Cosmina Stratan: „Am o oarecare slăbiciune pentru inexpresivitate, pentru căutarea ei.”
Cosmina Stratan revine în cinematografele românești cu rolul principal din Nu mă lăsa să mor, debutul lui Andrei Epure în lungmetraj. Filmul reia și extinde aceleași puncte cheie din scurtmetrajul Interfon 15 (2021), prezentat la Cannes, în cadrul secțiunii Semaine de la Critique. Stratan joacă un rol similar, cel al Mariei, care asistă trecător la moartea colocatarei blocului, lăsată să moară de frig chiar din cauza prudenței ignorante a vecinilor săi.
Dacă în scurtmetraj superficialitatea empatiei față de moartea vecinei este redată prin paleta largă de personaje care se perindă în jurul ei, lungmetrajul sondează interioritatea unui personaj singular. Maria, o femeie care prin personalitatea sa eludează orice investigări ale ființei sale, se confruntă cu sentimentul vinovăției într-o lume în care fiecare își urmărește propriul scop.
Am stat de vorbă cu actrița Cosmina Stratan, despre procesul ei creativ și absurdul contradictoriu pe care filmul ni-l pune în față, dar și despre cel mai recent rol al ei din Piatră-Hârtie-Foarfecă, o co-producție România-Turcia pentru care Adrian Sitaru a primit recent premiul pentru regie al secțiunii Rebels with a Cause din cadrul celei de-a 29-a ediții a Tallinn Black Nights Festival.
Ești la al doilea rol într-un film de Andrei Epure, după scurtmetrajul Interfon 15. Cum a început colaborarea dintre voi?
Am colaborat indirect la filmul Om Câine, regizat de Ștefan Constantinescu. Andrei a fost coscenarist, iar eu actriță și acting coach. Pentru că indirect a funcționat foarte bine, Andrei a decis să încercăm și față în față. E o întâlnire de care mă bucur mult.
Cum a evoluat relația voastră profesională, de la un proiect la altul?
Între timp ne-am și împrietenit și asta ne-a hrănit diferit procesul de lucru. Am început să discutăm multe filme și lecturi în timpul pregătirii pentru lungmetraj. A fost o conversație neîntreruptă în care lucrurile s-au acumulat fără grabă și fără frică. Andrei e foarte inteligent, e sigur pe ceea ce îi place fără să fie posesiv cu materialul. Am simțit că am spațiu să contribui fără să simt anxietatea unei ierarhii. Ana Gheorghe (coscenaristă și producătoare), Laurențiu Răducanu (directorul de imagine) și Dragoș Apetri (editorul) sunt fiecare prezențe foarte puternice și valoroase în film. Rezultatul final a avut șansa să se formeze ca o operă colectivă și cred că e rar, mai ales la debut.
Maria, personajul tău, este o femeie care pare să se descurce pe cont propriu, în ciuda vinovăției neintenționate, constant apăsătoare. Își arată rar sentimentele, chiar și atunci când este singură, de exemplu în momentul în care descoperă cadavrul Isabelei, vecina a cărei moarte pune lucrurile în mișcare. Cum abordezi acest tip de personaj inexpresiv la prima vedere?
Am o oarecare slăbiciune pentru inexpresivitate, pentru căutarea ei. Pentru mine e ca o oprire a unei expresivități existente care nu mai are motive să se arate. E o preocupare constantă pe care am avut ocazia să o testez diferit. Aici a apărut ca un fel de distanță față de poveste. Ca și cum personajul ar asista la propria-i biografie în timp ce încearcă să-și facă loc în ea.
Poate cel mai puternic sentiment pe care ți-l transmite filmul este alienarea, însă Maria merge împotriva curentului arătânu-și empatia, chiar dacă nu foarte directă, față de o persoană practic necunoscută. Maria trăiește o existență izolată, dar nu pare sa fie un caz special, pentru că toată lumea pare să trăiască în propria bulă. Simți că universul filmului, reflectă interioritatea Mariei?
Cred că da. Cred că se contaminează reciproc. Am perceput spațiul gândit de Andrei (regizor) și de Laurențiu (director de imagine) ca un partener de joc aproape, un ecou mut sau din care se întorc lucruri distorsionate. A fost un pic scary ca premisă, însă straniul, vagul, absurdul sunt nervuri care alimentează constant lumea asta de care personajul ajunge să se atașeze după ce oboseala îi slăbește contradicțiile.
Filmul nu încearcă să rezolve dilema vinovăției Mariei sau să afle originea stării în care se află Isabela la momentul morții ei, dar aceste lacune lasă loc speculației și identificării. În cazul tău, te identifici cu vreuna dintre femei?
Așa e, nu transpare deloc necesitatea unei rezolvări. Filmul cere un soi de duplicitate, care pe de o parte indică înspre empatie, înspre consumarea unei narațiuni fictive despre lipsa iubirii, iar pe de altă parte, își arată cărțile care te opresc să mergi până la capăt cu această identificare: mediul halucinează, absurdul complică identificarea și te face să râzi. Spectatorul poate rămâne derutat, dar e investit cu alternativa de a face parte din experiență, e încurajat să-și completeze singur golurile. E mai mult decât în regulă să vedem filme diferite.
Joci un rol important și în noul film regizat de Adrian Sitaru, Piatră-Hârtie-Foarfecă, care a avut premiera la Tallinn Black Nights Festival în noiembrie. Ce ne poți spune despre personajul tău?
Puțin. E și prea devreme să dezvălui, cert e că n-am mai jucat niciodată într-un film în care să nu știu până la capăt despre ce e vorba. Aici cunoșteam în linii mari povestea și ce funcție avem fiecare, însă în orice informație căutam să mă sprijin, începea să se clatine. În ansamblu e un personaj foarte expansiv, extrovertit, o zonă nebătătorită pentru mine. A fost foarte distractiv.
Cum ai descrie recenta ta colaborare cu Adrian Sitaru?
De la bun început ne-a fost clar că de data asta e nevoie să dăm drumul de tot iluziei că ne putem controla personajele și direcțiile lor de evoluție. Filmul își explodează diegeza în repetate rânduri, așa că lămuririle pe care le urmăresc eu de obicei au lipsit aici cu totul. Noi, actorii nu am văzut scenariul și nu am învățat nicio replică, ce a ajuns în film e rezultatul improvizației. Și-atunci cu un nivel de autonomie atât de mare, singura opțiune pe care o văd e să lași frâu liber intuiției și să speri că ciocnirile nu vor fi dureroase. E o șansă neobișnuită să poți lucra așa, Adrian Sitaru a fost un dirijor lucid și blând cu toate stângăciile în care ne împotmoleam din prea multă libertate.
În prezent, studiază Arhive audiovizuale: Prezervare și Curatoriere din cadrul UNATC. A scris pentru TalkingShorts și EyeForFilm.
În prezent, studiază Arhive audiovizuale: Prezervare și Curatoriere din cadrul UNATC. A scris pentru TalkingShorts și EyeForFilm.