Cu Igor Babiac, despre ce înseamnă să fii tânăr actor de film în Republica Moldova

18 Noiembrie 2019

În vârstă de 30 de ani, Igor Babiac este cel mai cunoscut şi mai apreciat tânăr actor de cinema care trăieşte în Republica Moldova. Primul rol principal – cu care s-a remarcat şi care i-a deschis calea spre alte filme – a fost în drama La limita de jos a cerului (2013), de Igor Cobileanski, o coproducţie între Republica Moldova şi România filmată dincolo de Prut. De atunci, a mai jucat în câteva filme, dintre care merită amintite Ce lume minunată (2014), de Anatol Durbală, şi Beautiful Corruption (2018), de Eugen Damaschin, ambele realizate în Republica Moldova, şi Dragoste 2. America (2018), de Florin Şerban, realizat în România şi anunţat cu dată de lansare în cinematografe la 10 ianuarie anul viitor. La începutul lui 2019, a participat la platforma Berlinale Talents a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. Tot în acest an, a renunțat la teatru și, în paralel cu actoria de cinema, este șofer pe propriul autocar.

Personajele sale sunt tineri simpli, cu intenţii bune, uşor misterioşi, dar aparent introvertiţi şi melancolici. Jocul său are o energie specială, care face ca protagoniştii pe care îi întruchipează să fie greu de uitat. Am stat de vorbă cu Igor Babiac despre parcursul său, despre actorie, dar şi despre situaţia din Republica Moldova, unde spune că îi place să trăiască, chiar dacă, din cauza sărăciei și a deznădejdii, cam toată lumea vrea să plece.

 

Igor Babiac s-a născut la 5 iunie 1989 la Sângerei, „un orăşel la vreo 10.000 de locuitori” din Republica Moldova, unde a locuit până la 18 ani, când a terminat liceul. Dintr-o întâmplare, în 2008 a intrat la o facultate de economie industrială la o universitate din Torino, în Italia, însă a renunţat imediat şi s-a întors la Chişinău, pentru a face actoria la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice (AMTAP).  

„Eram în clasa a 12-a. Maică-mea era deja în Italia. Scenariul meu era următorul: voiam să dau Bacalaureatul şi să mă duc în Italia să lucrez, să fac un job oarecare. Nu aveam alte idei, alte planuri. M-am dus acolo vara şi am făcut cunoştinţă cu un italian care era din economie şi care mi-a spus să încerc, că mă ajută cu pregătirile pentru examen. L-am dat şi am intrat, dar nu m-aş fi gândit vreodată să dau la economie. A fost doar o sugestie din partea unui om care a nimerit în viaţa mea”, îşi aminteşte el.

„Mă duceam la facultate, dar nu mă regăseam acolo. Nici cu oamenii nu prea intram în contact. M-am închis. Am devenit introvertit. Deodată am început să mă gândesc cât de bine era în Moldova, câţi prieteni aveam acasă. Din start mi-a apărut ideea să găsesc altceva. Să las facultatea. Am fost numai vreo două săptămâni prezent. Nici nu am încercat să intru în esenţă. Nu mă interesa”, spune Igor Babiac. 

A văzut pe internet un concurs de fotografie la care premiul era o călătorie la New York sau un aparat foto bun: „Fiind naiv şi vrând să schimb lucrurile, am zis că mă apuc să fac fotografii, câştig şi mă duc în New York. Planul cel mai bun (râde – n.r.). Dimineaţa, mama credea că mă duceam la facultate, dar eu urcam, la întâmplare, în orice mijloc de transport în comun şi mă opream unde voiam, ca să fac fotografii. Stăteam cam până se terminau orele, apoi veneam acasă, chipurile de la facultate”.

La un moment dat, a dat peste un afiş cu nişte cursuri de teatru pentru amatori. Asta i-a adus aminte că în liceu, la Sângerei, la o festivitate, a jucat cu un coleg scenete inspirate din cele cu Garcea, personaj care era popular şi în Republica Moldova datorită televiziunii din România ce se transmitea acolo. „Ţin minte că am avut nişte emoţii superbe, erau toţi cu ochii pe noi, directorul şcolii râdea cu lacrimi. Era foarte bine. Mi-a plăcut foarte mult experienţa aia. Aşa că, dintr-o dată, la Torino, mi s-a făcut această asociere. Mi-am zis că aici e de mine şi m-am dus la acele cursuri. Am fost de câteva ori. Erau seara. Era o chestie amatoricească. Veneau oameni de toate vârstele, oameni care trebuiau să îşi ocupe timpul cu ceva. Mi-a plăcut. Şi am înţeles că trebuie să fac ceva în direcţia asta”, rememorează actorul.

Igor Babiac
Igor Babiac / Foto: Maria Căldare

Aşa că s-a hotărât să le spună părinţilor – mama era cu el în Italia, iar tatăl era în Republica Moldova – ce hotărâre a luat: „Am ajuns acasă. Tocmai primisem un colet din Moldova, era şi vin moldovenesc. Mi-a venit o chestie trăsnită în cap, nu ştiu cum. M-am îmbrăcat în costumul de la balul de absolvire. Mi-am pus și cravata. Am băut jumătate de sticlă cu vin, m-am îmbătat. L-am sunat pe tata şi i-am spus că vreau să vin acasă. Iar el, probabil pentru că era ocupat atunci, a spus doar „vino” şi a închis receptorul.  Iar eu mi-am zis: „bine, dacă a spus tata să vin, vin. Mă aşteaptă” (râde – n.r.)”. I-a mărturisit planul său tot atunci şi mamei, care a încercat să îl convingă să rămână la Torino, mai ales că intrase şi la o facultate bună. „Au avut cu toţii un şoc, dar nu au avut ce să-mi facă. Chiar nu mă simţeam bine acolo. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că voiam să mă întorc acasă pentru că îmi era dor de prieteni, de locul de baştină. Dar s-a întâmplat că, atunci când m-am întors, toţi plecaseră în Europa, de unde am venit eu. Eram iar singur, doar că în Chişinău, nu în Torino”, mai afirmă Igor Babiac, amuzat de situaţie, despre care spune că îi place să o povestească mereu. 

A reuşit să îi convingă pe profesorii de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice de la Chișinău să îl primească la actorie încă din acea toamnă, deşi cursurile începuseră de ceva timp şi studenţii erau deja înainte de primul lor examen – „Lucrul cu obiecte imaginare”. Nu a ştiut să spună poezii în faţa comisiei, aşa cum se cerea, dar şi-a amintit de un exerciţiu de la cursurile de actorie pentru amatori din Italia, în care „imita” obiecte sau culori:  „Am apărut din aer, am mers pe pământ, am înotat prin apă, am ars în foc şi am murit. Mi s-a părut că am fost genial şi tot în ziua aia am rămas la cursuri. Asta a fost”. 

Trebuia ca facultatea să fie de patru ani, doar că a terminat-o în şase, pentru că, spune el, „am mai plecat, m-am mai întors”. Regretă că nu a reuşit să comunice mai mult: „În facultate nici nu mi-am făcut prieteni, eram mereu singur. Asta s-a păstrat până acum. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine de când am început să fac actorie. M-am izolat, cumva. Nu pot să mă deschid. Parcă sunt într-o zonă în care nu îmi găsesc locul. Sunt încă în căutare”.

În anul doi de facultate, a fost luat într-un spectacol Pescăruşul, montat de Anatol Durbală cu absolvenţii săi, la care s-au adăugat şi câţiva studenţi. Îl juca pe Treplev. La una dintre reprezentaţii a fost prezent şi regizorul de film Igor Cobileanski, care chiar atunci pregătea lungmetrajul La limita de jos a cerului. „Aşa l-am cunoscut pe Igor. A fost la momentul potrivit, la locul potrivit. Noroc. Tocmai atunci Igor avea un proiect pe tipajul meu. S-au aranjat stelele fix pentru mine”, rememorează el cu plăcere.

Despre experienţa de a juca rolul principal în La limita de jos a cerului, interpretare pentru care a obținut și o nominalizare la Premiile Gopo în România, spune că a fost decisivă, chiar dacă regretă că nici atunci nu a profitat pe deplin de întâlnirea cu nişte oameni „interesanţi”, pe care îi admira, așa cum sunt Igor Cobileanski sau directorul de imagine Oleg Mutu, din cauza unei „bariere psihologice”. „Parcă visam. Nu prea eram conştient de ce mi se întâmplă. Mergeam pe intuiţie. Nu prea o făceam raţional, calculat. Sigur că îmi plăcea. Îmi plăcea să fiu pe platou. Să caut. Ştiu că eram destul de implicat în căutarea personajului. În căutările astea mă izolam şi mai mult. Ţin minte că mă plimbam prin Orhei (oraşul unde s-a filmat – n.r.) de capul meu, ca să fiu mai aproape de băiatul pe care trebuia să îl joc. Încercam să explorez. Nu am avut nicio metodă. Acum am nişte trucuri, nişte metode care sunt aproape matematice, când mă apuc de un rol. Totul e mai structurat. Primul lucru care îmi venea în gând era să trăiesc ce trăieşte personajul. Şi încercam să ating stările astea prin izolare, prin meditaţie asupra situaţiei pe care el o are. Încercam să înţeleg situaţia”, povesteşte el.

Se gândeşte de multe ori la ce înseamnă actoria, de ce îi place să o practice: „Relaţia mea cu actoria e ca o relaţie cu ceva viu. Se schimbă, evoluează, ia direcţii diferite. Mă provoacă. Mă face să experimentez. De exemplu, o perioadă pot să abordez actoria ca o profesie, doar ca un job. Şi asta ar însemna să nu fac neapărat doar personaje pe care mi le doresc, să nu fac neapărat din suflet tot. Văd dacă îmi prieşte. Dacă sunt unele lucruri care nu-mi plac, le scot şi las doar ce îmi place. Şi în altă perioadă încerc să fac doar proiecte care îmi sunt aproape de suflet. Filtrez tot ce îmi trebuie. Le combin. Încerc să mă construiesc, să descopăr cine sunt cu adevărat. Deşi, sunt aproape convins că, în actorie, o să învăţ până la sfârşit, până în ultima secundă. De la proiect la proiect”.

Recunoaşte că este imposibil să te întreţii doar din actorie de film în Republica Moldova, chiar dacă de câţiva ani funcţionează un Centru Naţional al Cinematografiei (CNC) la Chişinău şi chiar dacă ar avea şanse să prindă câte un proiect pe an (pe unele le și refuză). Întrebat dacă nu ar vrea cumva să se mute în România, aşa cum au făcut de altfel de-a lungul anilor mulţi oameni de cinema din Republica Moldova, răspunde că se gândeşte „intens” de jumătate de an la asta. „Mă gândesc să pun nişte bani deoparte şi, la un moment dat, să vin câteva luni în Bucureşti. Doar să trăiesc acolo, nu neapărat să mă apuc de casting-uri. Să văd cum mă simt în oraşul ăla. Nu aş face-o doar pentru actorie”, mărturisește el.

La începutul anului, a renunțat la teatru și la postul de actor al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău: „Nu simţeam că eram la locul meu. Nu mă regăseam. Dacă stau undeva şi simt nevoia să mai caut, nu sunt liniştit, înseamnă că trebuie să plec, nu vreau să stau să aştept”.

De câteva luni, în paralel cu rolurile de film pe care le mai prinde din când în când, experimentează şi meseria de şofer. Cu banii câştigaţi din filmele Beautiful Corruption şi Dragoste 2. America şi-a cumpărat un minibus de 28-30 de locuri, pe care îl conduce în cadrul firmei de transport de pasageri pe care tatăl său o are împreună cu altcineva. A făcut-o pentru a trăi ceva nou, pentru că se săturase puţin de actorie, dar mai ales din frustrarea că, timp de patru ani şi jumătate cât a fost actor angajat al teatrului, nu câştiga suficient pentru a duce o viaţă decentă, normală. A primit de la tatăl său, „de-a gata”, o rută: transportă pasageri, în special oameni în vârstă, spre oraşul Sergheevca, din regiunea Odesa din Ucraina, la malul mării, unde sunt multe sanatorii. Noua meserie, în care nu vrea să rămână prea mult timp, îi permite să facă şi actorie de film, atunci când primeşte câte un rol, pentru că poate pleca şi se poate întoarce când vrea, aşa cum a făcut recent, când a mers la Londra pentru a juca într-un scurtmetraj realizat de o echipă din Republica Moldova. Recunoaşte, din nou, că este un norocos.  

„Din toată istoria asta cu șoferia, cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că oamenii, în situaţii ieşite puţin din comun, se arată aşa cum sunt ei pe bune. De multe ori mi se întâmpla că la Chişinău veneau doamne sau domni de peste 50 de ani, super-zâmbăreţi, binevoitori, și cum ajungeam la vamă şi apăreau ceva întrebări, ceva neobişnuit, se schimbau imediat, deveneau ei înşişi. Asta m-a făcut să înţeleg natura umană. Poţi să fii bine-mersi atunci când eşti în zona ta de confort. Dar dacă rămâi integru şi atunci când ieşi din zona ta de confort, asta înseamnă că ai verticalitate. Dacă nu, înseamnă că e doar o mască. Asta mi-a plăcut mult”, spune Igor Babiac.

Mărturisește că i s-a spus de către prieteni şi că s-a gândit şi el la faptul că pare să împrumute foarte mult din felul său de a fi personajelor pe care le interpretează, dar şi că personajele par să îl influenţeze: „M-am gândit la asta, dacă nu cumva e metoda mea de a fi în personaje – să trăiesc, să schimb realitatea mea ca să fiu în realitatea personajelor. Şi asta e cam aiurea. Poate trebuie să joc alte personaje. Dacă merg înainte pe chestii din astea, risc să ajung într-o zonă destul de macabră, şi nu e ceea ce îmi doresc. Cel mai bine e să ajung să nu mă influenţeze ce fac pe platou sau pe scenă în viaţa mea”.

Spune, în glumă, că a ajuns, ca actor, să aibă o anumită imagine, „ăla care ori ia bătaie, ori e trist mereu”, şi că acum i-ar plăcea să joace şi eroi: „Eroi care rezolvă situaţii, care ajung la lumina aia albă din tunel, nu doar o văd de departe şi mor la mijlocul tunelului”.

În privinţa situaţiei politice, dar și generale, din Republica Moldova, este pesimist, resemnat: „Te uiţi la televizor, citeşti ziarele, vezi mai multe surse şi îţi creezi o imagine asupra a ceea se întâmplă la un anumit moment în ţară. Dar nu trece mult timp şi imaginea asta a ta e complet distorsionată fix din aceleaşi surse. Şi asta se întâmplă de mai mult timp. Uneori urmăresc, alteori nu, pentru că nici nu mai văd rostul. Nu că nu ar fi un rost, dar mi-am dat seama că viaţa mea e prea scurtă ca să mă mai implic în ce se întâmplă în politică. Crezul meu e că trebuie să te manifești în legătură cu tot ce se întâmplă în jurul tău prin acţiunile tale. Acum, eu pot să spun că unii sunt răi şi alţii sunt buni. Şi asta oricum poate să fie o informaţie neveridică. Nu am informaţia din surse directe, o am din mass-media, în care nu am încredere. Nici nu o cunosc prea bine. Cea mai onestă manifestare a mea pentru anturaj, pentru ţară, ar fi acţiunile mele. Adică, aleg să joc în nişte filme pentru că sunt de părere că ele vorbesc despre o problemă corect, cum o văd eu, şi cred că asta o să fie bine pentru toţi. Sau chestii banale: când sunt la volan, sunt politicos, vorbesc frumos, mă străduiesc să fiu răbdător. Cumva, până aici am ajuns, nu mă duce capul mai mult. Sigur, dacă aş fi mai capabil în a-mi gestiona spiritul civic, poate aş avea rezultate mai bune”.

Sentimentul general din Republica Moldova pare să fie dorința celor mai mulți dintre oameni de a pleca din țară: „Am un cunoscut care era bine-mersi în Chişinău, avea familie, două apartamente, o stare financiară bună, totul era bine. Avea întreprinderea lui aici în Moldova, acum e în Canada şi taie păduri, printre diferite alte joburi. A făcut asta pentru copii. A spus că vrea ca ei să crească într-un mediu sănătos”.

„În Moldova încă este starea asta de lucruri în care eşti „băiat bun”, adică te pricepi la viaţă, dacă ştii să faci şmecherii, să trișezi. O mulţime de oameni care lucrează la stat au nişte salarii mizere. La noi este o vorbă: „Ce faci?” „Aştept paşaportul românesc”. Cu paşaportul românesc ai posibilitatea să lucrezi în Europa. Pe de altă parte, şi eu am fost prin Europa – am fost la facultatea de economie industrială la Torino, dar tot la actorie în Chişinău am venit. Aici mă simt bine. Uneori mă plictisesc. Şi îmi spun că am 30 de ani şi ar fi păcat să nu mai văd cum trăiesc alţi oameni. Mă atrage să mai văd şi altă ţară, oricare. Nu neapărat să fac actorie, ci pur şi simplu să mai gust din alte culturi şi să mai cunosc şi alţi oameni”, încheie Igor Babiac.



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.