În culisele filmului „Jay Kelly”: conversație cu Noah Baumbach și George Clooney
Acest interviu urmărește felul în care Noah Baumbach și George Clooney au lucrat împreună la „Jay Kelly” – de la scrierea scenariului și procesul de casting, până la experiențele personale, sacrificiile și filozofiile artistice care au modelat filmul și rolul actorului.
Noul film al lui Noah Baumbach, Jay Kelly – prezentat în premieră la Veneția și disponibil acum pe Netflix – spune o poveste cu nuanțe tandre și melancolice despre un star de la Hollywood care începe să-și reexamineze viața și să descopere ce a lăsat în urmă, fără să-și dea seama. Cu un amestec de umor, nostalgie și luciditatea unui artist aflat într-un moment de cotitură, filmul explorează relația complicată dintre faimă, familie și acele momente de introspecție în care înțelegi că schimbarea nu mai e doar o posibilitate, ci o nevoie.
În calitate de votant la Globurile de Aur, am participat la două discuții separate cu Noah Baumbach și George Clooney, pe care apoi le-am reunit într-un singur interviu pentru Films in Frame. Clooney, binevoitor și extrem de carismatic, mi-a amintit de vecinul cu care poți sta la povești oricând, răspunzând fiecărei întrebări cu o franchețe dezarmantă. Baumbach, în ciuda statutului de autor consacrat, s-a prezentat cu o modestie reținută și o eleganță discretă. Împreună, gândurile lor – lucide, sincere și surprinzător de intime – deschid o fereastră spre dinamica creativă din culisele filmului, spre miezul său emoțional și spre felul în care experiențele lui Clooney au nuanțat interpretarea personajului.
Domnule Baumbach, aceasta este prima colaborare cu Emily Mortimer la un scenariu. Cum ați lucrat împreună?
A fost un proces foarte firesc. O admir pe Emily de multă vreme – e inteligentă, are umor, îmi place tot ce face – serialul Doll & Em e minunat, iar ca actriță e remarcabilă.
Pentru film aveam multe frânturi de idei, dar încă nu știam cum să le leg. I le povesteam, iar felul în care reacționa m-a făcut să-mi dau seama că ar fi o parteneră de scris grozavă. Așa că i-am propus direct: „Nu vrei să-l scriem împreună?”
Ne vedeam zilnic și vorbeam ore în șir. Ce îmi place cel mai mult la colaborările care funcționează cu adevărat – fie cu Greta, cu actorii sau cu directorii de imagine – este că, la un moment dat, apare ceva ce nu aparține niciunuia în mod exclusiv. Un „al treilea lucru”, o energie comună care te duce într-o direcție nouă. Cu Emily, asta s-a întâmplat imediat.
Scenariul a devenit acel al treilea element. După un timp nici nu mai știam cine venise cu o idee sau cine scrisese o anumită scenă. Pur și simplu s-a născut din dinamica dintre noi, din modul în care ne completam reciproc. A devenit o creație împărtășită, care putea exista doar pentru că amândoi eram acolo.
Și cum l-ați ales pe George Clooney pentru rolul principal?
Noah: Încă din faza de scriere, am simțit că nu aveam nevoie doar de un actor excelent, ci de cineva cu care publicul are deja o relație – același tip de relație pe care personajele din film o au cu Jay. Trebuia să existe acea familiaritate imediată, acel „îl știu de undeva”.
Când i-am trimis scenariul, George a râs și mi-a spus: „Ești norocos că accept – sunt vreo trei oameni în lume care ar putea juca rolul ăsta.”
George: Glumeam, evident. Mă refeream mai degrabă la vârstă decât la celebritate – eram singurul din ecuație cu ceva kilometri în plus. Așa că am făcut haz pe seama asta.
Noah: Probabil că avea dreptate. Sincer, nu cred că aș fi făcut filmul fără el. Era o piesă esențială din ADN-ul poveștii.
George: Sigur că există câteva asemănări între mine și personaj – înălțimea, părul etc. Partea cu adevărat interesantă au fost diferențele. Eu nu sunt genul care să se îndepărteze de oameni. Am o relație minunată cu tatăl meu, o căsnicie solidă, iar copiii mei, care au opt ani, încă mă plac!
Viața mea arată complet diferit de a lui Jay. Nu-mi plătesc prietenii, nu funcționez în paradigma asta. Dar există lucruri familiare. Când luam cursuri de actorie, era limpede că unii erau mai talentați decât mine și totuși nu au reușit. Încă mă întâlnesc cu unii dintre ei. Parțial, lumea asta îmi e cunoscută.
Mi-ar plăcea să spun că am venit cu un soi de magie proprie, dar adevărul e mai simplu: scenariul era excelent, iar regia impecabilă. Eu doar am beneficiat de tot acest talent.
Noah: Ce apreciez enorm la George este combinația lui rară: are toată aura unei vedete de cinema – carismă, prezență, un magnetism irezistibil – dar și precizia unui actor adevărat. Face totul să pară simplu. Deși e modest și spune că e meritul scenariului sau al regiei, în spate e o muncă uriașă. Iar în filmul acesta se lasă văzut într-un mod cu totul autentic.
Să-l urmăresc zilnic a fost un privilegiu – un tip de interpretare care nu țipă după atenție, dar pe care o simți în fiecare detaliu. Scena din pădure sau cea cu tatăl lui, spre final, lasă să se vadă fisuri subtile în armura personajului. Sunt momente de o frumusețe reală.
În ceea ce privește distribuția, îmi doream actori care să intre în film, să fie memorabili încă din prima clipă și să sugereze, printr-o apariție foarte scurtă, o viață întreagă nevăzută. Filmul vorbește, în fond, despre interpretare – despre rolurile pe care le jucăm în viață și despre felul în care percepem poveștile celorlalți. Sunt multe personaje care intră și ies rapid din scenă, iar pentru mine era esențial ca fiecare dintre ele să aducă un univers propriu, chiar dacă îl vedem doar câteva secunde.
Pentru că una dintre ideile centrale ale filmului e că lumea nu se învârte în jurul lui Jay. Lumea e vastă, fiecare are propria poveste, fiecare este eroul propriei vieți. Iar actorii care apar doar într-o scenă aveau, de fapt, misiunea de a-i reaminti atât lui Jay, cât și publicului, exact acest lucru.
Ce apreciez enorm la George este combinația lui rară: are toată aura unei vedete de cinema – carismă, prezență, un magnetism irezistibil – dar și precizia unui actor adevărat. Face totul să pară simplu.
Povestea urmărește un star de la Hollywood care simte că a pierdut ceva pe drum. Domnule Clooney, ca cineva care vine din aceeași lume, simțiți că ați fost nevoit să renunțați la ceva în propriul parcurs?
Aș spune că toți am renunțat la câte ceva în viață. Fiecare dintre noi. Și aș zice chiar că filmul nu vorbește neapărat despre statutul de vedetă, cât despre efortul de a găsi un echilibru între muncă și familie – lucru la care eșuăm din când în când. Iar alegerile pe care le faci ca să ajungi unde ești se întorc la tine, mai devreme sau mai târziu.
În cazul meu, am ales mereu să-mi țin aproape familia și prietenii. M-au ajutat enorm. Când lucrurile merg bine, te țin cu picioarele pe pământ, iar când merg prost, sunt acolo să te sprijine. Ai nevoie de asta. Pentru mine, cel mai mare sacrificiu a fost pierderea intimității. Și îmi pare rău pentru copiii mei – ei nu au ales această viață, iar uneori poate fi copleșitor pentru ei. Dar, în ansamblu, sacrificiile fac parte din pactul implicit al acestei profesii.
Și, între noi fie vorba, am tăiat tutun pe trei dolari pe oră și am vândut polițe de asigurări din ușă în ușă – un job îngrozitor. Deci știu foarte bine ce înseamnă munca grea și nerecunoscută. Nu mă veți auzi plângându-mă de compromisurile făcute, mai ales când mă gândesc la ce au sacrificat mulți dintre prietenii mei.
Regia e o negociere continuă între control și lipsa controlului – una dintre cele mai intense și provocatoare părți ale meseriei. Când actorii-regizori joacă, cred că se bucură pur și simplu că nu sunt ei cei care trebuie să decidă totul.
George Clooney este și regizor. A influențat acest aspect dinamica de lucru dintre voi? A existat un alt nivel de schimb creativ datorită experienței voastre comune?
Noah Baumbach: Probabil că da, într-un fel. George are o experiență imensă și comunică foarte limpede, foarte practic. Întreabă direct: „De ce ai nevoie? Vrei să mă uit acolo? Să mă deplasez aici?” Nu e deloc pretențios.
Înțelege perfect perspectiva unui regizor – faptul că uneori inventezi tot soiul de justificări ca să convingi un actor să traverseze o încăpere, când tot ce ai nevoie, de fapt, e ca ei să traverseze încăperea. Unii actori au nevoie de acele motivații. George nu. Știe exact cum funcționează procesul și n-are nicio problemă să-i spui pur și simplu ce trebuie făcut.
Este un colaborator exemplar: atent, generos, muncitor. Am repetat împreună, iar eu am observat că mulți actori care regizează simt de fapt o ușurare când revin la actorie. Regia e o negociere continuă între control și lipsa controlului – una dintre cele mai intense și provocatoare părți ale meseriei. Când actorii-regizori joacă, cred că se bucură pur și simplu că nu sunt ei cei care trebuie să decidă totul.
Noah Baumbach este cunoscut pentru numărul mare de duble pe care le filmează. Cum vă raportați la stilul lui și cum vă adaptați acestui ritm?
George Clooney: E un proces interesant, cu siguranță nu cel în care lucrez de obicei. Ca regizor, dacă obțin ce-mi trebuie din prima dublă, trecem mai departe. Ideea de a sta la montaj și a parcurge patruzeci de duble m-ar scoate din minți.
Ca actor, vin din televiziune, unde nu ai mai mult de două-trei duble. Te obișnuiești să pornești în forță. Mulți actori care au început în cinema „lucrează” lent scena, strat cu strat, și pot ajunge ușor la treizeci de duble. Așa că, înainte de filmări, i-am spus lui Noah: „Vreau doar să știi că n-am mai lucrat de mult cu cineva care trage atât de multe duble. Mă las pe mâna ta. Facem cum vrei tu. Tu ești regizorul, eu sunt încântat să lucrez cu tine. Doar că o să-mi ia puțin timp să mă adaptez la ritmul ăsta de a tot săpa, și săpa, și săpa.”
Pentru mine a fost fascinant. Nu e stilul meu de a regiza și, ca actor, nu e cea mai comodă metodă, dar o înțeleg perfect. Am fost entuziasmat de proces. Mi-a plăcut cu adevărat să lucrez cu Noah. Și cum filmul e despre prietenie, nu strică să ai câteva șanse în plus să nimerești scena perfect.
Noah: A fost o adevărată plăcere să-l văd pe George lucrând zi de zi. Pe măsură ce filmul avansează, lasă să i se vadă vulnerabilitatea – e o transformare reală. Pornește ca un anumit tip de personaj și ajunge altul. Să urmăresc această evoluție a fost minunat.
Jay Kelly e o persoană amabilă, un om care încearcă mereu să fie binevoitor. Ați avut momente în carieră – la întâlniri, conferințe de presă sau apariții publice – în care v-ați străduit în mod conștient să arătați bunăvoință?
George Clooney: Tatăl meu a fost reporter, un om de presă. Am scris Good Night, and Good Luck ca film și ca piesă. Am un respect profund pentru jurnalism. Fundația noastră lucrează pentru eliberarea jurnaliștilor închiși pe nedrept. Nu doar că îi respect, chiar am o afecțiune sinceră pentru cei care scriu și spun povești. Îi găsesc interesanți pentru că sunt curioși.
Fiecare dintre voi așteaptă o versiune nouă a unei povești pe care am mai spus-o, iar eu încerc, pe cât pot, să vă ofer asta. Când ai multe interviuri la rând, inevitabil te mai repeți. Dar, comparativ cu alți actori, încerc măcar să nu plictisesc pe nimeni în spatele camerei.
Am crescut într-o familie sănătoasă și fericită, într-un orășel din Kentucky, și sunt recunoscător pentru locul în care mă aflu la 64 de ani. După o perioadă fără un rol cu adevărat grozav, e reconfortant să am din nou ceva substanțial despre care să vorbesc. Să ai astfel de oportunități la 64 de ani e un privilegiu. Așa că, de ce m-aș plânge? De ce aș fi distant sau iritat?
Jay e altfel. Cred că vine din faptul că a devenit celebru mult prea devreme și nu a învățat niciodată cum să se raporteze cu adevărat la oameni.
Domnule Baumbach, filmul are un aer retrospectiv. Vă uitați vreodată înapoi la cariera dvs. și la felul în care acele experiențe vă modelează astăzi?
Noah Baumbach: Da, cred că reflectez mult la viață în general – la experiențe, la emoții. Într-un fel, toate filmele mele sunt produse ale reflecției, indiferent dacă pornesc sau nu din material autobiografic. Însă nu mă întorc niciodată la filmele mele. Sunt mândru de ele, mă simt norocos că am ajuns să fac toate aceste proiecte, dar odată ce le-am lăsat în lume, rămân acolo. Nu le revăd. Chiar dacă azi n-aș mai face același film pe care l-am făcut în urmă cu ani, accept că el reflectă cine eram atunci.
Ceea ce mă interesează e să spun povești care ating experiența umană în toată complexitatea ei: relații, identitate, căsnicie, prietenie, copii, părinți, tați și fii, mame și fiice. Sunt teme recurente în opera mea. Da, sunt o persoană reflexivă, dar raportarea mea e la viață, nu la filmele mele.
Nataliia Serebriakova
Nataliia Serebriakova este o critică de film ucraineană stabilită la Berlin, a cărei sensibilitate cinematografică a fost modelată de cinematografia franceză difuzată pe UT-1 și de lumea suprarealistă din Twin Peaks de David Lynch. O vizionare transformatoare a filmului My Nights Are More Beautiful Than Your Days de Andrzej Żuławski a convins-o să se dedice pe deplin acestei vocații, iar astăzi gusturile ei gravitează spre Żuławski, Terrence Malick și Michelangelo Antonioni. Nataliia scrie pentru Korydor, DTF Magazine, Skvot și Vogue Ucraina.
Nataliia Serebriakova
[:ro]Nataliia Serebriakova este o critică de film ucraineană stabilită la Berlin, a cărei sensibilitate cinematografică a fost modelată de cinematografia franceză difuzată pe UT-1 și de lumea suprarealistă din Twin Peaks de David Lynch. O vizionare transformatoare a filmului My Nights Are More Beautiful Than Your Days de Andrzej Żuławski a convins-o să se dedice pe deplin acestei vocații, iar astăzi gusturile ei gravitează spre Żuławski, Terrence Malick și Michelangelo Antonioni. Nataliia scrie pentru Korydor, DTF Magazine, Skvot și Vogue Ucraina.[:en]Nataliia Serebriakova is a Berlin-based Ukrainian film critic whose cinematic sensibility was shaped by daytime French cinema on UT-1 and the surreal world of David Lynch’s Twin Peaks. A transformative viewing of Andrzej Żuławski’s My Nights Are More Beautiful Than Your Days convinced her to fully commit to the craft, and today her tastes gravitate toward Żuławski, Terrence Malick, and Michelangelo Antonioni. Nataliia writes for Korydor, DTF Magazine, Skvot, and Vogue Ukraine.[:]