şi până la 14 ani am stat cu bunicii. În momentul în care am crescut şi am intrat la şcoală şi apoi am început să prind o oarecare conştiinţă de sine, s-a produs o scindare, nu-mi dau seama din ce motiv. Pur şi simplu m-am îndepărtat de toate îndeletnicirile alor mei şi am luat-o pe calea mea, dacă o putem numi aşa la vârsta aia. Ieşeam prin cartier. Aveam activităţi de copil extrem de normal, mergeam după ore la colegi și făceam farse la telefon sau ne uitam la prostii pe internet. Eram certată cu şcoala, cumva. Încercam un soi de golăneală, încă din şcoala generală. Habar n-aveam ce făcea tatăl meu, la ce spectacole mai lucrează. Eram mereu entuziasmată că face lucruri, dar nu știam exact ce. De mama știam sigur că nu mai face teatru (râde – n.r.).

Când am intrat la liceu, tatăl meu a plecat din Bucureşti şi atunci chiar că s-a rupt de tot contactul. E ca şi cum m-aș fi urcat timp de patru ani într-un carusel cu ajutorul căruia m-am îndepărtat total de ai mei. Parcă dinadins. Negam tot ce înseamnă teatru și îmi găseam alte activități prin care să-mi petrec timpul. Aveam nişte prieteni mai mari cu care ieşeam la toate ciudățeniile de petreceri și călătoream (clasice escapade ad-hoc, cu ghiozdanu-n spate și fără a răspunde la telefon două zile). Eram în contrapunct total cu ce făceau ai mei. Ştiu sigur că i-am şi dezamăgit, pentru că nu eram niciodată la evenimentele importante pentru ei. Eram un soi de oaie neagră. Oamenii din jur întrebau: „Alma e ok? Ce face? Vine, nu vine?”. Privind retrospectiv, regret, dar ăsta mi-a fost parcursul şi trebuie să îl accept şi să îl integrez, la urma urmei.

Au existat însă niște momente când mai pășeam afară din turbulențele de zi cu zi, cum ar fi atunci când soţul mamei mele îmi punea filme. Făcea asta de când eram mică. A continuat mai apoi și pe perioada adolescenței. Atunci îmi plăcea să stau serile cu el și cu mama acasă, să ne uităm la filme. Îmi punea multe ciudățenii, sau așa le percepeam eu pe atunci. Când aveam 13 sau 14 ani mi-a pus Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, de Apichatpong Weerasethakul. N-am dormit toată noaptea, m-a speriat foarte tare. Mi s-au tot lipit pe retină imagini mişcătoare şi a contat asta. De curând am regăsit nişte storyboard-uri, nişte benzi desenate pe care le făceam la şapte-opt ani. Erau nişte seriale cu oameni imaginari. Le desenam şi scriam ce se întâmplă. Acum am văzut că aveam şi un fel de încadraturi rudimentare.

Foto: Adi Bulboacă

Care a fost momentul în liceu în care te-ai hotărât să studiezi filmul?

Am intrat la Caragiale, la filologie, dar eu voiam la Coşbuc. Aveam medie de Coşbuc, doar că mama mi-a spus să merg la Caragiale, pentru că aş fi făcut germană. Însă acolo m-am lovit de un mediu de copii din alte zone. Nu m-am înţeles cu colegii, din varii motive. Mă îmbrăcam altfel, ieşeam în alte locuri. Nu cred că știam pe atunci exact ce îmi place, dar nu simțeam că pot găsi suficiente puncte comune ca să mă pot integra. Totuşi, clasa a noua a fost ok, ne-am distrat, m-am acomodat. Din clasa a zecea mi-am dat seama că nu e locul meu acolo şi că îmi doream altceva. Nu ştiam exact ce. Am început iar un acces de rebeliune, care a culminat în clasa a 11-a, când m-au dat afară din liceu, pentru 60 de absenţe. Nu e aşa mult, când te gândeşti că erau colegi din alte licee care aveau mult mai multe (râde – n.r.). Am ajuns la Hyperion, un liceu privat. Ai mei erau convinşi că nu o să iau Bacul. Ajunsesem într-un astfel de punct, atât de jos coborâse caruselul. 

Într-o iarnă, din „eter”, am avut o revelaţie: mi-am dat seama că vreau să fac regie de film. Nu ştiu de ce, pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta. Mă apucasem să scriu un scenariu, dar nu aveam nici cea mai vagă noţiune despre ce înseamnă producţia unui film, oricât de mic. Am strâns niște prieteni, unii dintre ei erau în trupe de teatru la liceu. Ne-am făcut nişte serate în care vorbeam despre acest film, deşi nu ştiam cum să îl facem. Out of the blue.  

Apoi, tot în clasa a 11-a, am aflat de atelierul pentru adolescenţi Let’s Go Digital! de la TIFF. Am început să îmi fac portofoliul, suitele de fotografii, să îmi scriu scrisorile de intenţie. În paralel, am început să învăţ pentru Bac, pe care l-am luat cu 9,50.

Dar ce filme vedeai în perioada aia?

Am început cu Akira Kurosawa. Rashomon e filmul care m-a tot obsedat. Apoi, a fost un scurtmetraj al lui Paul Thomas Anderson, făcut pe la 18 ani – The Dirk Diggler Story (1988). M-a inspirat şi mi-a dat curaj – hai, frate, să iau și eu o cameră și să fac asta. Un mockumentary despre un star porno care moare. Îţi plac filmele, le vezi, le înţelegi, te bucuri de ele, dar până la a vrea să faci asta mai departe e cale lungă, iar eu nu ştiu cum am avut curajul – și aici mă refer la curajul ăla orb, alimentat de un soi de inconștiență -, cum m-am gândit la regie, fără să am vreun context. Nu aveam prieteni în domeniu. Nu eram în vreun cineclub. Nu eram racordată, direct, la mai nimic.

Cât de importantă a fost participarea la Let’s Go Digital! (LGD)?

A fost foarte drăguţ, pentru că a fost primul moment în care am cunoscut oameni din domeniu, de vârsta mea. Cred că am fost un soi de ciudăţenie şi pe-acolo, pentru că nu înţelegeam exact ce se întâmplă şi ce trebuie să facem. M-am simțit chiar bine, însă nu reușisem să mă integrez neapărat foarte bine nici acolo: eram o tipă care venea de la club (râde – n.r.) și ajunsesem printre niște copii de vârsta mea care chiar făcuseră chestii legate de domeniul filmului. Mă uitam în jur cu admirație, dar încă nu eram sigură că vorbeam aceeași limbă. Am avut nişte mentori foarte buni. Cu Sorin Botoşăneanu am avut nişte întâlniri interesante acolo, ne-a spus lucruri noi. Apoi au fost Dana Bunescu, Neil Colţofeanu şi Melinda Boros, coordonarea noastră. Am înţeles acolo ce ar trebui să caut într-un mentor, într-un profesor, într-un profesionist. Am fost colegă cu Lucia Chicoş, Călin Boto, Teona Galgoţiu. Am simţit că a fost şi ca un fel de tabără. 

Foto: Adi Bulboacă

Apoi, când te-ai decis să dai la regie, ai fost la cursurile de pregătire organizate de UNATC?

Spre ruşinea mea, spun sincer că nu am fost. 

De ce spre ruşinea ta?

Dacă mă gândesc la acea Alma care ar trebui să fie organizată şi centrată, normal ar fi fost să mă duc, pentru că era o ocazie bună să mai învăţ ceva din lucrurile multe pe care nu le ştiam şi pe care nu le ştiu nici acum. De ce să nu mă fi dus?

Păi şi de ce nu te-ai dus?

Să o numim delăsare. Am citit programa, am vorbit cu diverşi oameni mai mari. Apoi şi LGD a jucat un rol important, pentru că ne cam spuneau ce o să fie la admitere la UNATC. La examenul de la regie contează foarte mult suita de fotografii – cum le compui și ce poveste spui cu ele. La LGD am făcut asta. În vara de după LGD, am exersat singură cu suitele de fotografii pe film. Apoi au fost filmele pe care trebuia să le vedem. Mi-a picat Moarte la Veneţia. Mama era fană Luchino Visconti şi îmi povestise că el era un prinţ de stânga. 

Ai terminat licenţa în 2020, deci perioada de facultate e încă foarte apropiată pentru a face un bilanţ detaşat. Dar cum ai simţit cei trei ani de studii de regie la UNATC?

La fel ca pe anii de liceu, îmi vine să asociez şi anii de facultate cu un carusel, cu suişuri şi coborâşuri. Nu pot să extrag un singur gând, o emoţie generală. A fost o perioadă neomogenă ca flux al simţurilor.

În anul întâi eram plină de încredere. Apoi am avut prima decepţie la examenul din anul întâi, când am făcut un portret de care toată lumea a râs. În semestrul doi, am avut iar un moment de anarhie, în care nu mergeam la cursuri, nu aveam neapărat legătură cu profesorii şi cu ce se întâmpla prin facultate. Eram distrasă. Îmi era frică, cred. Însă Laurenţiu Damian, profesorul meu de clasă, m-a susținut: a tot insistat să merg mai departe, într-un fel sau altul. El, Iulia Mureșan și Ştefan Rucăreanu. Mă întrebau când mai fac portrete (râde – n.r.).

În vara dintre anul întâi şi anul doi, într-o vacanţă la Sibiu, l-am cunoscut pe acest pastor, Eginald Schlattner, care trăieşte în Roşia şi îşi ţine slujbele singur în biserică de mulţi ani, pentru că nu mai vine aproape nimeni. Nu ştiam că e un scriitor celebru. Pur şi simplu am simţit o nevoie viscerală să fac un documentar despre el, după ce am stat de vorbă în seara aceea. Nu-mi venea să cred că mai poate exista în vremurile noastre cineva ca el. Părea decupat dintr-un roman de ficțiune. Întâlnirea cu el mi-a trezit gândul să mă iau în serios. Să merg la ore, să văd filme, în sensul în care filmele au potenţialul de a hrăni creativitatea. Mi-a redat cheful de cinema şi voința necesară pentru a o face, pentru că mă plafonasem.

“Ultimul părinte”

Cum te-ai pregătit pentru documentarul Ultimul părinte? Cum l-ai gândit?

Erau două aspecte. Povestea lui ca scriitor care a făcut puşcărie politică. Am asociat asta cu casa lui, care e ca un muzeu, şi el este mai departe un lup care stă într-o cuşcă perfectă, din aur, în timp ce urlă de singurătate. Mă refer la situaţia lui actuală, de om în vârstă, singur. Familia lui e în Germania, iar el e în continuare pastor la Roşia, unde slujeşte într-o biserică în care nu mai vine nimeni. Intenţia era să iau cele şapte păcate capitale şi să îi pun câte o întrebare despre ele – eram curioasă dacă viziunea lui, prin prisma trecutului politic, diferă cumva de a altor oameni ai bisericii. Eram curioasă cât de relativ priveşte ideea de păcat. Am vrut să combin asta cu nişte cadre observaţionale cu el singur în casă şi în biserică. Acesta era planul. Apoi, la montaj, filmul a ieşit puţin altfel.

Filmul va rămâne şi ca un document vizual despre o personalitate a culturii şi trecutului recent al României. Important a fost că această întâlnire ţi-a redat gustul pentru cinema.

Îţi zic sincer, pentru un student chiar contează ca cineva să aprecieze ce faci, să te valideze. Nimic exagerat. Fără egolatrie. Dar e important ca cineva să îţi spună că e bine ce ai făcut. M-am bucurat că mi s-a zis asta când am făcut acest documentar. Mie, care eram o figură absentă, stranie. Nu eram în găşti. Nu eram implicată în proiecte în facultate. Eram outsider. Însă am realizat filmul ăsta şi toată lumea a devenit brusc curioasă de ce aş mai putea face. M-a ajutat asta, fie şi pentru simplul fapt că am simţit că ce am văzut eu diferit la acest om au văzut şi alţii, cu ajutorul uneltei numită film. După ce am făcut Ultimul părinte, am prins un soi de încredere. 

Cât de greu ţi-a fost mai departe?

Trebuia să facem un film pe peliculă, alb-negru. O altfel de presiune: fără duble, pentru că nu aveam decât trei role de peliculă. 12 minute. Iar noi suntem tentaţi să scriem mediumetraje din anul întâi. Vrem să ne exprimăm într-un format mai mare (râde – n.r.).

Aveam ideea pentru filmul Alge, despre o tipă care îşi neagă existenţa din prezent. Începusem uşor-uşor şi cu psihanaliza. Apoi, prin operatorul meu de atunci, Paul Soare, prieten drag, am cunoscut-o pe Iulia Lumânare, pe care el mi-a propus-o strict ca actriţă. Am avut un kick-off cu ea. Am vorbit. I s-a părut interesant scenariul. Dintr-o discuţie liberă, am ajuns pur şi simplu să facem un soi de şedinţe de psihanaliză, dar nimic asumat. Vorbeam şi ajungeam la tot felul de discuţii, despre trecut, copilărie, motivaţie, bagaj emoţional, conştient, subconştient. 

Alge a fost ca o analiză a unei anumite etape din viaţa mea. O analiză transpusă în film. Am schimbat nişte roluri, nişte nume. Nu mi se pare vreo capodoperă, dar în acelaşi timp nici nu îl reneg. A avut un rol important pentru mine, pentru că mi-a deschis calea către scris. Mai mult, mi-a oferit plăcerea de a secţiona zona emoţională, pentru a vedea ce pot să găsesc acolo şi despre ce simt nevoia să vorbesc.

Aici, Iulia m-a ajutat să îmi verbalizez anumite gânduri, pe care nu ştiam de unde să le apuc şi ce pot să fac cu ele. Era un haos. A venit şi m-a învăţat cum e să plasezi o structură de scenariu peste haosul ăsta de emoţii. Aşa s-a creat plăcerea noastră de a face psihanaliză şi de a scrie pe hârtie idei mai mult sau mai puţin vagi, pentru ca mai apoi să le ficţionalizăm. După ce am tras linie la Alge, am zis că filmul nu e grozav, ba chiar e mediocru, dar experienţa a fost extraordinară. Am simţit că am păşit într-o altă etapă: „Se poate asta? Ce mişto! Hai să mai facem”. 

“Alge”

Apoi ai lucrat din nou cu ea pentru filmul de licenţă, Împreună.

Aveam în cap ideea de la scenariul pentru Împreună, despre această condiţie a copilului faţă de soarta lui externă, care se întâmplă în afara propriului arbitru şi e determinată de alegerile pe care părinţii sunt uneori nevoiţi să le facă. Până într-un punct, copilul e direct legat de ce se întâmplă în jurul lui. Nu e o entitate independentă. 

Pare că ai dezvoltat experienţa de la Alge – nevoia de a privi în tine, la sentimentele tale şi la trecutul tău, şi de a scoate ceva de acolo.

Da, chiar asta a fost. Aveam ideea şi începusem o schiţă de scenariu. Apoi, de Crăciun, am avut o ceartă cu ai mei şi m-am văzut la intrarea într-un nou tunel. Primul om pe care am simţit atunci nevoia să îl sun, chiar dacă nu aveam încă o relaţie de prietenie, a fost Iulia. M-am văzut cu ea şi i-am povestit de ce m-am certat şi ce simt. După ce am ajuns înapoi acasă, am luat scenariul pe care îl aveam şi l-am combinat cu ce trăisem, cu ce credeam că simt, cu ce aş fi vrut să se întâmple, cu ce am observat.

Iulia m-a asistat. M-a ajutat să îmi pot exprima ideile articulat, coerent şi corect din punct de vedere al gramaticii filmului. Ca un profesor. E foarte mişto. Noi am avut o relaţie rotativă. Se schimbau rolurile. Ea a fost profesor şi mentor, m-a învăţat să scriu un scenariu, să îmi structurez şi să îmi articulez gândurile şi să încerc să îmi înţeleg motivaţiile şi pornirile. În acelaşi timp, era şi actriţă în filmul pe care eu îl regizam.

În ce fel te-a influenţat la facultate faptul că porţi numele Buhagiar şi că eşti fata unui cunoscut scenograf?

Exista un fel de proiecţie-etichetă: „Uite-o şi pe asta, ce uşor trebuie să îi fie, ce oameni cred că cunoaşte, ce deschidere cred că are”. Însă, în paralel, eu nu vorbisem de un an cu tatăl meu. Ai mei tocmai ce răsuflaseră uşuraţi că am luat Bacul. Realitatea din spatele acestei false percepţii era uşor alta. Acum mă plasez neutru faţă de chestia asta şi încerc să o abordez cu haz. Sunt recunoscătoare pentru că am fost expusă de-a lungul timpului la tot felul de lucruri şi discuţii, dar per se nu e ca şi cum am conlucrat cu ai mei pentru devenirea mea ca regizor. Aşa cred. Poate peste câţiva ani o să văd altfel. Privind retrospectiv, le mai sunt foarte recunoscătoare că m-au lăsat să fiu eu şi n-au încercat să mă influenţeze cu ce credeau ei că e mai bine pentru mine. E un lucru foarte important. 

Care ar fi spaimele tale când începi un film?

O spaimă mare a mea ar fi ca pe set, când totul e deja vorbit, pus la punct, organizat, să îmi dau seama că de fapt vreau să spun altceva, sau că pot să spun altfel, sau că de fapt e mai bine în alt mod. Cred că atunci mi-ar fi greu să îmi susţin brusc ideea, să îi conving şi pe ceilalţi de schimbarea de plan, să reorganizez haosul. Până într-un punct, ai voie să te schimbi, dar apoi eşti mai mult sau mai puţin obligat să mergi cu deciziile pe care le-ai luat.

“Împreună”

Împreună este realizat în convenţia realistă, a planului-secvenţă. Cum ai decis să lucrezi astfel? Îţi e stilul cel mai apropiat în momentul ăsta? 

Îmi place întrebarea, pentru că e direct legată de ce am simţit când m-am gândit cum vreau să spun povestea asta. Mă fascinează la extrem oamenii şi îmi place să observ realitatea aşa cum e ea, iar apoi să încerc sa fac o analiză proprie, să zic aşa, a bucăţilor obiective, captate de-a lungul timpului. Îmi place foarte tare formula asta de limbaj, pentru că mi se pare că aduce privitorul aproape de personaj. Uneori am simţit chiar că aş vrea să se creeze o apropiere sufocantă între cei doi. Ca-n viaţă. Cheia realistă mi se pare că e calea cea mai clară şi directă de a putea face o analiză a emoţiilor şi a dramei omului din faţa aparatului. Apoi, e o discuţie legată şi de ce moment alegi din realitate. La Let’s Go Digital! am fost puşi să facem exerciţii observaţionale. Să laşi orice gând extern, să laşi deoparte emoţiile sau senzaţiile şi să observi puţin bucata aia de realitate. Te uiţi stânga-dreapta, sus-jos, observi toată imaginea şi îţi dai seama cât de multe lucruri conţine, de fapt, parcela de viaţă care se întâmplă chiar în momentul acela. Şi cât de multe avem de învăţat despre oameni, despre noi, dacă am putea să fim atenţi pentru puţin timp doar la ce se întâmplă, obiectiv, şi să nu încercăm să intervenim. Doar să observăm.

Asta e şcoala realistă şi observaţională clasică, practicată şi de Noul Cinema Românesc. Doar că, evident, nu e suficient doar să pui camera şi să observi, ai nevoie de mult mai mult. E nevoie de o acumulare, de replicile potrivite, de o anumită tensiune care se creează între două personaje. Asta faci şi tu în scurtmetrajul  Împreună

Uite, aici mi-a fost profesor Nuri Bilge Ceylan, pentru că filmele lui conţin o poezie a realităţii sau un realism poetic. În interiorul unei realităţi aparent nealterate de o mână de regizor sau, mai degrabă, de o acţiune în sens clasic, creează nişte epifanii. Dilată timpul, aşa cum îl percepem noi, şi aduce în planul întâi poezia cotidianului în care trăim, dar pe care nu o observăm cu adevărat. Mi se pare un autor complet. Mă uit la filmele lui din nou şi din nou şi nu aş putea spune niciodată că l-am înţeles pe deplin.

Care consideri că e rolul cinemaului? De ce faci filme?

Dacă e să îmi doresc ceva, atunci e ca filmele pe care eu şi oamenii din jurul meu sperăm să le putem face să aibă o valenţă terapeutică. Mi se pare că e foarte important. Poate e o emoţie cu care cineva rezonează. Poate e o întrebare pe care şi-o pune şi care mai departe îi schimbă într-un fel sau altul traseul. Poate e un răspuns. Poate vede lumea altfel. Sau poate doar se amuză şi îi dă o stare mai bună pentru câteva ore.

Însă acest efect terapeutic e în primul rând pentru tine.

Sigur. Transcenzi nişte frustrări, nişte metehne din trecut. Într-un fel sau altul, vindeci nişte răni. Ar fi frumos să nu fie doar pentru mine.

Crezi că cinemaul poate să facă asta cu adevărat?

Cred că filmele pot să sublimeze nişte răni din trecut. „Răni din trecut” sună afectat şi mult prea new age, dar e un termen real. Prin simplul fapt că vorbeşti despre un lucru şi scrii despre el, poţi să îl conştientizezi mai clar şi să îl vezi cu nişte ochi mai limpezi. Ca şi cum cineva îţi ia un văl de pe ochi, iar drama care ţi se părea a fi doar a ta, totală şi intensă, o vezi astfel dintr-un punct obiectiv. Asta te ajută să ţi-o vindeci. Ieşi din dramă. Faci un pas înapoi şi priveşti ca la un tablou. Te uiţi ca un spectator la propria viaţă.

Eşti după aproape un an de master petrecut în plină pandemie. Urmează să îţi pregăteşti primul film de la master. Între timp ai început să lucrezi şi în industria cinematografică, în procesul de producţie. Cum priveşti viitorul? Cum te simţi în poziţia de cineastă foarte tânără care va trebui să intre în lumea filmului şi să arate ce poate şi să se exprime?

Nu mă sperie neapărat. Simt că trăim nişte vremuri în care există un drum deschis pentru femei în cinematografie, iar asta mă bucură. Simt cooperare din partea oamenilor din generaţie cu mine. Chiar dacă sună idealistic, simt că putem să ne unim, să ne ajutăm unii pe alţii să creştem. Mi se pare că există posibilităţi de a coopera şi mă bucură mult că oamenii sunt receptivi la filme studenţeşti şi devin din ce în ce mai atenţi la ce se întâmplă şi în jurul numelor mari. 

Important e că femeile îşi găsesc din ce în ce mai mult loc pentru a se putea exprima. Asta e extraordinar, pentru că eu cred foarte tare în sensibilitatea pe care o poate aduce o femeie cineast. Femeile chiar au o sensibilitate şi un simţ estetic aparte, o putere de a percepe şi de a transmite mai departe emoţia care merită să fie integrată în fluxul de creaţii artistice, inclusiv în film.



Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.