Dragoş Hanciu: „La documentar îmi place că lucrurile se întâmplă oricum şi rămâne la latitudinea ta să le surprinzi şi să le modelezi”

5 Aprilie 2022

Născut la 3 martie 1993 la Orăştie, în Hunedoara, Dragoş Hanciu este fotograf şi regizor de film. A urmat UNATC în perioada 2012-2015. 

Debutul său în lungmetrajul documentar, „Omul cu umbra” (2021), a avut anul trecut premiera mondială la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca.

Realizat într-un stil observaţional și participativ totodată, filmul este portretul lui Gheorghe Blondă (Nea’ Jorj), regretatul tehnician al laboratorului de fotografie analog de la Departamentul de Film al UNATC. El este surprins în momentul în care, sub semnul modernizării, urmează să fie înlocuit de noua conducere a universităţii de la acel moment, punându-se capăt carierei sale de-o viaţă. 

Filmul va avea avanpremiera la 6 aprilie, la Cinema Elvire Popesco din Bucureşti, urmată de o premieră la 15 aprilie şi de alte două proiecţii, la 16 şi 17 aprilie, la Cinema Union.

Dragoş Hanciu a mai realizat documentarele de scurtmetraj „Brudina” (2014) şi „Ionaş visează că plouă” (2017), selectate la mai multe festivaluri din ţară şi străinătate. Primul, un film de şcoală, urmăreşte, separat, doi bărbaţi care se ocupă de manevrarea unui pod plutitor de pe râul Mureş, folosit ca alternativă de trecere între două sate. Al doilea, selectat la prestigiosul festival Visions du Réel şi realizat în cadrul programului Aristoteles Workshop, spune povestea unui bătrân dintr-un sat izolat din Maramureş, care îşi petrece nopţile păzindu-și de unul singur lanul de porumb de mistreții care amenință să-i mănânce agoniseala. 

„Nea’ Jorj” (Gheorghe Blondă) era o figură legendară de la UNATC. Multă lume îl ştia, inclusiv oameni din afara şcolii. Aşa cum reiese şi din film, era un personaj carismatic. Mirarea ar fi că abia la finalul activităţii sale s-a făcut un film despre el, în contextul în care a fost înconjurat toată viaţa de studenţi de la film. Cât de uşor ţi-a fost să îl convingi să faceţi documentarul? Aveai o relaţie mai specială cu el?

L-am cunoscut prin anul întâi de facultate, când un coleg de la imagine cu care lucram atunci m-a dus la laborator. Îmi luasem un aparat pe film și m-am dus acolo să developez primul film. Surpriza a fost că a ieşit gol, dar asta pentru că aparatul avea o problemă. Când îl cunoşteai prima oară pe Jorj, putea să aibă o atitudine mai de alpha male. Dar ne-am împrietenit rapid, pentru că mergeam foarte des. Asta s-a întâmplat toată studenția, dar a continuat şi după ce am terminat, pentru că veneam la laborator să mai developez câte un film și mai stăteam cu el. 

Încă de când eram în şcoală îmi era cumva frică de faptul că, atunci când o să plece el, o să se schimbe tot locul. Nu era nimeni care să vină după el. Era un craft pe care îl ştia doar el. El mai fusese dat afară o dată, când s-a pensionat. Dar a venit neplătit, fără contract, timp de o lună, şi apoi şcoala a făcut un concurs pentru el şi l-a reangajat. În baza acestei reangajări i-au prelungit contractul, dar cu o limită de trei prelungiri despre care se vorbeşte şi în film. Ăsta e contextul în care am început filmul – el era pensionat, dar avea prelungire de contract de colaborare.

Eram într-o zi la şcoală, după ce am terminat facultatea, developam nişte filme şi stăteam cu el de poveşti. Dintr-o dată, îmi zice: „Bă, ţărane, îmi aduc ăştia un nou coleg de mâine, vine unul să mă înlocuiască”. În momentul ăla, am îngheţat în scaun și am o avut o reacţie viscerală declanșată de aceleași triggere: omul ăsta pleacă, laboratorul se schimbă, nu va mai exista zona asta safe pe care o avem toţi. Se schimbă ceva care era împământenit de generaţii. Aproape tot Noul Val a trecut pe la el. Nu că el ar fi avut o mare influenţă precum Sorin Botoşeneanu, dar ei erau un fel de echipă. 

În momentul ăla am zis: „Nea’ Jorj, facem un film?”. Şi el a răspuns: „Da, bre artistu’”. A doua zi am venit cu camera. Nu știam dacă o să funcționeze. Era foarte surprins să mă vadă cu camera, să vadă că mă ţin după el. Nu discutaserăm termenii în care se va întâmpla acest film. Nici eu nu știam exact cum o să fie. Știam că mai stă şase luni, cât era atunci prelungirea lui. Am început în noiembrie 2016 şi ştiam că trebuie să plece în aprilie 2017. Apoi a mai primit o prelungire, până în vară.

Cum a decurs filmarea?

Cred că a fost greu pentru el să aibă o umbră, să aibă pe cineva care îl urmăreşte tot timpul. Şi pentru mine a fost greu. Mă întrebam mereu: Cât de mult mă bag în viaţa lui? Chiar dacă el e la lucru, cât de mult îl urmăresc? Simţeam că are nevoie să mai vorbească cu colegii lui şi fără mine. Îl lăsam să se furişeze. În acelaşi timp, îl ascultam în lavalieră, când prindeam semnal, şi mă gândeam că unele din acele momente mi-ar fi folosit pe cameră. 

Aveam norocul că nu se juca decât pe el însuşi. Orice ar fi făcut, era permis şi nu părea demonstrativ sau regizat. Chiar dacă era exhibiţionist şi flamboaiant, nu simţeam că e pentru cameră. Era foarte uşor de lucrat cu el, tocmai prin natura personajului său.

Aveam o relaţie destul de frumoasă cu el, bazată şi pe caterincă. Eram ca nişte frați care s-au împrietenit sau eram ca un bunic cu un nepot, dar genul ăsta de complicitate o aveam de când eram încă în şcoală. Când am început să filmez, tot încercam să văd dacă există vreun student care stă pe lângă el şi care ar putea deveni de asemenea personaj. Mai erau nişte studenţi care apăreau mai des, dar nu era destul pentru a avea un personaj şi nu mă ducea pe mine unde aveam nevoie să ajung. Atunci am zis că, din moment ce sunt doar eu cu camera şi cu el, iar totul pleacă de la experienţa mea cu el, ar trebui să pun camera pe trepied şi să vin şi eu în faţa ei.

M-am jucat puţin cu instanţele camerei de filmat, la nivel mai conceptual. Mai întâi, camera era ca umbra lui care îl urmărea din semiprofil spate, foarte aproape. Apoi, era cealaltă instanţă, în care lăsam camera pe trepied şi observa singură lucruri care se întâmplau de la sine, pentru că şi Jorj genera anumite situaţii sau se destăinuia. Sunt momente când se deschide şi eram şi eu surprins. Îţi dai seama că e cu tine şi că există o încredere şi ceva se leagă. În acelaşi timp, erau şi momente când fugea de mine, iar atunci nu mă simţeam prea dorit pe acolo. Tot timpul era un melanj între aceste lucruri. E ok că sunt aici? E etic? Ce se acceptă şi ce nu? Cum o să arate filmul? E un film? În plus, în timp ce filmam, trăgeam şi sunet, făceam şi subtitrări în cap, pentru că mă întrebam dacă un spectator străin contextului ar înțelege ce se întâmplă, dacă totul e destul de clar.

Cum e procesul de a filma singur?

Sincer, nu e un mod foarte plăcut de a lucra, pentru că e mult de muncă și nu aveam timp să mă gândesc foarte atent la regie. Dar, în acelaşi timp, nici setup-ul nu permitea să am un sunetist şi un operator. Nu puteam fi trei oameni acolo. Fericirea a fost că aveam skill-urile necesare să acopăr şi părţile astea. Nefericirea a fost că nu aveam niciun fel de buget. Atunci, obligat forțat, trebuia să fac eu toate joburile posibile, cum e şi acum, când distribui independent filmul. 

Când Jorj mi-a spus că de mâine va avea un coleg, eu aveam pentru a doua zi programat un job de freelancer pe fotografie. Mă gândeam: Dacă găsesc echipament să filmez, mă duc la film. Dacă nu găsesc echipament, mă duc la job. Pentru mine era foarte clar că, dacă ratez ziua în care vine noul coleg, I’m out of it. Aşa că am început să dau telefoane. Adina Pintilie, cu care lucrasem la Touch Me Not, mi-a dat o cameră. Ciprian Cimpoi, care a şi montat, un microfon. Iulian Cristian Nunu și Vlad Voinescu m-au mai ajutat cu lavaliere, iar Andrei Tănăsescu cu recorder de sunet. Pe parcurs mai primeam câte un card de memorie de la Dragoş Apetri, iar un student care apare şi în film, Vladimir Cazacu, m-a ajutat cu nişte obiective. Toate lumea a avut câte ceva care nu urma să fie folosit un timp îndelungat și așa am rezolvat problema echipamentului. Le mulţumesc tuturor.  

Simţeai urgenţa momentului, schimbarea care se petrecea acolo, aşa că ţi-ai asumat regimul de film independent, fără bani. Merită salutat spiritul ăsta. 

Veneam de la Aristoteles Workshop. Făcusem scurtmetrajul Ionaş visează că plouă. Aveam energie. Aveam chef să încep ceva nou, iar asta mi-a ieșit în cale. Aşa că m-am băgat fără să mă gândesc dacă mă grăbesc. 

Ce îmi reproşez e că nu am mai multe momente cu ce le transmite el studenţilor din craft-ul său. Să înţelegi pe bune că le predă ceva şi studenţii receptează asta de la el. Dar am stors cât am putut. Dacă nu s-a întâmplat, nu s-a filmat. Depinde şi de generațiile din şcoală, de cât de interesaţi şi prezenţi sunt studenţii. E adevărat că şi eu am ajuns puţin târziu în film. Şcoala începe la 1 octombrie, eu am ajuns după o lună și jumătate. Ei intraseră deja în laborator, învăţaseră cum să lucreze. Într-un fel, am pierdut momentul ăsta. Dar am mai prins totuşi momente în care el explica, momente foarte tandre în care preda, însă cu studenţi care nu erau neapărat la imagine şi care erau mai mult pasivi la proces. Nu am atât de mult din ipostaza lui de profesor în care simți că are un schimb cu studenții.

Când a venit ideea ca tot filmul să se petreacă doar în şcoală?

Pariul meu de la început a fost ca el să fie doar în laborator. Să fie, într-un fel, blocat în lumea asta, într-un fel de labirint care e mai kafkian ca atmosferă, cu holurile lungi şi albe, cu voci care se aud şi nu ştii de unde vin. Fiind o școală de film, poate să se întâmple absolut orice, să se audă orice. Totul e asumat, pe faţă. Ideea era să rămân în şcoală, pentru că viaţa lui era doar în şcoală. Simţeam de dinainte să încep să filmez că, dacă scoţi un om din zona lui de siguranţă, de care e atât de dependent, îi va fi foarte greu apoi. 

Pe de o parte, filmul este despre dificultatea de a părăsi un loc în care ţi-ai petrecut o mare parte din viaţă. Dar, în acelaşi timp, este şi o metaforă despre desprinderea inevitabilă a fiecăruia dintre noi de viaţă şi despre cum reuşim să facem faţă unui astfel de moment.

La mine, zona onirică, nefiinţa, e o temă recurentă. Am simţit înainte să încep filmul, sau poate chiar de când eram student, că şcoala e pentru el o chestiune de viaţă şi de moarte. Finalul meu oricum ar fi fost cu momentul când i se termină contractul. Era clar că mă interesează cum pleacă un om dintr-un loc în care a stat 25 de ani, un loc care e identitatea şi viaţa lui. Procesul lui de a-şi lua la revedere, care era foarte demn. 

Din fotografii şi din precedentele filme ale tale se vede dorinţa de a acorda o mare atenţie compoziţiei cadrului, de a face cadre frumoase, care să aibă o anumită încărcătură. Aici nu ai mai putut face asta atât de mult. Pe de o parte, erai la rândul tău personaj. Pe de altă parte, nici spaţiul nu îţi permitea. Ai simţit vreo frustrare din cauza asta?

Mi-aş fi dorit să fie mai eye candy. Aveam şi astfel de cadre, dar au căzut la montaj. A fost şi un proces al meu de a înţelege ce film fac. Mi-am dat seama că, la cum e Jorj, nu poate să fie un film de pe trepied. Era prima oară când luam camera în mână şi fugeam. Pentru mine filmul ăsta era şi un pariu, şi anume să ies din convenţia în care lucrasem în puţinele filme pe care le făcusem până atunci: camera pe trepied, calofil, aranjat, observaţional.

Am zis să încerc ceva nou, să mut totul în faţa camerei, să mă pun pe acelaşi nivel cu personajul. Să calc pe toate barierele pe care le aveam atunci. În momentul în care l-am început eram la nivelul Ionaș visează că plouă, iar cinci ani mai târziu, când l-am terminat, eram în altă parte. Aveam altă căutare. După ce am acceptat stilul filmului, a fost şi o luptă la montaj ca cel care sunt eu acum să scoată tot ce e mai bun din cel care eram eu atunci când am filmat. Aici m-a ajutat destul de mult Ciprian Cimpoi, care are mai multă experiență în lungmetraj și care se ținea de capul meu să scoatem ce e mai bun atunci când eu nu mai aveam tragere să caut și să încerc variante noi.  

Filmul de debut este foarte important pentru un cineast, pentru că este cartea de vizită cu care intră în lumea cinematografiei. Ai făcut Omul cu umbra fără bani, independent, cu echipamente de la prieteni, pentru că erai ataşat de personaj şi pentru că simţeai urgenţa subiectului. Acum îl distribui independent. Cum vezi această ipostază de tânăr documentarist care vrea să-şi facă auzită vocea? Există un traseu ideal?

Există un traseu ideal – să nu trebuiască să fii la filmare şi să te gândeşti unde mai găseşti un job ca să îţi mai permiţi să vii la filmare. Ideal ar fi să poţi să trăieşti din proiectul pe care îl faci. La documentar uneori nu ştii cât va dura producția, și de multe ori montajul se închide după un an sau doi. Cred că poate fi complicat de finanţat, iar în România există un singur fond de film, care finanţează foarte puţine documentare şi cu puțini bani. La modul ideal, faci un film din care măcar eşti plătit pentru o perioadă şi reuşeşti să îţi plătești toţi colaboratorii, nu din banii de la joburile pe care le faci când nu lucrezi la propriul proiect. It’s the story of my life – mergeam la joburi ca să-mi plătesc prietenii să mă ajute. E frumos să lucrezi la ceva al tău şi să nu ai nicio presiune, dar în acelaşi timp e şi foarte greu şi poate să devină frustrant. La documentar, pe lângă faptul că sunt puţini bani, atunci când vrei să propui proiectul unui producător, acesta se aşteaptă să prezinți și un teaser, deci oricum se presupune că investeşti de la tine până când reuşeşti să atragi finanțatori în proiect. 

La debut e presiune destul de puternică să intri într-un festival mare, care să-ți confirme munca şi care să te ajute la următorul film şi să te pună într-o reţea, să te aşeze pe o hartă. Când e cel mai bun moment, cel mai bun context? E greu de prezis asta. Nu voiam să-i fac o premieră online. Îmi doream totuşi o sală de cinema. Am reuşit să îl scot acum, deşi în jur sunt alte probleme.

Oricum documentarul este în general dezavantajat, are parte de o vizibilitate mai mică.

Modul ideal e să ai bani, să îl faci repede şi să fie ancorat în contextul actual, ca să îşi găsească un loc în agenda festivalurilor şi ca să poată fi distribuit cu uşurinţă. Asta când eşti mai la început. Când eşti consacrat, poţi să faci ce ai tu chef, pentru că ai deja o reţea în spate. Glumesc, cred că ai presiuni mari și când ești consacrat.

Fiecare îşi alege singur momentul sau momentul te alege pe tine. La mine a fost a doua variantă. Am filmat un an. Apoi, un an nu m-am putut atinge de material pentru că eram prea ataşat și nu puteam să mă uit la cadrele cu mine. Însă în acel an nu am stat, am fost ocupat cu lansarea şi distribuirea unei cărţi, Hometown (o carte cu fotografii realizate  în oraşul său natal, Orăştie – n.r.), am mers la festivaluri cu Ionaș visează că plouă, am mai lucrat, am mai strâns bani. 

Ce se observă din filmele tale e că te interesează personaje masculine singure, marginale, pe care le filmezi în mediul lor. Care sunt resorturile acestei alegeri?

E adevărat. E ceva personal, sunt sigur. Mă gândesc că poate e o lipsă sau ceva neconsumat. Filmele pot fi un fel de a gestiona chestia asta, iar cu Jorj a fost mult mai asumat și i-am spus că îl simt ca pe un bunic. Probabil vine din faptul că mi-a lipsit genul ăsta de interacţiune. Poate că am rezolvat-o în felul ăsta, dar să vedem la următoarele filme ce mai apare.

Dar, pe lângă chestia asta foarte personală, sunt în mod asumat atras de remote places şi remote people. Oameni care, într-un fel sau altul, sunt la marginea societăţii, sunt uitaţi sau fac ceva ce pare uitat. Îmi place să explorez asta. Nu ştiu cât de mult mi-a mai rămas de explorat sau care e următorul nivel la care o să merg, dar cert e că la Omul cu umbra m-a frapat faptul că Jorj era marginalizat fiind înconjurat de oameni. Cu toate că se înconjurase de studenți de la care se alimenta, el totuşi era singur, şi asta pentru că avea acest strat foarte gros de caterincă prin care greu trecea ceva. Cu mine s-a mai deschis puţin, dar tot marginalizat era. Aşa mi se părea că se poziţionează şi instituţia faţă de el. M-a interesat asta. Mă întrebam de ce nu există o poziţie mai clară şi o comunicare mai fermă a instituţiei cu oamenii pe care îi are şi pe care se bazează. 

La oamenii din filmele mele m-a interesat care e înţelegerea lor faţă de lume şi faţă de lucrurile din jurul lor. Care e percepţia lor? Prin natura meseriei lor, inevitabil au foarte mult timp să se gândească. Şi chiar dacă nu sunt cei mai erudiţi oameni, au o percepţie asupra vieţii care e foarte autentică şi directă. Admir asta.

Însă filmele tale nu sunt simple exerciţii de observare a câte unui om. Ele trimit şi spre o zonă care trece de realitate şi devin astfel un fel de meditaţie, nepretenţioasă, despre singurătate, scurgerea timpului şi chiar moarte. 

Mă interesează când realitatea pe care o vedem cu toţii, dacă o priveşti mai mult sau foloseşti un anume punct de staţie al camerei, se duce într-o cu totul altă zonă. Atunci, te gândeşti dacă eşti într-o realitate sau într-un vis. Mă interesează zona de realism magic, de oniric. Aş fi vrut să o pot exploata mai mult şi în Omul cu umbra, însă Jorj acapara totul ca personaj, aşa că am simţit că forma filmului atât permite. 

În paralel cu filmul, tu faci şi fotografie, atât fotografie artistică, de autor, cât şi fotografie de presă. Cum ai ajuns să fii pasionat de cinema?

Când eram mic, ziceam că vreau să fiu arhitect sau actor. Mai târziu, făceam moodboard-uri sau benzi desenate şi ziceam că vreau să mă fac regizor de reclame, pentru că aveam idei de poante pentru produse fictive. S-a pierdut asta până la liceu, când am început să pun mâna pe o cameră de filmat ca să îmi filmez prietenii cum se dau cu skate-urile, dar și să realizez reclame pentru produse fictive. Mai târziu mi-am luat o cameră mai bună, care făcea şi poze, și am început să ies cu niște prieteni din Orăștie care erau pasionați de fotografie. Acum, dacă privesc în urmă, cred că un lucru pe care l-am deprins de atunci este să nu mă opresc din a căuta cadrul potrivit și de a reveni pentru a reface sau că e ok să nu faci o poză bună într-o zi atât timp cât încerci.  

Când te-ai hotărât să te duci la regie de film? 

Voiam de prin a 11-a şi cred am zis mai clar asta din a 12-a, dar era târziu deja. Părinţii mei erau mai reticenţi, pentru că nu înţelegeau exact ce e cu facultatea de arte, cum va fi admiterea cu portofoliu şi din ce o să trăiesc mai departe. Aşa că am ales să merg la Cluj la Psihologie, unde intram cu dosar. Dar nu am luat Bacul. M-au dat afară. Copiam la Matematică. Era primul an cu camere de filmat la Bacalaureat (râde – n.r.). Fusese şi un incident cu o zi în urmă, cu zeci de elevi daţi afară de la o singură şcoală. Era un mare haos. Am fost un fel de domnul Goe vara aia. Mă plimbam prin orașe și mă distram ca să mă relaxez, dar mă simţeam și foarte vinovat. Dar, dintr-o dată, m-am trezit că am un an să mă pregătesc pentru film. 

Erai cinefil?

Nu aşa tare, dar am avut noroc cu Lucian Maier (critic de film – n.r.), pe care l-am avut profesor un an de zile la liceu, iar el ne punea filme bune în loc să se țină de programă. Mai vedeam şi eu de pe FileList, dar din zona Lynch şi Tarantino. Nu eram chiar în zona listei de filme pentru UNATC.

Cum au fost anii de facultate?

În perioada aia pentru mine nu a fost chiar aşa extraordinar, pentru că nu simţeam că profesorii lucrează cu căutările noastre, ci mai mult dădeau un feedback, care se aplica sau nu. Doar ascultau nişte propuneri şi îţi ziceau nişte lucruri, dar nu încercau să lucreze atât de mult cu tine. Mai mult te trăgeau în direcţia lor. Asta mi se pare puţin nenatural pentru o şcoală vocaţională, unde se presupune că ar trebui să fii ajutat să îţi găseşti propria voce. De asta mi-am dat seama mai târziu, după ce am terminat şcoala.

În şcoală nu m-am simţit încurajat, cu excepţia scurtmetrajului documentar Brudina. Aici am simţit că am învăţat ceva, chiar dacă un semestru dedicat filmului documentar este foarte puţin. Începusem să filmez la el de dinainte, aşa că atunci când a venit semestrul despre documentar eu aveam deja o schiţă de montaj. Prin urmare, a fost un ping-pong în care profesorii au lucrat cu mine, au înţeles care e filmul, ce îmi doresc, erau interesaţi, îmi dădeau idei și mă ajutau.

În schimb, pe partea de ficţiune, unde am avut un scenariu, unde am avut de lucrat cu actori, cu multă producţie, nu m-am simţit susţinut. La regie trebuie să învăţăm să lucrăm cu actorii. Prin urmare, nu ar trebui să avem înainte nişte ateliere serioase pentru asta? Nu ar trebui ca profesorul să vină să vadă cum lucrezi cu actorii, să vină pe set la filmare? Să nu existe această gaură neagră între momentul în care eu vin cu un scenariu şi apoi aduc direct montajul. 

Nu am fost încurajat cu filmul de licenţă. Voiam să fac un film light, care nu se ia în serios, mai distractiv, să nu îmi bat capul aşa mult cu straturi și subînțelesuri, să nu fie ceva foarte elaborat. Era cumva un film şi despre şcoală. Însă toată lumea îmi zicea că e o mare prostie. După ce l-am făcut, lumea a aruncat cu roşii: De ce ai făcut filmul ăsta? De ce aşa? Nu spun că nu puteau avea dreptate, dar de ce am fost pus la colț pentru că am experimentat cu ceva nou și am realizat ce mi-am propus? 

Foto: Patricia Morosan

Asta te-a făcut să te îndrepţi spre documentar?

Cu siguranţă că lucrul la filmul de ficţiune e un soi de traumă. Sau poate că traumă e prea mult spus. Dar nu e situaţia cea mai confortabilă. Mi-e greu să nu mă văd la o filmare de ficțiune şi să nu mă gândesc că sunt în anul doi sau anul trei, că totul se întâmplă ca la şcoală. Îmi e greu să nu simt că iar sunt singur şi că trebuie să trag de toată lumea. Foarte straniu. 

Nu e uşor când la prima ta experienţă cu filmul de ficţiune nu eşti încurajat sau chiar ţi se dă peste degete, ţi se spune să tai sau să refilmezi, şi asta pe un ton mai la mişto. Zic sincer, nu recomand. Când aud pe cineva că vrea să meargă la regie la UNATC, întreb de ce. Sper totuși că, de când am absolvit eu, lucrurile s-au schimbat înspre mai bine.

De ce îţi place să faci film? Ce îţi oferă regia?

Acum am mai puţine linii trasate între genuri, între ce e ficţiune şi ce e documentar sau realitate. M-ar interesa să merg într-o zonă mai hibridă, pe care o şi caut acum. Sunt în dezvoltare cu un nou proiect. 

E destul de visceral drive-ul de a face cinema. Nu am reușit să îl formulez încă foarte bine. Ce îmi place la zona de documentar e că lucrurile se întâmplă oricum şi rămâne la latitudinea ta să le vezi într-un anume fel, să le surprinzi şi să le modelezi. Asta mă interesează. Şi îmi mai place zona de realism magic. Am văzut ceva şi aş vrea să îţi povestesc. Cum? Hai să încep cu un film.

 

Foto banner: Vlad Mat



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.