„Cap și Pajură” este inspirat dintr-o știre reală, despre un tânăr de aceeași vârstă cu tine care a cerut maneaua lui preferată într-un club, de 10 ori la rând. Exasperat, un alt client din club a intrat într-o altercație cu el, l-a lovit la cap, iar tânărul a murit la câteva zile după, refuzând ajutorul medical. În primul rând, ce ai simțit prima oară când ai văzut știrea?

Confuzie. Țin minte că prima dată când am intrat în contact cu știrea asta era în perioada când încă lucram la Lumea e a mea și știu că mi-a fost arătată pe un telefon. Se viralizase atunci un fragment din știre și lumea se amuza de felul agramat în care un martor ocular relata incidentul. Nu am înțeles exact atunci despre ce e vorba, și nici nu mi s-a părut nimic comic sau amuzant.

Apoi am revăzut știrea ani mai târziu. Nu sunt un fan Știrile de la ora 5 – și nici nu le urmăresc pentru ca nu am televizor. Am pierdut deci obișnuința de-a întâlni zilnic felul acesta senzaționalist de-a face un jurnalismo-entertainment din tragediile cotidiene. Iar când m-am reîntâlnit din întâmplare pe net cu știrea asta, nu am înțeles la ce mă uit exact. Cum poate moartea unui tânăr de vârsta mea să fie transformată în titlul: Maneaua preferată i-a adus moartea? Deci cred că tot confuzie, dar poate și revoltă.

Filmul nu pune accentul pe ceea ce a cauzat acțiunea (întâmplarea din club), ci pe trăirile interioare ale personajului odată ajuns acasă și zilele de agonie de dinainte să moară. Filmul oferă, astfel, un backstory al personajului și o explicație pentru frământările lui. Ai vorbit cu familia victimei, ai încercat să relatezi povestea adevărată?

Nu, de două ori.

Filmul nu își propune să prezinte un backstory. Filmul nu face o reconstituire.

Ce am încercat eu să fac este o alternativă la știre. Am încercat să pun accentul altundeva și să mă axez mai mult pe drama omului și nu pe eveniment în sine, dar să folosesc doar informațiile din știre – așa că am construit o poveste fictivă împreună cu scenarista Raluca Mănescu. Am făcut asta pentru că în capetele noastre se formase deja o idee destul de clară asupra structurii filmului și am simțit că mergând să vorbim cu familia, am fi încercat să înghesuim ceea ce nu s-ar fi găsit în structura pe care ne-o imaginasem… sau că oricum, intenția mea inițială de-a face acest film cu un anumit conținut ar fi fost deturnată.

Dacă nu, atunci ce te-a inspirat pentru a crea tocmai această poveste pentru personaj? Ai fost inspirat de melodie?

Sigur că melodia a jucat un rol important în construcția poveștii noastre fictive, dar elemente din drama construită de noi se regăsesc în totalitate și în știre.

Totuși, pornind de la emoția melodiei și de la versurile acesteia, am încercat să justificăm starea de spirit a protagonistului nostru – și să dăm un motiv pentru care cineva ar putea cere Cap și Pajură de zece ori consecutiv, ignorând posibilele consecințe.

Înțelegând foarte bine relația dintre frați care este descrisă și de piesă, am început apoi să pun elemente din mine în protagonist și să mă implic emoțional, atașându-mă de el. Dimensiunea de vină pe care o simte personajul nostru față de fratele lui și conștiința încărcată a acestuia mi-au ajuns ca să am un motor îndeajuns de puternic ca să-mi motivez emoțional tot ce a urmat după incident.

Știu că filmul era inițial un scurtmetraj, pe care l-ai transformat în lungmetraj ulterior. Cum și când ai simțit nevoia acestei schimbări?

Am descoperit durata filmului în prima zi de filmare și am ales să o urmez. A fost un proces foarte organic.

Din pregătire și încă din perioada de casting îmi apăruseră niște semne de întrebare legate de ritmul intern al secvențelor. Pagina și minutul nu se aplicau în situația asta, iar împreună cu Alex Calin am încercat să reproducem cât mai fidel simptomele fizice și psihice asociate cu un traumatism cerebral acut, și să le punem pe ecran. Astfel, durata secvențelor s-a modificat considerabil, iar eu nu am avut nicio alternativă decât să o urmez.

După prima zi de filmare am strâns toată echipa creativă și producția la un loc, și ne-am uitat la dublele bune. Cu toții am știut că filmul nostru nu are cum să fie altfel, decât mai lung. Nu am intenționat să fac un lung-metraj, ci doar să-l filmez cât să respecte intenția noastră, și totuși să mă încadrez în programul de filmare gândit pentru un scurt-metraj, pentru că deja aveam finanțare și mașinăria se pusese în mișcare. După prima versiune de montaj aveam 70 și ceva de minute – iar apoi am decis să mai avem filmări adiționale și să adăugăm o secvență de început pentru a ne încadra cerințelor oficiale de durată de lung-metraj – 75-80 minute.

Filmul are scene lungi, statice, dar încărcate de trăiri. Este dur, incomod și îți dă senzații diferite și puternice și e destul de greu să stai în scaun și să aștepți deznodământul tragic. Pare că ești atașat de personaj – ai simțit că trebuie să îi faci dreptate tânărului despre care a fost știrea?

Poate că da. Dar, de fapt, nu sunt sigur dacă am încercat voit să fac dreptate, ci mai mult am vrut să arăt totul dintr-o altă perspectivă. Nu știu dacă asta înseamnă a face dreptate.

Dar, am fost afectat de faptul că relatarea incidentului era lipsită de empatie și că se clădea pe prejudecăți legate de manele/maneliști. Am vrut să arăt câtă suferință a fost în spate, și să încerc să stârnesc empatie cu acest om, și să arăt că nu „Maneaua preferata i-a adus moartea”.

De ce ai ales să apară chiar Florin Salam la finalul filmului? Nu ți-a fost teamă că poate fi interpretată ca ironică apariția lui?

SPOILER ALERT

Nu m-aș fi apucat de finanțarea și filmarea proiectului ăsta dacă nu știam că-l voi avea pe Florin Salam în distribuție. Apariția lui este într-un fel esențială pentru film pentru ca îl validează. Momentul lui subliniază paralela între demersul nostru și știre.

Au fost și vor fi multe reacții diferite la secvența în care apare el. Nu am intenționat niciodată să fie ironică, ci mai mult un comentariu direct asupra știrii.

În structura filmului apariția lui Florin Salam este construită în oglindă cu momentul sticlei din bar. Ele funcționează la fel, iar intenția mea era sa creez o acumulare și o frustrare în spectator, care apoi să se elibereze. La fel cum sticla te eliberează din bucla în care te țin captiv cu melodia repetitivă și camera fixă, la fel și apariția lui Salam te eliberează de chinul fizic la care te expun lăsându-l pe protagonist să se chinuie și să se târâie spre o ușă la care nu va ajunge niciodată.  

Finalul poveștii lui Laurențiu nu este o surpriză pentru spectator – el știe încotro merge totul. Totuși, finalul filmului am vrut să fie surprinzător, iar descărcarea emoțională să se confrunte apoi imediat cu headline-ul știrii. Iar de aici mi-am dorit să se nască o discuție despre cum percepem colectiv evenimentele, despre empatie față de moartea unui om, dar și despre prejudecățile pe care le avem față de manele, cei care le ascultă și felul în care alegem să-i prezentăm în media.

Cum a fost colaborarea cu Florin Salam pentru acest film?

Florin Salam este un artist și un profesionist. A înțeles imediat și exact ce am vrut să facem și când ne-am înțeles asupra detaliilor financiare și organizatorice, totul a funcționat perfect. Inițial, nu-mi doream o re-orchestrare și re-înregistrare a piesei, dar Florin a insistat și a făcut-o din proprie inițiativă – întrebându-mă desigur ce urmăresc. Rezultatul funcționează perfect pe ecran.

La filmare a fost punctual și generos, vrând să-și facă treaba cât mai bine, fără aere și pretenții.

După filmare a stat la poze, a semnat autografe și nu ne-a dat impresia unei vedete, ci a unui artist devotat și inimos.

Desigur că nu a fost ușor să dăm de el. Desigur că a fost complicat până am reușit să facem toate lucrurile cât să ne încadrăm în buget și într-un timing, dar all-in-all, întâlnirea cu Florin Salam chiar a fost surprinzător de onestă și umană.

Cum a fost primit filmul în afară?

A fost interesant să văd cum filmul acesta a fost discutat mai mult pentru structura lui inedită și perseverența în păstrarea coerenței narative, mult mai mult decât despre subiect, manele sau Florin Salam. Au fost mai mult întrebări din public legate de importanța unor detalii din cadre, de finețuri de interpretare ale lui Alex Călin – și ce spun toate elementele ăstea despre ultimele clipe ale unui om. Într-un fel, tocmai pentru că au fost discuții cu cinefili care au exercițiul filmului de artă sau din circuitul festivalier, temele pe care le-am abordat au fost de ordin cinematic – iar eu a trebuit să le explic cine e Florin Salam, ce sunt Știrile de la ora 5 și cum sunt văzute manelele în mediile cu pretenții culturale.

Și ultima întrebare: Care este ultima melodie pe care ai ascultat-o tu de 10 ori la rând?

Ultima melodie ascultată în buclă cred ca a fost Bear Necessities din Cartea Junglei – cântată cu fii-mea de aproape 3 ani în cârcă, și dansând și prostindu-ne prin casă. 🙂

Romina Banu

Fotograf și redactor, a co-fondat Dissolved Magazine alături de Melissa. La Films in Frame adună recomandări de filme și seriale pentru weekend-uri liniștite și prezintă proiecte interesante din lumea filmului. Îi place să călătorească, să stea cu pisicile și să doarmă.