Bas Devos: „Cu cât un cineast privește lumea cu mai multă generozitate, cu atât mai mult îi voi aprecia filmele”

31 octombrie, 2023

Întâlnirea cu Bas Devos de la Film Fest Gent a început cu o mărturisire. Cu câteva zile înainte, plimbându-mă pe lângă canalele orașului într-o mică pauză de la festival, am început la un moment dat să plâng. Undeva pe lângă o biserică gotică ridicolă în superbitatea sa, dădusem peste un șantier, iar printre schelele șantierului auzisem niște cuvinte discrete în limba română. M-am gând imediat la filmul tău, i-am spus lui Devos. Nu știu exact ce m-a emoționat, poate a fost acest contrast dintre frumusețea vest-europeană a bisericii și ceea ce știu eu despre țara mea, despre construcții și despre muncă. Dând peste și mai mulți lucrători migranți români prin diverse colțuri ale Ghent-ului, am tot continuat să mă gândesc la Here.

Câștigător al secțiunii Encounters din cadrul Berlinalei, Here e probabil cel mai sincer film al anului – un cinema care radiază cu căldură, o celebrare plină de grație a fragilității oamenilor, dar și a naturii. Urmărind povestea lui Ștefan (Ștefan Gota), un migrant român din construcții care tocmai se pregătește să se întoarcă acasă, filmul ne poartă prin Bruxelles în plimbări melancolice, în timp ce acesta dă să își rămas bun de la alți prieteni migranți. În drumul său o întâlnește pe Shuxiu (Liyo Gong), o cercetătoare belgiană cu origini chineze, care se ocupă cu cercetarea mușchiului. Vizitează și un atelier de mecanici auto, printre care Mihai – Teodor Corban în probabil ce este ultimul său rol pe ecran, un rol pur și simplu învăluit în lumină, care-ți sfâșie inima.

Ștefan Gota mă avertizase de dinainte cu privire la Bas Devos: „ E cel mai dulce om posibil”. „Bas e filmul lui”. A avut în mod evident dreptate – în discuția cu Devos am simțit aceeași atitudine caldă și primitoare ca a filmului. Am vorbit despre ce înseamnă să reprezinți diaspora română, despre o privire care implică empatie și generozitate și despre dorința sa de a realiza filme care creează intimitate.

***

Mi-e greu să ascund cât de mult m-a emoționat film tău, vorbind din postura cuiva care vine din România. Noi nu prea suntem obișnuiți să ne vedem pe ecrane din perspectiva altuia – și mai ales nu cred că suntem obișnuiți ca cineva să se uite la noi cu atâta căldură. Cum ai abordat în film noțiunea de alteritate? Erai conștient de modurile în care se reprezintă de obicei identitățile române și chineze în Belgia? Ai încercat oare să arăți o fațetă diferită?

Asta e una dintre cele mai importante întrebări pe care poți să ți le pui, dar e și o întrebare despre care e greu să vorbești. Totul are legătură cu modul în care vrei să interacționezi cu oamenii. Dacă vrei să te uiți la alții cu sinceritate sau dacă vrei să te uiți cu ideea că ei sunt parte a poveștii tale. Nu vreau să vorbesc despre asta ca și cum eu aș face-o corect; lucrurile astea sunt foarte complicate și fragile. Dar, în același timp, sunt de ferma părere că ar trebui să facem filme despre alți oameni decât noi. Ar trebui să putem să ne uităm la alți oameni, care nu suntem noi. Asta vine cu o anumită responsabilitate și cu o anumită nevoie de grijă, care diferă de atunci când aș face un film despre un tip alb cu ochelari care trăiește în Belgia sau vorbește franceză [ca mine].

Liyo Gong și Ștefan Gota în Here, r. Bas Devos

[Pentru filmul ăsta] multe au început cu Ștefan [Gota], care mi-e prieten. Deci, deja, la un prim nivel, pot să vorbesc despre un prieten. Ăsta e un mod de a te apropia [de subiect]. La un al doilea nivel, e vorba despre cercetare. Am fost împreună cu Ștefan și am luat interviuri unor români din Belgia. Deja mai intervievasem români care lucrează pentru instituțiile europene, pentru un alt film. Am vrut să stau un pic departe de instituțiile europene pentru că…[șoptește, glumind] e un pic plictisitor. Dar, totodată, în funcție de cu cine vorbești, ei nu sunt neapărat oameni care să aibă o relație cu Bruxelles [ca oraș]. În timp ce, dacă trebuie să locuiești acolo, ai o relație cu orașul. Chiar dacă – un lucru pe care l-aș putea spune despre români la un mod mai general e că pentru ei chestiunea unei „reîntoarceri” e întotdeauna foarte vie.

Uneori e aproape sub formă de vis. Visul de a te reîntoarce. Poți să vorbești cu cineva care are 50 de ani și copii care au crescut în Belgia, iar el îți va vorbi despre o întoarcere acasă ca și cum e ceva care s-ar întâmpla mâine. Dacă îl asculți, firește, e clar că n-o să se întâmple. Există o melancolie, care probabil există în mod comun în mai multe comunități de oameni care lucrează în străinătate, dar asta mi s-a părut foarte emoționant. În parte pentru că noi locuim în acest spațiu european în care ai libertatea de mișcare. Există români care iau un zbor în fiecare vineri seara către București și altul înapoi duminică seara, către Bruxelles. Avem acest nivel de mobilitate și o aparentă libertate, dar, totodată, avem și această povară grea și violentă a lipsei de libertate.

Foarte adesea e vorba despre o lipsă de libertate din cauze economice.

E în principal vorba despre o lipsă de libertate din cauze economice. Am încercat, în primul rând, să absorb cât de mult pot din toate astea, dar apoi am zis: „OK. Nu cred că pot să vorbesc despre o experiență generală a lucrătorului român migrant.” Dar despre ce pot să vorbesc e prietenul meu Ștefan și despre acest dor care există și în Ștefan, sau despre întrebarea care e relația [lui] cu acest loc? Și care e această relație cu celălalt loc de care aparține, sau de care crede că aparține, dar care e atât de departe de el?

43 000 de români doar în Bruxelles, asta e o comunitate imensă. Iar eu nu am știut. Mai există, bineînțeles, și această altă idee cum că aparținem de Europa, iar ăsta, cumva, e un spațiu unitar sau un spațiu pe care îl împărtășim cultural cu toții, ceea ce nu e adevărat. Lucrurile sunt mult mai complicate, mult mai diferite dacă privești îndeaproape, chiar dacă, în mod ciudat și simultan, interconectate. 

Personajul lui Liyo l-am abordat în general la fel. Atunci când începi să scrii, ai o anume libertate a imaginației, dar apoi urmează confruntarea cu o persoană reală. Adică, aici, cu Liyo, și cine e ea și ce cunoștințe are – care, evident, sunt mai bogate decât ce știu eu despre cum e să fii de origine chineză dar să te fi născut în Belgia. Trebuie să fii deschis și pregătit să schimbi ceea ce ai scris. Dacă aș fi rămas blocat în propria mea imaginație [despre o anumită poveste], atunci nici filmul n-ar fi altceva decât imaginație pură. Am discutat foarte mult cu Liyo, iar ea a fost foarte strictă, asta în sens bun, astfel încât să ajungem împreună într-un loc în care să ne simțim amândoi confortabil. A fost important ca ea să se simtă confortabil cu un personaj care e în mai strânsă legătură cu propria ei experiență decât cu ce am reușit eu să prind discutând cu belgieni de origine chineză.

Iartă-mă, ăsta e un răspuns foarteee lung la ce era prima ta întrebare. Dar e ceva la care eu petrec foarte mult timp să mă gândesc. Mult ține de faptul că eu trăiesc la Bruxelles – care e un oraș al migranților. Nici eu nu m-am născut și nici nu am crescut la Bruxelles. Sigur, e un pas mai mic decât atunci când vii din China sau din România, dar e și ăsta un pas. Să vii dintr-un sătuc vorbitor de flamandă într-un oraș multilingv și hiper-complex care e printre cele mai diverse din lume, un oraș în care limba e întotdeauna o problemă, în care interacționezi în mod constant cu celălalt. Faptul că trăiesc acolo mă face să nu pot să evit toate aceste povești. Ar fi ciudat pentru mine să văd Bruxelles-ul într-un film reprezentat ca un oraș cu o singură față și cu o singură limbă; n-ar fi real. Simt că Bruxelles-ul mi-a fost un partener în tot parcursul meu cinematografic. E profesorul meu și prietenul meu și, uneori, amantul cu care am o relație complicată de dragoste.

Povestind despre Here și relația sa cu migranții români, discuți adesea despre o anume „lume invizibilă”. Vorbind cu Ștefan, el mi-a atras atenția asupra faptului că această invizibilitate se poate aplica românilor din străinătate în sensul în care e greu să ne distingi ca fiind români. În timp ce cu alte etnii e mai ușor, să zicem, datorită înfățișării lor fizice, datorită modului în care se organizează comunitățile lor și așa mai departe.

E foarte frapant ce subliniază Ștefan. Dacă vorbim despre celălalt, de obicei, ne gândim la cineva [care arată diferit de noi]. Poți să stai în autobuz lângă o femeie cu capul acoperit și posibil să resimți o anumită „alteritate”. Realitatea e că, cel mai probabil, acea femeie e născută și crescută în Bruxelles. Dar dacă stai lângă un român, care de-abia ce a pus piciorul în Bruxelles, nu vorbește limba și nu știe nimic despre oraș – care e celălalt într-un mod mult, mult mai concret – n-ai simți asta. Mi s-a părut foarte frapant acest lucru. 43 000 de români doar în Bruxelles, asta e o comunitate imensă. Iar eu nu am știut. Mai există, bineînțeles, și această altă idee cum că aparținem de Europa, iar ăsta, cumva, e un spațiu unitar sau un spațiu pe care îl împărtășim cultural cu toții, ceea ce nu e adevărat. Lucrurile sunt mult mai complicate, mult mai diferite dacă privești îndeaproape, chiar dacă, în mod ciudat și simultan, interconectate.

Cadru din Here, r. Bas Devos

Unul dintre primele gânduri pe care le-am avut a fost cum să vorbesc despre aceste lucruri fără să reprezint o poveste mizerabilistă despre alteritate. Asta într-un context în care în Europa există un dezechilibru politic… Nu e ceva ce m-a paralizat, dar am simțit tot timpul că trebuie să existe un act de a echilibra lucrurile în misiunea mea de a reprezenta cum trebuie această poveste. În a face ceva care să vorbească despre dragostea pe care o am pentru oameni și nu despre cum difer de alți oameni. N-am vrut să pun în scenă o atitudine de tipul „oh, voi, sărăcuților”, din postura unui… tip alb din Belgia. N-am avut nevoie de oameni de care să-mi fie milă. Am simțit, într-adevăr, că, consecințele pe care le are faptul că acești oameni se află aici sunt lucruri de care să-mi fie milă. Dezechilibrul structural – asta e o violență absolută. Dar mulți dintre acești [migranți] sunt niște oameni foarte puternici, au niște planuri foarte bine puse la punct pentru ei înșiși. Acest mizerabilism care există, și care exista de dinainte, de atunci când nu existau politicile de liberă mișcare, atunci când familiile erau cu adevărat destrămate… există mult mai multe lucruri despre care putem vorbi decât această violență.

Această „lume invizibilă” din film pare să se refere și la lumea naturală, la aceste plante microscopice la care nu ne sinchisim să ne uităm cu atenție. Bruxelles a fost întotdeauna un motiv prezent în filmele tale, dar acum îți întorci privirea mai mult către natură, o natură care ni se relevă și ca foarte luxuriantă, și ca foarte delicată. Mulți cineaști s-au aplecat recent cu mai mult interes asupra naturii și s-a tot pus întrebarea dacă asta nu vine și cu un fel de anxietate ecologică. Ca și cum există o nevoie de a înregistra natură până nu dispare.

Nu m-am gândit la asta în termeni apocaliptici, ci mai degrabă în ideea că, dacă vrem să înțelegem modul în care ni se schimbă planeta, trebuie să schimbăm modul în care ne uităm la natură. [Modul prezent de a înțelege natura] este unul care [îmi] creează o durere profundă, pentru că e un mod foarte vestic de a ne exclude pe noi, ca oameni, din natură. M-a atras mușchiul ca plantă exact datorită relației complicate pe care trebuie să ai cu el ca să îl poți vedea. Dacă mergi prin pădure, poți să te bucuri de copaci și ce-o mai fi prin jur, dar ca să te uiți la mușchi, trebuie să te oprești, ș-apoi să te pui în genunchi și să-ți apropii fața foarte tare de pământ, și, de preferat, să ai cu tine și o lupă. Deci, mușchiul cere de la tine un tip diferit de atenție. Intrând într-o astfel de relație, eu personal am simțit cum te conectează – fizic – asta la natură, într-un mod în care eu n-am fost conectat, chiar dacă am crescut petrecând mult timp în natură.

Odată ce vezi această lume invizibilă, nu poți să nu o mai ratezi. Iar ea e peste tot! Stăteam aici și mă uitam pe geam la verdeața care reușește să [crească pe ziduri]. Realizarea asta și cum schimbă ea modul în care privești lumea mi s-a părut de proporții seismice. Și nu are legătură cu faptul că [natura] ar avea vreo calitate spectaculară. Nu mă interesează să vorbesc despre vreo [calitate sublimă a naturii]. Ci despre cum aceste prezențe non-umane devin actori în modul în care funcționează lumea. Am vrut ca în filmul meu lumea naturală să fie prezentă fără să devină un fundal. Am vrut ca ea să aibă, până la un anumit punct, propria ei poveste, dar și ca oamenii să învețe câte ceva despre această plantă.

Dacă mergi prin pădure, poți să te bucuri de copaci și ce-o mai fi prin jur, dar ca să te uiți la mușchi, trebuie să te oprești, ș-apoi să te pui în genunchi și să-ți apropii fața foarte tare de pământ, și, de preferat, să ai cu tine și o lupă. Deci, mușchiul cere de la tine un tip diferit de atenție. Intrând într-o astfel de relație, eu personal am simțit cum te conectează – fizic – asta la natură, într-un mod în care eu n-am fost conectat, chiar dacă am crescut petrecând mult timp în natură.

Modul în care personajul lui Liyo abordează studiul mușchilor pare a fi o combinație între știință și poezie. Sau, mai degrabă, arată că poate exista ceva foarte profund în relația cu obiectul de studiu.

Am petrecut destul de mult timp cu un briolog în Bruxelles, am mers împreună în multe dintre locurile în care am filmat apoi. Eu tot insistam cum că ar fi ceva spiritual în existența lor, însă el se opunea constant observațiilor mele. Dar, în cele din urmă, ne-am întâlnit undeva la mijloc, într-o „zonă gri” între activitatea sa științifică și perspectiva mea semi-poetică, semi-spirituală asupra lumii. Cred că avem multe de învățat de la această plăntuță – a fost prima plantă terestră, încă este aici ;i nu s-a schimbat practic deloc, a supraviețuit multor schimbări climatice. Cu siguranță face ceva ce nouă ne scapă. Există o lecție în modestia sa. Ia mai puțin din mediul său decât oferă înapoi. Adică opusul a ceea ce facem noi.

Cadru din Here, Bas Devos

Decizia de a filma pe peliculă de 16 mm sporește în mod evident aceste calități senzoriale pe care le descrii. Mă întrebam dacă are de-a face și cu o nevoie de a stabili o relație mai concretă sau un atașament față de lumea fizică, naturală.

Exact din aceste două motive am ales să filmăm pe peliculă. Însă nu am mers pe direcția asta chiar de la început; dat fiind că vorbeam despre această lume microscopică, inițial ne interesa să vedem cât mai multe detalii posibile, așa că formatul digital [părea cel mai potrivit]. E jenant câte obiective am stat să testăm. Dar nici eu, nici directorul de imagine nu simțeam nicio bucurie. Însă când a venit posibilitatea de a filma pe 16 mm a venit și bucuria. Și asta se leagă de ceea ce spuneai tu – [pelicula] este viață, e materie, face parte din lume, aparține [natural] de lume. Digitalul există în cloud. Nu spun că nu voi mai filma digital niciodată, poate la un moment dat voi avea un film care să ceară digitalul. Dar Here – și am încercat alternative – a cerut 16 mm.

Simt că e și un sentiment de atemporalitate în asta. Iar formatul imaginii îl intensifică, nu doar pentru că ar fi ceva clasic, ci pentru că există o anumită melancolie sau, de fapt, o familiaritate pe care poți să o simți când te uiți la film. E ca și cum creezi un ecran care te întâmpină cu căldură.

Mă interesează foarte mult formele de intimitate. Cum putem deveni intimi fără să fie nevoie să cunoaștem pe cineva sau fără să pretindem că-i cunoaștem? În film, de multe ori, lucrurile stau invers. Deși pot să cunosc [personajele, oamenii] din toate punctele de vedere, pentru că psihologiile lor sunt evident caracterizate pe ecran, nu simt niciun fel de intimitate. Întotdeauna am vrut să fac opusul. Încerc, nu știu dacă reușesc, dar mă bazez pe instinctul și intuiția mea. Iar formatul și încadratura fac parte din această încercare de a crea un spațiu mai intim.

Bas Devos a câștigat cu Here premiul pentru cel mai bun film în categoria Encounters, Berlinale 2023

Vorbind despre intimitate, ce mi s-a părut foarte important la filmul tău este felul în care descrii masculinitatea. În societatea românească persistă încă acest tip de masculinitate agresivă, alfa, cum se spune. Personajul lui Ștefan, în schimb, este foarte sensibil și foarte tăcut. Ai căutat să lărgești această definiție a masculinității pe care se insistă de obicei?

Eram conștient că fac un film despre un bărbat și o ocupație tipic bărbătească, cât și despre toate capcanele pe care le presupune asta. Dar avându-l pe Ștefan, nu mi-am făcut deloc griji. Pentru că Ștefan este ceea ce vezi în film. Are un aspect foarte masculin, dar un suflet foarte feminin, [dacă se poate spune așa]. Este amabil, generos și vorbește foarte blând. Însă o parte din sensibilitatea lui am observat-o și la ceilalți bărbați cu care am vorbit. M-am gândit: „Păi, binețeles, până și eu sunt așa.” Și eu sunt bărbat, dar nu mă simt „mascul”. Da, am o profesie relativ masculină, știi, aia cu „domnul regizor”, dar nu simt că mă conformez vreunei imagini pe care ar presupune-o asta. Eu nu fac decât să mă rostogolesc așa prin viață, și mai se întâmplă și să o dau în bară.

M-am liniștit în momentul în care am înțeles că imaginea unui „bărbat” este doar o imagine și că-i una plictisitoare. Hai să depășim imaginea asta. De altfel, e la fel de plictisitor și de dureros modul în care înfățișăm și am tot înfățișat de-atâta vreme femeile.

Această sensibilitate pe care o menționezi pare să se extindă și la mecanicii auto din film, mai ales în secvența în care doar stau și mănâncă. Plutește în jurul lor o seninătate pe care în mod obișnuit nu ai asocia-o cu meseria. E și o secvență care vorbește despre lucrurile mărunte. Îmi amintesc că, la un moment dat în timpul sau după Berlinală, vorbeai cu multă admirație despre Hong Sang-soo ș desprei gesturile mici din filmele sale. Pare că și tu ești interesat de… supă, de aceste momente simple din viață, care nu sunt neapărat frumoase, ci pur și simplu există.

În film, există aceste două spații: un spațiu al personajelor și un spațiu al filmului în sine. Raportat la personaj, supa este ceva ce el face, poate fi bună sau rea, poate are mai multă nevoie de legume sau de carne. Raportat la film, supa devine un obiect prin care se interacționează, prin care se comunică, un obiect care, poate, ascunde emoții, dorințe. Uneori, toate astea se întrepătrund.

În general, cu cât un cineast privește lumea cu mai multă generozitate și sensibilitate, cu atât mai mult îi voi aprecia filmele. Hong este genul ăsta de cineast. El nu are nevoie de nimic, doar de ceva care să-i placă. Îi plac oamenii, faptul că beau, plajele, îi plac toate lucrurile bune. Dar asta nu se rezumă doar la filmele lui Hong Sang-soo, ci are de-a face cu o schimbare de focus în poveștile pe care vrem să le spunem. M-am plictisit de aceeași poveste în care eroul trebuie să treacă peste nu știu ce rahaturi crăpându-le capul altora. Uneori mă întristează și când mă uit la poveștile care apelează la emoție, care nu sunt, de fapt, despre durere sau despre moarte [așa cum pretind ele să fie]. Eu caut emoție acolo unde ea rezidă cu adevărat. Și nu rezidă în gesturi mari, ci în gesturi mici. Rezidă în ceașca asta de pe masă care mai are în ea un pic de cafea. Dacă privești lumea așa, există mulți profesori de la care poți învăța. Noi pur și simplu nu-i cunoaștem.

Când am filmat secvența, la prima dublă, Teo a început să plângă. N-am scris scenariul așa, m-am gândit eu, nu l-am scris ca să fie așa de emoționant. Dar pentru el a devenit emoționant. De la prima dublă m-am gândit „O avem!”, dar am mai filmat apoi două alte duble, iar montajul final include momente din prima și ultima dublă. Eu m-am așteptat să fie o secvență greu de filmat. Dar el, pur și simplu, a fost splendid.

Here e un film special pentru publicul român și pentru că e dedicat lui Teodor Corban, aceasta fiind una dintre ultimele sale apariții pe ecran. Personajul pe care îl interpretează el are acest monolog extrem de emoționat, care vorbește despre viață și marile sale frici și frumusețea ei — n-am putut să nu mă gândesc că acest moment depășește ecranul.

Am simțit, într-adevăr, ceva atunci când am turnat această secvență care povestește despre o experiență aproape de moarte, [chiar dacă nu am știut prin ce trecea el]. Am avut nevoie de mult timp să-l convingem pe Teo să joace în film. Inițial, el a refuzat, spunând că nu are timp. [Am încercat să-l convingem], garantându-i că nu ar fi decât două zile și că vom încerca să-i facem experiența cât de confortabilă vom putea. În final, a fost de acord. Ce l-a făcut să-și schimbe decizia, nu știu. Poate a citit secvența și a văzut ceva acolo care l-a atins. Chiar nu știu.

Teo Corban alături de ceilalți actori din Here, r. Bas Devos

Ne-am văzut prima oară pe Zoom, și a tradus Ștefan pentru mine, Ștefan care avea foarte multe emoții să-l întâlnească. Dar Teo a fost un om așa dulce și așa bun că Ștefan s-a relaxat instant. Am repetat secvența doar de trei ori, iar asta e una dintre cele mai lungi bucăți de text din film. Deja la a treia oară, Teo știa pe de rost tot textul, asta m-a impresionat. Am încercat să-i explic de unde vine povestea, cum că e ceva care s-a întâmplat cuiva din [familia mea], combinat cu ceva ce mi-a zis tatăl meu. E ceva care vorbește despre această fragilitate și precaritate a vieții. De fiecare dată când ți se întâmplă ceva care schimbă un status quo, ajungi în acest punct, chiar dacă vorbim doar despre o mutare într-un loc nou, în care nu știi ce vei găsi. Cred că Ștefan [personajul] și [personajul lui Teo] se află, într-un mod ciudat, în același loc. 

Teo Corban, în Here, r. Bas Devos

Când am filmat secvența, la prima dublă, Teo a început să plângă. N-am scris scenariul așa, m-am gândit eu, nu l-am scris ca să fie așa de emoționant. Dar pentru el a devenit emoționant. De la prima dublă m-am gândit „O avem!”, dar am mai filmat apoi două alte duble, iar montajul final include momente din prima și ultima dublă. Eu m-am așteptat să fie o secvență greu de filmat. Dar el, pur și simplu, a fost splendid – chiar mai splendid decât mă așteptam. Îl știam din filmul lui Radu Jude, unde personajul lui e mai gălăgios, dar aici a fost… exact cum cerea secvența. Interpretarea lui e așa de autentică, unora li se pare că e un cineva care chiar există în realitate, care doar își spune povestea. [Am fost întrebat dacă e un actor]. Am zis, da! Și încă unul mare!

A fost foarte ciudat pentru că, tocmai în ziua în care îi scriam un email să-l invit la Berlinale, am aflat de moartea lui. E ciudat să-ți dai seama că ultimele momente pe film ale cuiva se află în filmul tău. Dar presupun că e și mai ciudat, având în vedere ce se întâmplă în mod specific în această secvență. Sunt confuz în legătură cu asta, în legătură cu toate aceste conexiuni. [Mi-aș fi dorit] să fi avut șansa să ne vedem la premiera filmului, să ne îmbrățișăm și să ne zicem „Felicitări!”.

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.