Ana Dumitraşcu: „Prin actorie descopăr lucruri la mine despre care nu aş fi ştiut niciodată că le pot avea”

8 Martie 2022

Dincolo de subiectul inedit şi de estetica neaşteptată, „Imaculat” (2021), regizat de Monica Stan şi George Chiper-Lillemark, ne aduce în atenţie o tânără actriţă aflată la primul rol într-un lungmetraj: Ana Dumitraşcu.

Un rol solicitant, pe care Ana Dumitraşcu l-a obţinut cât era studentă la actorie la UNATC şi pentru care s-a pregătit îndelung şi intensiv. Daria, protagonista, este o fată internată într-o clinică de dezintoxicare pentru a scăpa de dependenţa de droguri insuflată de iubitul ei, aflat în închisoare. Inocenţa ei afişată o salvează de avansurile sexuale ale celor mai mulţi dintre narcomani şi îi aduce protecţia lor. Ajunsă în centrul atenţiei, Daria descoperă însă că tratamentul special vine cu un preţ mare. 

„Imaculat” a câştigat Premiul Luigi De Laurentiis pentru cel mai bun debut la ediţia de anul trecut a Festivalului de la Veneţia şi va avea în curând lansarea în cinematografele din România. Este primul film românesc care obţine acest trofeu important. „Imaculat” a făcut parte din secţiunea independentă Giornate degli Autori, unde a fost recompensat de asemenea cu premiul principal.

Din distribuţie mai fac parte Vasile Pavel, Cezar Grumăzescu, Rareș Andrici, Ilona Brezoianu, Bogdan Farcaș, Ionuț Niculae, Florin Hrițcu, Tiberiu Dobrică, Ninel Petrache, Dan Ursu, Ozana Oancea, Diana Dumbravă și Cristina Buburuz.

Cu acţiunea desfăşurată doar într-o clinică de dezintoxicare şi cu un format al cadrului de ¾, filmul transmite, prin tensiunea permanentă din secvenţele sale, o senzaţie puternică de disconfort. Iar capacitatea Anei Dumitraşcu de a-şi purta protagonista prin numeroase stări şi forţa cu care trece de la fragilitate şi supunere la o anume eliberare anunţă un talent actoricesc ce merită urmărit. 

Foto: Cezar Grumăzescu

Născută la 5 decembrie 1997 la Bucureşti, Ana Dumitraşcu s-a întors la vârsta de şase ani împreună cu părinţii la Drăgăşani, în judeţul Vâlcea. Părinţii, medici stomatologici, reveneau în oraşul natal pentru a profesa, după studiile făcute în capitală.

Spune că, în lipsa altor oportunităţi de a petrece timpul liber în copilărie într-o localitate atât de mică, îi plăcea să meargă pe munte şi să citească foarte mult. Scria poezii şi se gândea chiar să devină scriitoare. Pe parcurs, deşi continua să fie timidă, şi-a dat seama că îi face plăcere totuşi să se exprime într-un mod mai vizibil, că îşi dorea să fie văzută. 

„În liceu am început să mă uit la multe filme, în special arthouse. Nu m-a atras niciodată Hollywood-ul. Nu mi-au plăcut blockbusterele. Mi s-au părut întotdeauna filme de băieţi (râde – n.r.)”, îşi aminteşte tânăra actriţă.

Se gândea că ar putea face regie de teatru mai departe. Prin urmare, în clasa a 11-a, a creat o mică trupă de teatru în liceu, pe care a numit-o Trupa Habarnam şi care juca într-o sală de cinema care nu mai funcţiona: „Am crezut foarte mult în asta. Pentru că în oraş nu exista un teatru sau un centru cultural, oamenii chiar veneau să vadă spectacolele. Am făcut iniţial comedii, O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută. Nu jucam în ele, doar regizam şi coordonam.”

La sfârşitul clasei a 11-a, a făcut Lecţia lui Eugen Ionescu, în care a interpretat profesorul, personaj transformat în profesoară. „După spectacol, m-am certat foarte tare cu tata. Nu mă lăsa să dau la teatru, voia la medicină. Eram îndrăgostită de un băiat care era la teatru în Cluj. Nu ne vedeam, dar vorbeam la telefon. Îmi povestea cum e la el la facultate şi mi se părea atât de interesant şi de frumos. Nu voiam să ajung ca părinţii mei, să lucrez toată ziua. Voiam să fac o meserie care să îmi aducă bucurie. Aşa că am plecat la Bucureşti. Am fugit de acasă două luni, în timpul verii (râde – n.r.). Apoi m-am împăcat cu ai mei. Au acceptat cu greu. M-au lăsat să dau la teatru, dar, dacă nu aş fi luat, ar fi trebuit să merg la medicină. Spre norocul meu, am intrat”, rememorează Ana Dumitraşcu. 

Afirmă că în decizia de a alege până la urmă actoria la UNATC, şi nu regia de teatru, a fost influenţată şi de mama sa: „Mama m-a îndreptat spre asta. A zis că femeile nu trebuie să fie regizori. Că lumea regiei e o lume a bărbaţilor, nu a femeilor. Acum simt că nu mai are dreptate, pentru că în ultimii ani foarte multe regizoare au apărut în lumina reflectoarelor. S-a schimbat mult situaţia.”

Nu ştia foarte multe despre UNATC înainte să se mute la Bucureşti, aşa că mai degrabă îşi imagina cum ar putea fi: „A fost copleşitor. În primul an, de care îmi amintesc cu foarte mult drag, m-am schimbat foarte mult. În prima zi de facultate venisem îmbrăcată cu un palton lung şi cu o fustă plisată şi eram machiată. Eram atât de diferită de toate fetele din jur, care veniseră în trening, relaxate şi nemachiate. Şi la admitere venisem cu o pălăriuţă, ceva foarte exagerat faţă de cum formează UNATC oamenii, de fapt. M-a trezit la realitate. Mi-am dat seama foarte repede că nu e despre a fi văzut, despre a fi în lumina reflectoarelor, despre a fi important, ci e foarte mult despre a te conecta cu oamenii, despre a fi prezent, înrădăcinat în principiile tale. Astea sunt lucruri foarte importante, pe care nu le vedeam atunci. La acel moment, nu voiam decât să fiu actriţă, să mă vadă lumea.”

Foto: Adi Tudose

„În primul semestru din anul întâi se fac jocuri. Eram foarte competitivă. Voiam să câştig toate jocurile, să fiu cea mai bună. Însă, iniţial, nu le vedeam rostul, nu înţelegeam de ce nu trecem repede mai departe, de ce nu jucăm. Voiam să joc! Aveam o anumită imagine despre cum se face teatru. Se putea sta şi câte două ore pe o replică. Nu înţelegeam de ce facem asta. Nu aveam simţul critic foarte dezvoltat, mi se părea că ceea ce facem noi, eu şi colegii mei, e bine. Nu aveam maturitatea emoţională şi profesională de a înţelege că e nevoie de timp ca să te dezvolţi şi ca să dezvolţi un personaj. Eu voiam ca totul să se întâmple repede, să facem spectacol. Am fost foarte grăbită. Îmi pare rău că nu am avut mai multă încredere în profesorii mei şi încercam tot timpul să facem ca mine. Abia de ceva timp am înţeles că e foarte important procesul prin care trecem la UNATC. Chiar am simţit că ar fi trebuit să profit mai mult de el”, rememorează actriţa. 

Este de părere că cei trei ani de facultate sunt prea puţini, cu atât mai mult cu cât izbucnirea pandemiei i-a compromis finalul studiilor: „Facultatea ar trebui să dureze mai mult. Eu am terminat în pandemie. Aproape un an nu am făcut nimic. A fost totul blocat. Tocmai începuse lock-down-ul. Simt că am pierdut foarte multe atunci. Fiind ultimul an, toată lumea repeta la licenţă,  trebuia să ieşim la scenă. Însă pandemia ne-a tăiat multe şanse. Nu am ieşit cu un spectacol. Nu ne-a văzut lumea. Toţi din generaţia mea suntem demoralizaţi. Ne-a afectat foarte mult drumul.”

Nu consideră că numărul de aproximativ 30 de studenţi la actorie dintr-un an este prea mare, pentru că, deşi cei care aleg această facultate îşi doresc să joace, nu toţi vor ajunge în cele din urmă, realist vorbind, să practice meseria asta, unii mergând spre alte zone: „Fiecare are steaua lui.” 

„Eu vreau foarte mult să fac actorie. Dar ştiu de la mulţi colegi mai mari că există perioade în care nu faci nimic, în care trebuie doar să aştepţi, să îţi păstrezi credinţa, să munceşti, să înveţi monologuri, să îţi menţii mentalul sănătos, pentru ca atunci când vine un casting să nu fii prea emoţionat pentru că nu ai mai făcut asta de mult timp sau nu ai niciun monolog pregătit”, spune tânăra actriţă.

„Înainte de ultima probă de la castingul la Imaculat, între anii doi şi trei de facultate, deşi nu am o relaţie strânsă cu Dumnezeu şi nu merg la biserică, m-am rugat şi am spus: Dacă ăsta e drumul meu, dacă chiar trebuie să fac actorie, iau castingul. Dacă nu, atunci nu o să fac. Am luat castingul şi de atunci îmi tot spun: Mi-a dat semnul, aşa că nu am voie să mă las. Însă în pandemie am fost foarte demoralizată. Trebuia să am rolul principal într-un spectacol al unui băiat de la regie, însă nu s-a mai făcut nimic. Mai erau şi alte proiecte – spectacole şi scurtmetraje –, dar nu s-au concretizat. Am avut impresia că mi-a căzut lumea în cap, că se duce totul pe Apa Sâmbetei”, adaugă ea.

După ce a terminat licenţa, deşi ar fi vrut să continue cu un masterat tot în actorie, şi-a dat seama că ar fi urmat să facă din nou cursuri mai mult online, perspectivă care nu o încânta deloc, aşa că a ales producţia de film. Însă ar vrea ca în acest an să dea totuşi şi la masterul de actorie, nu atât pentru diplomă, ci din dorinţa de a lucra şi de fi între oameni.

În timpul facultăţii, a avut şansa să joace în mai multe scurtmetraje de şcoală, fapt care a ajutat-o. „Un defect al oamenilor de la mine din facultate, indiferent dacă sunt de la regie de teatru sau regie de film, e că, odată ce descoperă un actor, numai cu el lucrează. Nu mai caută alţi oameni. În anul întâi am avut norocul să înlocuiesc pe cineva care nu a mai putut să se ducă la un rol într-un scurtmetraj. L-am făcut eu, m-au văzut colegi de-ai regizorului, care m-au luat de asemenea în filmele lor. Cred că o perioadă de doi ani şi jumătate nici nu citeam scenariul, mă duceam la orice. Aşa că am jucat în multe filme. Experienţa asta m-a ajutat, pentru că în facultate noi nu aveam decât un curs opţional de actorie de film. Am învăţat, de exemplu, ce înseamnă să stai în semn. M-a ajutat să îmi păstrez cumpătul la castingurile de la Imaculat şi să nu mă emoţionez când camera venea prea aproape de mine. Am învăţat să nu mă simt prea privită”, declară Ana Dumitraşcu.

Nu regretă deloc că acum urmează masterul în producţie de film: „Mi se pare că sunt foarte multe lucruri pe care le pot învăţa ca producător şi care mă ajută ca actor. De când sunt la producţie, înţeleg mult mai uşor de ce nu te alege cineva în casting. De multe ori, nu are nicio legătură cu faptul că nu ai fi bun. Pur şi simplu nu eşti potrivit pentru ce scrie în scenariu. Poate nici nu te mişti aşa cum îşi imaginează regizorul. Am învăţat să nu mă mai ofensez dacă nu iau roluri (râde – n.r.). Apoi, înţeleg mai bine ce înseamnă banii unui film şi care sunt condiţiile de producţie. Am produs şi eu un film în semestrul întâi şi am făcut psoriasis de cât m-am stresat (râde – n.r.). Dar mi-a plăcut foarte mult. Şi am mai înţeles ceva. Mi-am dat seama că în procesul de lucru sunt atât de multe aspecte imprevizibile şi care îţi pot strica planul iniţial, încât de multe ori chiar nu e vina regizorului sau a producţiei dacă filmul nu e la fel de extraordinar pe cât părea din scenariu. Cred că la orice film trebuie să înveţi să te descurci foarte bine cu toate lucrurile care se schimbă când începi să filmezi.”

La probele pentru Imaculat a ajuns prin agenţia CDF Casting, condusă de Viorica Capdefier. „Înainte de primul casting, îmi trimiseseră deja scenariul. Mă gândisem cum ar trebui să îmi creez personajul, dar nu foarte mult. Aveam părul roz în perioada aia şi m-am dus foarte relaxată. Era şi vară. Nu îmi imaginam că o să iau vreun rol. Nu aveam prea mari emoţii, pentru că nu aveam aşteptări mari. Mi-au spus că a fost foarte bine, ceea ce m-a încurajat, mai ales că nu mă pregătisem foarte mult. A fost un proces de casting lung. Am dat multe probe. Eram într-o expectativă continuă. Aveam mari emoţii. Mă uitam tot timpul la telefon. La un moment dat, simţeam că aştept să fiu sunată să mi se spună că nu l-am luat, numai ca să nu mai stau în starea aia”, rememorează Ana Dumitraşcu.

„Cu cât dădeam mai multe probe, cu atât începusem să lucrez şi mai mult la personaj, să mi-l doresc tot mai tare, să pătrund în mintea Dariei din ce în ce mai mult. Îi puneam Monicăi tot mai multe întrebări. Simţeam că Daria semăna foarte mult cu mine la 18 ani şi că puteam să îi dau ceva de la mine. Imposibilitatea de a spune „nu” mă caracterizase şi pe mine la vârsta ei. Eram foarte people pleaser şi îmi era foarte teamă să fac oamenii să se simtă rău, să îi refuz. Între timp, m-am mai maturizat şi nu mai sunt chiar aşa”, explică ea.

La un moment dat în timpul castingului, regizoarea Monica Stan i-a spus că pe lista scurtă au mai rămas ea şi o altă actriţă: „Îmi dădeam seama că, dacă nu se poate hotărî între noi două, înseamnă că şi cealaltă fată, pe care nu am văzut-o niciodată, e foarte potrivită şi are ceva important de adus personajului. Stăteam mult pe scenariu, mai schimbam, scoteam sau adăugam lucruri la personajul meu. Făcusem şi un playlist cu ce muzică ar asculta Daria. Îi făcusem nişte gesturi. Îmi tot imaginam ce face fata asta şi ce aş putea să fac eu. Apoi, a fost un punct în timpul castingului în care mi-am dat seama că nu are nicio legătură cu ce aş putea să fac sau nu, cu ce ar fi mai bine sau nu. Am început să păstrez ce construisem până atunci, să am încredere în asta, şi doar să mă conectez cu omul din faţa mea. M-au ajutat foarte mult şi actorii cu care am dat casting şi care fuseseră deja aleşi.”

„În perioada de casting şi de pregătire nu m-am văzut cu nimeni. Mai vorbeam doar cu părinţii mei la telefon. Trebuia să şi slăbesc, la fel ca toţi actorii, pentru că era nevoie să arătăm traşi la faţă şi ca nişte dependenţi de heroină. Mâncam foarte puţin, dar nu făceam asta de capul meu, ci sub supravegherea unui nutriţionist. Mergeam pe jos din Drumul Taberei, unde locuiam atunci, şi până în Titan şi înapoi de două ori pe zi. Ascultam aceeaşi muzică încontinuu şi mă gândeam tot timpul în ce etapă sunt cu Daria. De exemplu, când mă duceam la magazin, ceream ca Daria”, detaliază actriţa.

Stresul era atât de mare, încât chiar şi după ce a aflat că a luat rolul a continuat să se simtă ca la casting: „Simţeam că trebuie să demonstrez ceva. Eram într-o tensiune constantă. Nu voiam să greşesc nimic şi puneam multe întrebări. Nu voiam să mă dea afară (râde – n.r.). Eram atât de emoţionată şi de fricoasă şi, în acelaşi timp, îmi doream atât de mult.  În plus, era prima oară când lucram cu nişte oameni pe care îi apreciam. Îi văzusem pe toţi înainte şi eram atât de emoţionată să lucrez cu ei. Mi se părea că ei sunt nişte actori atât de mari. Îmi era foarte teamă să nu creadă despre mine că am ajuns acolo pe ochi frumoşi şi că sunt o actriţă proastă (râde – n.r.).”

Spune că s-a înţeles foarte bine atât cu Monica Stan, cât şi cu George Chiper-Lillemark: „S-au completat. Monica îmi dădea foarte multă libertate şi îmi povestea din experienţa ei, iar asta mă ajuta să construiesc personajul. Pe de altă parte, George mă aducea în realitate şi îmi spunea: Rămâi în stare, rămâi în situaţie, nu te mai prosti, nu te mai gândi la cum arăţi. Amândoi au lucrat pe două paliere care m-au ajutat foarte mult să păstrez totuşi personajul un personaj, să nu mă imersez foarte mult şi să nu fiu doar eu.” 

Mai explică faptul că toată experienţa de la Imaculat a fost ca un laborator: „Noi, actorii, Monica şi George ne întâlneam într-un apartament şi făceam improvizaţie pe situaţie. Chiar a fost foarte special ce s-a întâmplat. La filmări, ne întâlneam dimineaţă, ne schimbam, eram îmbrăcaţi toţi la fel, ne machia pentru filmare. Datorită situaţiilor din film, dar şi datorită felului în care filmam, se crease o intimitate. Pentru că Daria trecea prin situaţii tensionate, abuz sau chiar viol, se lăsa o tăcere peste noi. Dar era o tăcere în care noi, actorii, ne înţelegeam. Ne-am conectat la un nivel mai presus de noi. Aveam încredere unul în celălalt.” 

„Iniţial, am crezut că Daria este o fată neexperimentată care încearcă să fie people pleaser. Dar apoi mi-am dat seama că este mult mai mult de atât. În final, se vede că ea are foarte multă putere, de fapt. Are multe momente în care ştie foarte bine să manipuleze, nu doar să se lase manipulată. Mi se pare că are foarte multă forţă feminină şi foarte multă sexualitate pe care, fiind atât de tânără, nu ştie cum să le gestioneze prea bine. E important ca, în construcţia unui personaj, să îţi păstrezi deschiderea. Personajul e tot un om şi se schimbă. Ea trece printr-un proces de transformare. Deşi nu am filmat cronologic, de la început mi-a fost foarte clară evoluţiei ei, chiar dacă nu vorbeşte foarte mult şi nici nu are nişte reacţii foarte vădite”, îşi descrie ea personajul. 

A văzut prima oară filmul în varianta finală la proiecţia de la Festivalul de la Veneţia şi a fost extrem de emoţionată: „Aproape că nu am respirat tot filmul. Am stat foarte încordată. A fost copleşitor. Pe de o parte, veniseră şi părinţii mei. Ştiam că e posibil să fie nişte secvenţe nud şi că tatăl meu o să vadă o secvenţă de viol cu mine şi momente prin care trec dependenţii de droguri. Ştiam că o să apar mult în film. Însă, în primul rând, îmi era teamă că am jucat înfiorător de prost şi că mi-am terminat cariera (râde – n.r.). Foarte multă lume la Veneţia a venit şi m-a felicitat şi mi-a spus că a fost foarte bine. Mă bucur şi apreciez că lumea vede asta. Dar, cu maturitatea ceva mai mare de acum, probabil aş fi făcut altfel unele lucruri.”

Succesul filmului la Veneţia, care a făcut să se vorbească despre el la ştiri, i-a convins în sfârşit şi pe părinţii ei că acesta este drumul şi că nu mai trebuie să dea la medicină. „Acum sunt mai relaxaţi. Veneţia a fost un boost de încredere pentru mine şi pentru ai mei, care nu mai sunt atât de anxioşi că nu o să fac nimic cu viaţa mea”, spune amuzată actriţa. 

Foto: Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia

Deşi filmul încă nu a fost lansat în România, deci bucuria de a fi făcut parte dintr-un astfel de proiect nu s-a încheiat, iar atenţia pe care ar urma să o primească din partea presei, a publicului şi a celor din breaslă e abia la început, Ana Dumitraşcu recunoaşte că se teme să nu fie doar o experienţă unică.

„Mi s-a spus de multe ori, şi văd exemple în jurul meu, la colegi mai mari, că e o meserie în care trebuie să îţi păstrezi credinţa pe termen lung şi să rămâi muncitor. Să crezi foarte mult că ăsta e drumul tău. Nu e ca la Hollywood, să dăm castinguri tot timpul. De când am terminat de filmat Imaculat, deci în perioada 2020-2021, cred că am dat doar trei castinguri, pe care nu le-am luat. Nu au fost prea multe sau poate nu am aflat eu de toate”, subliniază ea.

Spune că i-ar plăcea să se angajeze la un teatru, pentru că îşi doreşte să lucreze şi să joace foarte mult, deşi înţelege că ar exista şi complicaţii, cum ar fi obligaţia de a apărea poate în spectacole în care nu s-ar simţi foarte confortabil sau interdicţia de a merge la filmări.

„E important să lucrezi. În pandemie, după o perioadă lungă în care nu am lucrat nimic, când am fost la un casting am simţit că nu îmi păstrasem mijloacele atât de bine formate – vocea, corpul. Am înţeles că trebuie să faci sport în continuare, să îţi pregăteşti vocea. Să te pregăteşti mental foarte bine. Să fii conştient că niciun casting nu e castingul vieţii tale. Chiar recent am avut un casting pe care mi l-am dorit foarte mult şi în care mi-am pus toată speranţa. Vrând atât de mult să fiu corectă acolo, am fost doar corectă. Nu au văzut sclipirea mea. Fiecare om are o sclipire a lui. Dacă nu o arătăm, degeaba suntem corecţi. Nimeni nu vrea să vadă asta. Toată lumea vrea să-ţi vadă sclipirea. Am suferit şi am plâns foarte mult. Trebuie să te duci la fiecare casting ştiind că e o probă, că o să dai tot ce e mai bun din tine, dar să nu laşi proba aia să te demoralizeze. Să nu îţi pui atât de multe speranţe încât să te facă să cazi atât de tare”, mai afirmă Ana Dumitraşcu.

Este de părere că personaje ingenue ca Daria au făcut parte dintr-o perioadă încheiată a vieţii sale şi că acum nu ar mai putea juca o astfel de tipologie: „Cred că urmează o altă perioadă a carierei. Am o mai mare maturitate emoţională. Sunt mai stăpână pe mine. Sunt într-un moment în care mi-ar plăcea mult să fac comedie. Simte că e ceva mi s-ar potrivi acum. Am mai multă încredere în mine.”

Dintre actriţele pe care le admiră, le menţionează pe Diana Cavallioti şi Katia Pascariu, dar şi pe regretata Luminiţa Gheorghiu: „Mi se pare că se vedea că e un om bun. Asta e ceea ce admir la mulţi actori – transpare că sunt şi oameni buni. Nu spun că eu sunt un om nu ştiu cât de bun, dar lucrez la asta. Cred că şi asta te face un actor mai bun. Îţi dă o umanitate şi o capacitate de empatie care te ajută foarte mult. Sigur că poţi să fii un om oribil şi un actor foarte bun, nu cred că cele două se exclud, dar eu prefer varianta cealaltă.” 

Mărturiseşte că îi place actoria pentru că poate să fie cum vrea, fără să simtă că i se pune un nod în gât şi că nu mai poate vorbi, şi pentru că o ajută să descopere lucruri noi despre ea însăşi.

„Sunt un om foarte anxios şi timid în viaţa reală. La fel ca Daria, mă folosesc de multe ori de energia mea feminină ca să scap de nişte situaţii în care mă simt inconfortabil, anxioasă sau fricoasă. Actoria e un mediu în care pot să mă folosesc de orice altceva ca să nu mă mai simt aşa. Pot să fiu amuzantă. Pot să fiu fricoasă, fără să mă simt blocată sau crispată. Pot să fiu în ce fel vreau, fără să mă simt ca şi cum mi se pune un nod în gât, nu mai pot vorbi, mă apucă transpiraţiile şi ameţeala şi vreau să plec din încăpere. Sunt şi destul de introvertită. Îmi place să stau în casă, să îmi fac lucrurile mele, sau să ies cu câinele. Actoria mă face să fiu mai deschisă. Descopăr lucruri la mine despre care nu aş fi ştiut niciodată că le pot avea”, încheie Ana Dumitraşcu.  



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.