Alina Manolache: „Îmi place să cred că prin ceea ce fac las un fel de arhivă pentru viitor”

9 Martie 2021

Anul 2020 a adus în atenţie o tânără şi promiţătoare autoare de filme documentare, Alina Manolache. Debutul ei în documentarul de lungmetraj, „Copii pierduţi pe plajă” (2020), a fost selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Filmfestival Amsterdam) şi în acest an îşi aşteaptă lansarea în cinematografe. Revista Filmmaker a inclus-o pe lista celor mai bune cinci regizoare de la IDFA.

În filmul său, Alina Manolache porneşte în căutarea tinerilor de-o vârstă cu ea care, în copilăria din anii ‘90, s-au pierdut pe plajă. Şi foloseşte asta ca pretext pentru a face portretul generaţiei de 30 de ani. 

Tot în 2020, regizoarea a lansat și scurtmetrajul „Sunt aici”, în cadrul unei iniţiative a Festivalului Filmului European şi a curatorului Andrei Tănăsescu, prin care mai mulţi cineaşti români au fost invitaţi să realizeze filme în izolarea impusă de criza sanitară. Şase dintre scurtmetrajele produse astfel, inclusiv cel al Alinei Manolache, au fost adunate apoi într-un omnibus, „Călătorie în jurul casei în 60 de zile”, care a fost selectat la Ji.hlava. „Sunt aici” este un film experimental realizat exclusiv din imagini surprinse de camere publice de supraveghere în diverse locuri din lume în timp ce oamenii se aflau cu toţii în carantină. 

La sfârşitul anului trecut, cotidianul britanic The Guardian a difuzat pe canalele sale online un scurt şi impresionant documentar, „2020: A Covid Space Odyssey”. Filmul a fost realizat în pandemie de Alina Manolache şi Vladimir Potop. Documentarul este un montaj cu imagini din misiunea de mai multe luni a astronautei Jessica Meir pe Staţia Spaţială Internaţională (septembrie 2019 – aprilie 2020).

Născută la 13 martie 1990 la Piatra Neamţ, Alina Manolache a studiat la profilul ştiinţe sociale la liceu. În adolescenţă, după ce a participat la atelierul Let’s Go Digital! organizat de TIFF, şi-a dat seama că îi place filmul şi că vrea să devină regizoare. A picat însă admiterea la UNATC. Între 2010 şi 2013 a studiat Fotografie şi Artă Video la Universitatea Națională de Arte București (UNArte). În ultimul an de facultate a fost cu o bursă Erasmus la „École Supérieure d’Art et Design” din Grenoble, Franţa.

După Grenoble, s-a mutat o perioadă la Paris, pentru o rezidenţă. Atunci a realizat primul său documentar, scurtmetrajul „Your Visit Starts Here” (2015) – portretul a trei paznici de muzeu de la Centre Pompidou. Întoarsă în România, şi-a continuat studiile cu un masterat în Media Studies la CESI (Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii) din Bucureşti.

A mai realizat documentarele de scurtmetraj „Sfârşitul verii” (2016), produs în cadrul programului Aristoteles Workshop, şi „Disco is Dead” (2017), produs de publicaţia VICE. „Sfârşitul verii”, care a avut premiera mondială la Visions du Réel şi care a circulat apoi în multe alte festivaluri, este portretul unui grup de băieţi din Bucovina la finalul ultimei lor veri ca liceeni. În „Disco is Dead”, Alina Manolache surprinde dispariţia fenomenului discotecilor în zonele rurale, pe fondul plecării tinerilor din ţară.

Regizoarea poate fi găsită şi pe site-ul ei personal, alinamanolache.com.

Când mă uitam la Copii pierduţi pe plajă, mă gândeam că ţi-ai ales un subiect riscant, pentru că aparent nu are nimic spectaculos. Însă, în final, miza devine clară şi mi se pare una importantă, şi anume dorinţa de a face un scurt portret al generaţiei tale, care are acum în jur de 30 de ani. Deşi spui în documentar că nu ai fost printre copiii care s-au pierdut pe plajă în anii ‘90 şi căutaţi prin Radio Vacanţa, faci parte din acea generaţie. Care a fost momentul declanşator pentru acest film? 

În general, pornesc de la un cer cu foarte mulţi nori negri şi încerc să ajung la un cer senin la finalul procesului. Privesc filmele ca pe niște proiecte de cercetare care se dezvoltă de multe ori de la o idee abstractă, mică, poate bizară. Aici a fost pur şi simplu o curiozitate, foarte rough: Ce s-a întâmplat cu oamenii de vârsta mea care, atunci când erau mici, s-au pierdut pe plajă? 

De ce mi-a rămas în minte asta? Tot am încercat să îmi explic. Probabil mi-a rămas în memorie frica de copil să nu mă pierd. Pe de altă parte, cred că e şi ideea că odată ce pierdem ceva – un obiect sau o relaţie -, acel ceva devine mult mai valoros. Pentru mine, aceşti oameni au devenit mult mai valoroşi prin faptul că s-au pierdut la momentul respectiv. Mi s-a părut că e ceva acolo care ar putea fi explorat, dar nu ştiam exact ce.

La început, am încercat să răspândesc vorba, să găsesc câţiva oameni care au trecut prin asta şi pur şi simplu să discut cu ei, să văd unde mă duce demersul. Însă mi-am dat seama că, de fapt,  povestea cu pierdutul pe plajă se oprea destul de rapid în discuţiile noastre. Şi mi se părea mult mai interesant să vorbesc despre aceşti oameni în prezent. Ce probleme au? Cum sunt? Se gândesc să plece din ţară? Cum e situaţia în familie? Chiar eram curioasă. La asta vibram mult mai mult. 

Atunci mi-am zis că, de fapt, mai mult decât să cunosc nişte foşti copii care s-au pierdut pe plajă, vreau să mă întâlnesc cu oameni de vârsta mea care, metaforic vorbind, sunt într-un fel sau altul pierduţi. Mi s-a părut că ar putea fi un trigger pentru ceva mai consistent.  

Acela a fost momentul în care te-ai gândit că ar putea să iasă un film de lungmetraj?

Da. Mi-am dat seama că, de fapt, filmul nu este despre trecut, despre copiii de atunci, ci despre prezent, despre noi la 30 de ani. Mi-am dat seama că sunt într-un moment în care probabil mă caut şi vreau să mă întâlnesc prin oameni care au aceeaşi vârstă şi care sunt într-o situaţie similară sau diferită, nu contează. A funcţionat bine metafora cu copiii pierduţi, pentru a o lega de o generaţie pierdută. 

Era şi simbolistica anului de naştere, 1990.

S-a tot stratificat povestea. După aceea, mi-am dat seama că suntem născuţi fix odată cu democraţia, fix la întretăierea a două epoci foarte diferite, şi că sub acest semn al incertitudinii se naşte o generaţie care mie mi se pare interesantă. Filmul este despre un arc de 30 de ani, personificat. Despre noi ca „produs” al acestor 30 de ani, dacă vrei. 

De fapt, tocmai asta se dovedeşte a fi filmul, o investigare a acestei generaţii. Demersul nu caută nimic spectaculos sau dramatic, ci vrea să vadă cum s-au instalat aceşti oameni în vieţile lor de adulţi. Cum ai gândit structura filmului, una în care montajul leagă numeroase momente scurte cu aceste personaje pe care le găseşti în diverse călătorii prin ţară?

Pentru mine, e foarte important ca un film să plece de la o căutare reală. Nu neapărat de la un subiect pe care pot să îl articulez, ci de la o curiozitate. Aici a fost dorinţa de a-i descoperi pe aceşti oameni. 

În această cercetare au apărut câteva întrebări importante: Cum îi găsesc? Cum va fi filmul? Mi-am dat seama că nu e suficient să îi găsesc pe Facebook, apoi să îmi dau o întâlnire cu ei, să filmez câte un interviu şi după aceea să adun 30 de interviuri unul după altul, iar ăsta să fie filmul. 

Eu am şi nişte căutări estetice care mă macină destul de tare. Simt nevoia să găsesc o metodologie de lucru, aplicată pe fiecare subiect, un concept care să mă ducă din punctul A în punctul B într-un mod logic, chiar dacă la început nu pare logic. E ca o problemă de matematică, pe care simt că trebuie să o rezolv. La început am făcut interviuri clasice, dar apoi mi-am spus că nu o să meargă, nu sunt eu, nu mă reprezintă, nu e filmul pe care vreau să îl fac, nici eu nu m-aş duce la filmul ăsta (râde – n.r.). Am zis că, dacă tot e un film-căutare, dacă tot e un research, dacă tot e atât de personal şi atât de atipic, înseamnă că şi metodologia trebuie să aibă ceva original. 

Şi am venit cu ideea de a face road trip-ul prin ţară. Am făcut mai multe trasee. Cred că în total am fost în vreo 15 oraşe din ţară, în majoritate mici, pentru că ai un acces mai uşor şi vocea într-un megafon se aude mai bine. Efectiv, am luat harta în faţă şi am zis că trebuie să îi caut fizic pe aceşti oameni şi să filmez tot procesul. Bineînţeles, toată echipa iniţial s-a amuzat. Am luat-o ca pe o chestie funny. A funcţionat foarte bine în final, dar ne-am luat un risc. Riscul de a nu putea estima rezultatul. Ok, am pornit pe acest drum, dar nu ştim cum se va sfârşi şi ce vom întâlni pe parcurs. Ne-am asumat că ne vom lăsa ghidaţi de ce ne va oferi acest drum.

Era şi riscul de a nu găsi oameni.

Da. Apoi, riscul de a fi lăsaţi baltă. Foarte multe riscuri. Poate că nu e genul de film care te ţine captiv în scaun, cu sufletul la gură, dar e procesul nostru foarte sincer. Poate inegal şi fragmentat, dar sincer. 

Până la urmă, un astfel de proces e ceea ce îl poate atrage pe un regizor de documentare.

Da, tocmai partea asta de impredictibil. Cred că Agnès Varda spunea că documentarul e o permanentă balanţă între a conceptualiza prezentul şi a-l accepta fix aşa cum e. E o jonglare, pe de-o parte, cu a accepta fix ce îţi vine şi a lucra cu asta şi, pe de altă parte, cu a încerca să provoci, să scoţi mai mult, să upgradezi realitatea, într-un fel.

Cum ai luat decizia de a te pune uneori în faţa camerei, cu un boom în mână, ascultând cu curiozitate ce spune persoana pe care o filmaţi? A fost aici şi dorinţa de a marca faptul că e un film şi despre tine?

M-am ferit să apar în faţa camerei. Mi-a fost şi frică, sincer, pentru că nu e comod. Nu sunt neapărat o persoană extrovertă. Dar nu mi s-a părut fair faţă de oamenii cu care vorbeam ca eu să fiu relaxată în spatele camerei şi pe ei să-i întreb despre viaţă şi despre ce greutăţi întâmpină. Atunci, mi-a devenit tot mai clar că nu am cum să mă exclud din poziţia asta.

Cred că ajută să te plasezi cât de cât la acelaşi nivel şi să nu dai impresia că eşti undeva deasupra şi că manipulezi totul. E important să te expui şi tu, să fii vulnerabil în faţa camerei. Sigur, ai mai mult control şi te poţi scoate la montaj. Dar era minimul pe care l-am putut face.

Filmul e un portret al generaţiei de 30 de ani, dar în acelaşi timp vorbeşte şi despre anii ‘90, fără a cădea în nostalgie şi fără a insista în direcţia asta. De altfel, ai inclus doar câteva imagini de arhivă. Cum vezi acum anii ‘90? Cum ţi-i aminteşti? Ce a însemnat să fii copil în anii ‘90?

Pe măsură ce am înaintat în film şi s-a conturat ca produs final, tot mai în ceaţă a fost (râde – n.r.). Mi se pare că, de fapt, experienţa noastră a fost filtrată tot timpul prin ce ne-au spus părinţii şi bunicii şi prin ce am citit sau prin ce imagini am văzut. Nu a fost la primă mână. Sincer, nu ştiu dacă sunt în măsură să vorbesc despre anii ăia. Nu pot să zic dacă a fost groaznic. Realizez întunecimea acelor ani prin poveştile altora, de fapt. Iar asta am constatat la toţi cu care am vorbit. E ca o experienţă post-traumatică, ce se transmite din generaţie în generaţie.

Dar ce pot să zic despre generaţia mea după patru ani în care am trăit cu ea e că suntem foarte indecişi în toate aspectele vieţii noastre. Cred că are legătură şi cu faptul că am copilărit fix în anii de tranziţie. Responsabilitatea asupra vieţii noastre, care ne aparţine sută la sută, ne tulbură foarte tare şi cred că acest lucru e legat de faptul că am trăit primii ani din viaţă în acea perioadă.

M-am bucurat că am putut să le dăruiesc acest film părinților mei, ca să se revadă cu ochii de acum. Am inclus o secvenţă de arhivă, cu ziua de naştere a unei fetiţe. E ziua mea. Prin faptul că le-am arătat părinţilor filmul şi am avut o discuţie foarte lungă despre perioada aia, despre tot ce li s-a întâmplat, am rezolvat cumva „cerul înnorat” al anilor ‘90 la nivel de istorie personală. Cred că fiecare film e şi despre relaţia regizorului cu părinţii. Pentru mine, amintirea acelor ani e strâns legată de tinereţea alor mei.

Filme tale nu se concentrează pe câte un singur personaj. Pare că te interesează foarte mult ideea de grup şi chiar de generaţie, cum e în cazul debutului. Cât de instinctual şi cât de conştient e acest lucru?

Instinctual cred că mă uit mai degrabă către coruri decât spre un singur interpret, pentru că mi se pare că, din start, când lucrezi cu polifonie, ai mai multe straturi, mai multe perspective. E mult mai plină compoziția respectivă, ca în muzică. Şi în muzică îmi plac corurile. Mereu mi-au plăcut grupurile, comunităţile, ideea de colectivitate, de gaşcă, de breaslă, de grupă de vârstă. 

Nu ştiu de ce nu am pus niciodată camera pe un singur om. Poate pentru că e mai greu să lucrezi cu mai mulţi oameni. E mai greu în acest caz să găseşti un concept şi o metodologie de lucru, şi asta îmi place. Ideea de a pune camera pe un personaj şi de a aştepta să văd ce se întâmplă nu mă atrage deocamdată. Îmi place să provoc, să conceptualizez, să implic şi personajele. Să construiesc un sens. E mult mai mult decât un produs. E o căutare pe bune, în care eu sunt interesată de alţi oameni şi de alte locuri şi e o dorinţă de a descoperi, de a afla mai mult.

Care a fost momentul în adolescenţa ta când a început să te intereseze imaginea, zona vizuală? Şi care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că ai vrea să faci film?

În gimnaziu, îmi plăcea să scriu. După aceea, la liceu s-a întâmplat ceva, o schimbare foarte bruscă, şi am început să mă uit la imagini. Nu m-a mai interesat scrisul, de care chiar m-am desprins pentru o lungă perioadă de timp.

În clasa a noua, în 2004, m-am gândit să aplic pentru un workshop, Let’s Go Digital!, organizat de TIFF. A fost singura ediţie care s-a desfăşurat la mare, iarna. Mi-a venit mănuşă. A fost un declic. Am plecat de-acolo şi am zis că asta vreau să fac în viaţă, film. 

După aceea, am rămas ataşată de ideea că o să dau la UNATC şi o să fiu regizoare. Bineînţeles că habar nu aveam ce înseamnă. După workshop eram convinsă că am descoperit roata. Am făcut tot felul de experimente. Am început să fac fotografii. Tot liceul am făcut fotografii, eseuri video, etc. Puneam un voice-over, mă jucam. Nu le-aş arăta acum.

La 18 ani am dat la regie la UNATC şi nu am intrat. Atunci, a fost un moment foarte important pentru mine, pentru că mi-am dat seama că trebuie să mă gândesc puţin. A fost o palmă puternică pentru mine la vremea aia. 

Ai fost la acele cursuri de pregătire înainte?

Am venit la cursuri, în fiecare săptămână. Am văzut toate filmele recomandate. Din punctul meu de vedere, eram foarte bine pregătită. 

Dar mi-am zis că nu o să mă opresc aici. Nici nu am vrut să mai dau o dată, pentru că se întâmplaseră nişte lucruri la admitere care nu mi-au plăcut. Nu mi-a plăcut ce am văzut. Am stat un an şi apoi, în 2010, am dat la UNArte. A fost o decizie bună, pentru că am fost mai liberă să experimentez, fără să am neapărat nişte modele a priori, nişte referinţe, o figură pe care să o copiez. Cred că m-am dezvoltat mai liber şi s-a dovedit că mi-a prins bine asta.

Acolo ai studiat fotografia şi arta video.

Da, dar de fapt mi-am cam văzut de treabă. Fotografie nu prea am făcut, iar pe video am experimentat nişte lucruri. Am încercat tot felul de chestii pe cont propriu.

Ultimul an de facultate l-am petrecut în Franţa, la Grenoble, prin Programul Erasmus. Apoi am vrut să mai stau puţin în Franţa şi m-am dus la Paris, într-o rezidenţă. Era o bursă de la ICR Paris. Am propus un proiect de film documentar, deşi eu nu făcusem niciodată documentare. Am pornit tot de la o curiozitate, apărută de nicăieri: am vrut să văd ce fac gardienii care păzesc toată ziua operele de artă în muzee. A fost foarte mişto. Am făcut research în toate muzeele de artă din Paris. Simţeam că îmi trăiesc visul. Lucrând la acel film, Your Visit Starts Here, mi-am dat seama că a venit momentul să mă opresc din căutări şi să fac filme documentare. Am luat o decizie fermă atunci. 

După acel workshop de la începutul liceului, care te-a făcut să vrei să faci film, a venit dezamăgirea cu examenul ratat la UNATC, iar acum, după câţiva ani, primeai un nou impuls. 

Cred că a fost o confirmare că feeling-ul meu din liceu era corect. A venit ca o validare. A fost semi-divin momentul de la Paris. Nu am mai trăit aşa ceva până acum. Inclusiv întâlnirile pe care le aveam mi se păreau providenţiale (râde – n.r.). Ştiu, sună ca-n poveşti, un pic de necrezut. Dar, în momentul în care le trăieşti, te copleşesc. Rezidenţa a durat două luni, apoi m-am întors acasă şi am montat filmul.

Dar ce îţi plăcuse, de fapt?

Mi-a plăcut că mă simțeam curajoasă, mă simțeam acasă, mă simțeam „eu” 100%. Nu semăna cu nimic altceva din ce făcusem, ca proces. M-am dus la nişte oameni necunoscuţi, într-un muzeu din altă ţară, şi le-am spus: „Nu vă supăraţi, aş vrea să fac şi eu un film despre dvs.” În felul acesta, am intrat în vorbă cu zeci de oameni şi simţeam că nu mă mai poate opri nimic. Într-un final, trei dintre ei au acceptat să facă parte din film. A fost o complicitate foarte faină, pentru că noi nu aveam dreptul să filmăm în muzeu. Şi, atunci, ei ţineau de şase. Între timp trimisesem cerere de aprobare, dar acceptul a venit după ce m-am întors acasă, în România. 

Te-ai întors şi ai făcut un masterat în Studii Media la CESI. O zonă teoretică.

Am vrut să citesc mai mult (râde – n.r.). Simţeam că dezvoltarea mea ar trebui să parcurgă mai multe planuri şi cred că a fost o alegere bună, pentru că în timpul studiilor la CESI mi-am dat seama că poate m-aş potrivi şi în zona de educaţie. Mi-a prins bine să reflectez la ce fac și să încerc să explorez o zonă mai teoretică înainte să încep eu însămi să predau.

Primul documentar de scurtmetraj făcut în România a fost Sfârşitul verii (2016), realizat în cadrul Aristoteles Workshop. Cum a fost să lucrezi în condiţiile pe care le presupune un astfel de atelier – eşti într-un loc necunoscut, unde trebuie să găseşti un subiect şi să faci un film într-o perioadă limitată de timp şi cu colegi pe care nu îi ştii?

La început ai impresia că nu o să-l poţi face şi te copleşeşte asta. Te simţi străin de locul ăla – eram la Vama, în Bucovina. Presiunea constantă că trebuie să livrezi ceva te poate sufoca. Mai ales că mie îmi place să petrec mult timp cu un subiect, şi acolo e cu totul altfel. Dar cred că îmi face bine să fiu forţată un pic. Limitările te pot stimula în multe direcţii. Iar conversațiile cu mentorii de la Aristoteles m-au urmărit și m-au ghidat mult timp după workshop. La fel de „hrănită”  profesional cred că m-am mai simțit doar după Archidoc, unde am dezvoltat Copii pierduți pe plajă între Paris, Lisabona și Nyon. Au fost niște școli foarte intense pentru mine și mai valoroase decât orice ciclu universitar pe care l-am urmat.

La filmul pentru VICE cum a fost? A fost conceptul tău?

A fost primul documentar pe care VICE l-a lansat în România. Mihai Mincan, redactorul-șef din vremea respectivă, a văzut în mine un colaborator potrivit și, cum eu tocmai ieșisem cu End of Summer, ne-am gândit la o poveste românească,  poate cu adolescenţi şi cu lumea rurală. Atunci, am propus să facem ceva despre discotecile de la ţară. Aveam în minte nişte imagini ale lui Rob Hornstra. Erau nişte fotografii superbe cu tineri în discoteci din Rusia, îmbrăcaţi nouăzecist. Era o atmosferă foarte trashy. Aşa îmi imaginam că o să găsesc şi eu şi că aşa o să fie tot filmul. Dar, când m-am apucat să fac research-ul, am descoperit că nu mai existau discoteci şi cămine culturale. Nu se mai ţineau, toată lumea era plecată. M-am dezumflat, dar în acelaşi timp trebuia să spun povestea. Aşa am aflat de un loc în care totuşi se mai organiza câte o petrecere tematică, de Halloween, şi am vrut să văd ce-mi oferă povestea asta.

Cele două scurtmetraje de anul trecut – Sunt aici şi 2020: A Covid Space Odyssey – sunt legate prin faptul că au fost realizate în pandemie şi vorbesc despre asta. Nu ai mai călătorit fizic şi nu ai mai întâlnit oameni, ci ai fost nevoită să te adaptezi la un alt mod de a face filme. Cum ai resimţit necunoscutul din prima fază a pandemiei?

Iniţial, a fost panică, dezamăgire. Eu acum ce fac? Trebuia să merg într-o prospecţie, dar nu am mai putut să plec. Am simţit că pică cerul pe mine şi că nu mai pot să-mi fac planurile. Dar m-am încăpăţânat să călătoresc în continuare. Prin filmele astea două am evadat cât mai departe de spaţiul limitat al apartamentului.

E o altfel de călătorie, de evadare.

Da, dar pentru mine a fost necesară. Şi chiar a funcţionat ca evadare, pentru că în ambele filme m-am uitat la imagini care se întâmplă foarte departe de mine. Asta era nevoia mea cea mai mare, să fiu departe, să nu mai fiu acasă. Să văd lumea şi cum e în altă parte, inclusiv în Spaţiu. 

Eu mă uitam la astfel de imagini încă dinainte de a exista filmele astea. La început nu mă gândeam că o să fac un film din imagini surprinse de camere de supraveghere. Îmi petreceam timpul uitându-mă pe imagini, să văd, de exemplu, cum e în Piaţa San Pietro din Vatican când toată Italia e în carantină. Era nevoia foarte acută de a călători. Când nu pot, fac cumva să călătoresc, măcar cu privirea. 

În momentul în care a venit apelul lui Andrei Tănăsescu şi al Festivalului Filmului European, te-ai gândit că ai putea face ceva cu imagini de felul ăsta.

M-am gândit că aş putea să folosesc imaginile astea într-o formă, dar nu ştiam exact cum. La început mă gândeam că o să fie ceva cu voice over-ul meu. Începusem să mă înregistrez, un fel de jurnal audio. Şi spuneam fix asta, că sunt ca un observator care nu poate atinge lumea. După aceea, mi-am de fapt seama că asta ar zice şi o cameră de supraveghere, dacă ar fi să comenteze. Treptat, am înţeles că ăsta e conceptul filmului. 

Imaginile sunt captate live. Nu sunt arhive care să fi preexistat undeva pe internet. Sunt camere care rulează live non-stop şi, dacă nu le captezi, imaginile alea nu sunt înregistrate. 

„Sunt aici”

A fost un fel de arhivare a prezentului.

Uitându-mă, am constatat că sunt nişte momente din zi mai interesante, în fiecare loc în parte. La diferite ore eram în diferite locuri din lume. De exemplu, mă trezeam noaptea ca să fiu într-o farmacie din Mongolia la ora deschiderii. Trebuia să mă sincronizez cu alte fusuri orare, iar asta a fost  mişto, pentru că se apropia de experienţa de la filmare. Trebuia să mă trezesc dimineaţa şi să apăs REC, pentru că altfel pierdeam momentul. Asta m-a ajutat enorm.

Miza filmului este de a surprinde momentul în care toată lumea stătea în casă şi de a transmite senzaţia de pustiu planetar, de peisaj postapocaliptic. 

La început nu am ştiut ce o să iasă. Am început să construiesc. E un film pe care l-am făcut da capo al fine singură, fără niciun fel de feedback pe montaj sau pe sunet. Efectiv, a fost partitură completă. Mi-am notat în timeline chestiile care îmi plăceau cel mai mult, pentru a vedea cum se leagă, fără să am în minte că vreau să transmit senzaţia de care spui tu. Acest lucru a reieşit din materiale, din asocierile pe care le-am făcut, din temporalitatea pe care am creat-o, din ritm. 

Cred că a fost ca o compoziţie muzicală în care tot s-au adăugat note şi, la final, a ieşit asta. Ceea ce nu înseamnă că rezultatul e întâmplător. Totul a fost cu intenţie: vocea care nu se aude, ci e doar scrisă, asocierile, limbile, faptul că am construit tot acel soundtrack din sunete găsite pe YouTube. Îmi era clară nevoia de a vorbi despre un Big Brother care vede toată această situaţie globală. Făcând filmul, şi eu am fost un fel de Big Brother şi, cumva, m-am simţit îndreptăţită să vorbesc din poziţia asta.

Cum ai ajuns să faci un film pentru The Guardian?

Eu şi Vlad (Vladimir Potop, coregizorul la „2020: A Covid Space Odyssey” – n.r.) suntem prieteni din copilărie. Şi el e tot din Piatra-Neamţ. E fotograf în zona de fashion, dar cu nişte căutări artistice foarte aproape de ce mă interesează şi pe mine. Tot timpul a existat o potrivire, însă nu apăruse niciodată ocazia să facem un proiect împreună.

A venit pandemia. Vorbeam. Şi am început să îi povestesc că mă uit la tot felul de materiale filmate de NASA. Iar materialele astea sunt în domeniul public, pot fi folosite de oricine în scop artistic, non-comercial. Şi l-am întrebat dacă nu ar vrea să încercăm să facem un film. Vlad a zis da.

Nu aveam o direcţie clară. Ştiam că vrem să facem asocierea dintre izolarea astronauţilor şi izolarea noastră. Era fascinant, pentru că astronauţii erau în Spaţiu în timp ce pe Pământ era pandemie, se întâmpla o chestie extraterestră. A fost terapeutică experienţa de a face acest film.

Când am fost la IDFA, cu Copii pierduţi pe plajă, am avut mai multe întâlniri în cadrul industriei. Printre altele, a fost şi o întâlnire cu un editor de la The Guardian. M-a întrebat ce mai lucrez, i-am spus, fără nicio aşteptare, despre acest proiect, i-a plăcut şi mi-a cerut să-i trimit un rough cut. I-am trimis, iar în momentul în care ne-a anunţat că vor să ne fie co-producători în proiect, am zis că anul 2020 mi-a oferit mult mai mult decât aş fi putut cere.  A fost o oportunitate. 

În ce măsură te-au ajutat filmele astea două să treci mai uşor peste izolarea de anul trecut?

Simţeam că e urgent să fac filmele astea. Nu ştiu, simţeam că am o misiune să vorbesc despre ce se întâmplă. Datoria mea ca documentarist era să încapsulez acest prezent cu mijloacele pe care le am. Ok, nu pot să ies pe teren să filmez, dar poate nici nu trebuie. Cred că filmele m-au ajutat să-mi duc la îndeplinire această misiune. Nu puteam să stau şi să citesc, când ştiam ce se întâmplă în lume. Trebuia să găsesc ceva cu care să lucrez. Trebuie să găsesc un material pe care să îl manipulez şi din care să reiasă prezentul pe care îl trăim cu toţii.

Ce îţi place la a face filme documentare?

Cel mai mult îmi place că pot să descopăr, că pot să învăţ de la oameni complet diferiţi de mine, din locuri total străine. Îmi place balanţa de care am zis anterior, între impredictibil şi conceptualizarea prezentului. Îmi place să cred că prin ceea ce fac las un fel de arhivă pentru viitor. 

Îmi mai place să cred că documentarul nu e numai ştirea de primă pagină sau realitatea care arde să fie spusă într-un film, ci şi felul în care eu, ca artist, privesc lumea. Felul în care nişte adevăruri subiective, mici, pot dezvălui, de fapt, lucruri mult mai mari, universale. 



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.