Andreea Grămoșteanu este un nume încă necunoscut pentru mulți dintre cinefili. După ani de televiziune și teatru, și-a făcut debutul în lungmetraj anul trecut, cu rolul principal din filmul #dogpoopgirl – un debut în lungmetraj și pentru regizorul (și actorul) Andrei Huțuleac. Andreea nu mai credea demult că o să îi vină și ei vremea pe marele ecran. Născută la Constanța, într-o familie numeroasă, îmi povestește că a știut dintotdeauna că vrea să devină actriță. A intrat la Constanța, la facultate, de unde s-a mutat la București în anul 3, luând totul de la capăt. A făcut mult teatru, a avut roluri în televiziune în Mondenii și Atletico Textila, însă cu filmul n-a fost prietenă – nu lua casting-uri iar în facultate i se spunea că n-are ”față de film”. S-a împăcat greu și târziu cu asta, iar când a reușit, parcă lucrurile s-au aranjat de la sine. În prezent are două filme de lungmetraj lansate – #dogpoopgirl, pentru care anul trecut a câștigat Premiul pentru Interpretare la Festivalul Internațional de film de la Moscova și Complet Necunoscuți (R: Octavian Strunilă), pentru care este nominalizată anul acesta la Premiile Gopo, pentru ”Cea mai bună actriță în rol principal”

Am văzut #dogpoopgirl la TIFF și mi-a plăcut mult. Îmi place, în general, cam tot ce face Andrei Huțuleac – e talentat și admir că își urmează instinctul și nu trend-urile, poveștile lui sunt altfel și, după cum am mai spus-o de nenumărate ori, avem nevoie de diversitate. Andreea a fost o revelație. Își interpretează rolul cu multă degajare și naturalețe.

În viața reală, Andreea este la fel de naturală și degajată. Deși momentul ei de strălucire a sosit, își păstrează modestia conștientizând că, oricând, tot acest frumos proces de dezvoltare profesională poate să fie brusc întrerupt. Este actriță, până la urmă și știe prea bine că depinde de alții să o sune și să îi propună scenarii. M-a impresionat mult felul ei de a fi, acceptarea cu care își trăiește viața și recunoștința pe care o are pentru fiecare întâmplare care a adus-o aici. Ne-am întâlnit într-o sâmbătă însorită în apartamentul stilistei noastre, Ruxandra, unde am stat de vorbă peste o oră. Am povestit despre rolurile ei și încercările care au adus-o unde este acum, despre social media și ce reguli le impunem copiilor noștri într-o lume dominată de virtual, despre frici, provocări și ce urmează mai departe.

Sunteți 4 fete în familie și ați copilărit împreună. Spuneai într-un interviu că era mereu agitație și gălăgie în casă, ca într-o familie de italieni. Cum te înțelegeai cu surorile tale în copilărie?

Fiind cea mai mare, mi-am dorit cel puțin o soră, îi spuneam mereu mamei mele că îmi doresc o „bucățică de frățioară”. Când a apărut sora mea, Corina, a fost dorința mea foarte mare să o cheme așa, îmi plăcea mult de Corina Chiriac. Ce e ciudat, nu am nicio amintire de dinainte să apară ea, deși aveam 5 ani când ea s-a născut; în schimb, îmi aduc aminte perfect ziua în care s-a născut – unde eram, ce făceam, cu ce eram îmbrăcată, absolut tot. Când au apărut și cele mai mici – Alina și Alexandra, eram un ajutor pentru mama, fiind deja mare, aveam 7 ani. Era o nebunie totală în casă, trăiam într-un apartament cu 3 camere, iar când erau zile de naștere sau sărbători, fiind neam mare, era ca în tabără, plină casa. La început am fost ca o ”învățătoare” pentru surorile mele, apoi, în adolescență, lucrurile s-au mai schimbat, pentru că era diferența mare de vârstă. Corina era în generală și avea un stil, când eu trebuia să ies în oraș, se punea în hol, într-un colț și se uita cu ochii mari, fără să zică nimic, iar mama când o vedea, îmi zicea ”ok, pleci dar o iei și pe sor-ta”. Iar eu îi ziceam mereu Corinei să tacă din gură. Să se gândească de două ori înainte să zică ceva și în final, devenea mereu vedeta găștii, era super simpatică. 

Când m-am mutat în București, m-au urmat și surorile mele – Corina a venit la un an distanță, apoi și Miki (n. Alexandra). Alina locuiește în Tulcea, cu soțul ei. 

Când ți-ai dat tu seama că vrei să fii actriță?

Nu-mi amintesc să fi vrut vreodată să fac altceva. Doar că am vrut să fiu vânzătoare de pâine, la un moment dat, din motivul că pâinea se dădea pe sub mână și puteai să le-o împarți tuturor oamenilor, nu știu de unde a venit asta. Dar dintotdeauna am vrut să fiu actriță, făceam spectacole acasă, sau în scara de bloc, cu fetele. Simțeam nevoia să mă exprim, fără să fiu judecată. Să las lumea mea interioară să se dezlănțuie.

Știu că în facultate colegii tăi care studiau Regie de film îți spuneau că nu ai ”față de film”. Ce sentimente și gânduri se activau când auzeai asta, cum ți-a influențat parcursul?

În primul rând, eu mi-am dorit foarte tare să ajung la București, simțeam că aici se întâmplă lucrurile și eu nu iau parte. Am fost foarte determinată să ajung aici. Intrasem la Constanța, după lungi lupte de convingere cu tata – l-am avut pe Adrian Pintea în comisie, însă îmi doream să vin la București, unde am ajuns în anul 3, după ce mi-am furat diploma, ca să dau aici. Și am luat-o de la capăt. 

Și da, au fost câteva cazuri în facultate – pe de o parte, și colegii mei erau foarte tineri, eu eram extrem de serioasă. Nu știu dacă mi-a influențat parcursul, dar mi-a făcut drumul mai dificil. Dar cred că dacă n-ar fi fost așa, eu n-aș fi fost astăzi așa cum sunt – și nu vreau să spun cine sunt, ci fix așa cum sunt. Toată frustrarea și fricile au devenit motorul de a merge mai departe. Când văd un obstacol, nu-l ocolesc, ci îl atac pentru a-l putea depăși. 

Dar îți doreai să faci film în facultate? Aveai acest vis?

Îmi doream să fac orice, nu știam ce să aleg. Am ajuns să fac comedie din întâmplare, prima dată n-am înțeles de ce râde lumea. Aveam un monolog în ”Stele în lumina dimineții” și stăteam pe un pat de spital. Când mi-am început monologul, a început să scârțâie patul și oamenii să râdă. A fost horror, eu nu-mi dădeam seama de ce râd, era foarte dramatic momentul. Am încercat să-mi găsesc un loc pe patul ăla care să nu scârțăie, dar el scârțăia din ce în ce mai tare și oamenii râdeau într-un hal. Atunci am avut o revelație – mi-am dat seama că în acel text dramatic, poți să găsești și note comice, că lucrurile astea două se pot îmbina. Am descoperit că zona asta îmi place.

Adică zona asta de tragicomedie în care se încadrează și cele două lungmetraje în care ai jucat și s-au lansat – #dogpoopgirl (R: Andrei Huțuleac) și Complet Necunoscuți (R: Octavian Strunilă)

Da, pentru că este foarte umană. Te poți trezi în foarte multe situații tragice, în care ți se întâmplă lucruri absurd de comice. Sau o situație comică, care poate escalada rapid spre tragedie. Așa e în viață, până la urmă. 

#dogpoopgirl este un debut în lungmetraj și pentru Andrei (regizorul), și pentru tine. Sunt curioasă cum ai lucrat cu el și ce ți-a plăcut cel mai mult din tot procesul vostru de lucru?

Fix asta – procesul. Foarte, foarte tare. Noi ne știam, lucrasem și jucasem împreună pe scenă. Când a venit cu propunerea, m-a sunat, eram în concediu de maternitate. Mi-a zis că îmi trimite un scenariu, să-l citesc și să mă gândesc ce rol mi-ar plăcea să joc. L-am citit, m-am amuzat, mi-a plăcut. Era bine închegat, avea niște chestii, i-am mai propus și eu una-alta. Nu m-am gândit nicio secundă la rolul principal și când l-am sunat să-l întreb, zice ”păi tu, măi, femeie, că de aia ți l-am trimis”. Voia să înceapă filmările în două luni, avea nevoie să slăbesc ca să fie personajul cât mai vulnerabil posibil, am stat de vorbă și ne-am apucat. Am intrat într-un regim intens, de două luni – cu sală, regim alimentar, repetiții și apoi filmări timp de 18 zile. A fost genial, foarte natural totul. 

Au fost și momente grele, normal. Mi-aduc aminte de a treia zi de filmare, când aveam de filmat o secvență care, în poveste, apare mai târziu. Era cu acumulare de emoții și m-am blocat, acolo am zis că îi stric filmul, că nu-l pot duce la final. În televiziune tragi una, doua, trei duble, apoi gata; dacă n-a ieșit, e vina mea. Aici trăgeam și tot trăgeam duble, iar eu n-aveam experiență și exista și această ispită a actorului de a se pune pe el în centru, de a crede că e doar despre el, că e vina lui. Dar nu ești numai tu, e și focus-ul, e lumina, scenografia – toate lucrurile astea trebuie să se sincronizeze ca să fie tras cadrul. 

L-am sunat pe Marin (n. Marin Grigore, soțul actriței) plângând, super panicată că n-o să duc filmul la capăt. Marin foarte calm, ca de obicei, mă liniștește. Și mi-a venit ideea să alerg până intru în starea aia, i-am rugat sa mă cheme direct la motor – Alina (n. personajul) venea cu cățelul după ce mergea mult timp pe jos, ea acumulează foarte mult în timpul ăsta, nu puteam să intru ca o floare în scenă; și am alergat până când am simțit că mă apropii de starea reală a personajului. A fost o zi complicată. În final, cred că am avut încredere unul în altul, nici Andrei nu știa mereu dacă e bine ce face. Dar ipostaza asta de regizor îl prinde super bine. 

Ți-a spus vreodată cum te-a ales, sau dacă a scris scenariul cu tine în minte?

N-a scris scenariul cu mine în minte, au fost o serie de împrejurări care l-au obligat să schimbe destul de mult scenariul. Eu am fost a doua opțiune (n. pentru rolul Alinei). Avea o agendă cu care repetam și la un moment dat, fără să vreau, o deschid fix la pagina despre mine, unde Andrei își notase argumente PRO și CONTRA. 

Personajul avea inițial o altă vârstă, era undeva la 35 ani, eu având 40+. Erau două direcții diferite și în final a decis că e o idee mai bună ca Alina să fie de vârsta mea și cu un iubit de 20+, fiind mai cringe tot contextul așa.

Tu ai avut o relație defectuoasă cu filmul, ani de zile. Ai avut mereu roluri în teatru, ai făcut și televiziune, însă filmul te-a ocolit, până de curând. Ai știut dintotdeauna că acest moment va veni, ai crezut în el? 

Nu, renunțasem la idee. Mi-am dorit foarte mulți ani, am fost un control freak, dar nu mi-a fost bine deloc în perioada aia și am renunțat. Marin credea, sora mea Corina la fel – acum îmi zic ”ți-am zis eu”; eu nu credeam că va mai veni. Când am debutat în filmul lui Andrei, colegii mei din teatru și televiziune au zis ”în sfârșit, Andreea!” (râde)

Am crescut cu o mare frică de ratare, din liceu. Să nu-mi ratez momentul, să nu mă ratez. A fost o perioadă pe care cred că am trăit-o paralel cu viața – din frică. 

Acum mă întreb ce înseamnă ratarea asta? Să nu îți bați joc de ce primești? Să nu faci tot posibilul să duci la bun sfârșit rolurile pe care le primești? Eu asta cred. De când a apărut Amza (n. copilul actriței), am învățat să mă bucur mai mult de prezent. Să nu mai trăiesc doar în mintea mea, iar acum totul se întâmplă în prezent, le iau pe zile. 

Povestea filmulul #dogpoopgirl are umor, dar e o comedie neagră. Îți vine să râzi și cinci minute mai târziu, să plângi. Ce sentimente ți-a stârnit ție prima proiecție, de la Moscova?

Îți dai seama că răspunsul e ușor subiectiv. Am simțit că am scăpat de o piatră de pe inimă la proiecție. Nu știam dacă se vede în jocul meu ce era în interiorul meu, ce simțeam, cum gândeam. 

Apăruse iar frica de ratare. 

Da. Dar s-a văzut fix ce voiam și așa am scăpat complet de frica asta, mi-am dat seama că nu mai are de ce să fie aici. Iar filmul mi-a plăcut și revin la ce ziceam mai devreme, de tragicomic – e fix la limita aia. Iar finalul e o surpriză. A fost fix ce a vrut Andrei și mă bucură că a ieșit cum ne-am dorit. 

Ați luat două premii cu filmul, la Moscova. Cea mai bună actriță și Cel mai bun film. 

Da, premiile de la Moscova, nu știu. Eu în momente din astea mă blochez. Îi dădeam copilului să mănânce când îmi scrie mesaj Corina Moise cu ”felicitări”. N-am înțeles nimic, am început să plâng instant, Amza nu întelegea de ce (râde) – imediat după premiul meu, a venit și cel pentru film, nu se aștepta nimeni. Festivalul nu e în zona asta, de aia nici nu credeam că va lua ceva.

Ai jucat într-un scurtmetraj la finalul facultății, care ți-a adus un premiu la Cinemaiubit. Apoi au urmat #dogpoopgirl care ți-a adus premiul pentru interpretare de la Moscova și imediat după Complet Necunoscuți (R: Octavian Strunilă), care ți-a adus nominalizarea de la GOPO, de anul acesta. Pare că fiecare rol în film este marcat de o nominalizare, sau un premiu. 

Nu e funny? Nu m-am gândit niciodată la asta, până acum.

Și acum îmi aduc aminte cum a fost și la scurtmetrajul de care tu vorbești. M-a sunat cineva din facultate să îmi spună că o studentă la regie, Stanca Radu, vrea să vorbească cu mine pentru un scurtmetraj. A venit la mine într-o seară în care se luase curentul și nu aveam lumină în casă. Am stat la lumina lumânării cu ea, povestindu-mi despre film – era tot după un fapt real, El se numea. 

Dar sincer, nu-mi imaginam așa ceva. Am trecut prin multe frustrări cu filmul. Mergeam la casting-uri pe care nu le luam, nu mă suna lumea, nu mă chema pentru că făceam televiziune. Soțul meu (n. actorul Marin Grigore) îmi spunea mereu să am răbdare, dar eu nu mai credeam. Într-o zi am zis stop tuturor frustrărilor. Mi-am zis că dacă va veni momentul, bine, daca nu, iarăși bine. Eu oricum aveam de lucru și m-am gândit că trebuie să-mi văd de treabă. Și așa gândesc și în continuare.

Mi-aș dori să vorbim puțin și despre Complet Necunoscuți, comedia regizată de Octavian Strunilă, un alt debutant în regie de film. Terminasei deja filmările la #dogpoopgirl, când ai primit propunerea de a juca în filmul lui Strunilă?

Da, terminasem în 2019 și propunerea lui Octavian a venit în pandemie. M-a sunat să mă invite la o cafea, să stăm de vorbă iar eu îmi doream de multă vreme să ne cunoaștem. Văzusem un pilot făcut de el, foarte mișto și curajos, pe care n-a reușit să-l ducă mai departe. Mi-a povestit de film, l-am întrebat cine mai joacă, mi s-a părut super gașca și m-am băgat. 

A fost complicat pentru că eram mulți și nu ne prea întâlneam la repetiții, toți aveam programe diferite. Alexandru Potocean s-a îmbolnăvit de Covid cu o zi înainte de filmări, avea prima secvență fix în prima zi – Strunilă l-a sunat pe Alex Conovaru în noaptea aia (n. care l-a înlocuit pe Alex Potocean), eram toți panicați, dacă luasem și noi la probe. Nu ne așteptam să se întâmple ce s-a întâmplat la filmare. După vreo două zile, ne-am legat așa tare, am început o prietenie și dincolo de platou, a fost foarte mișto.

Te-ai băga la o așa provocare în viața reală, ca cea din Complet Necunoscuți?

No fucking way, niciodată. Și nu din cauză că am mari secrete, dar nu sunt o exhibiționistă, de fel. Deci, clar nu și nu știu cine ar face-o din grup (râde)

Interpretezi niște femei care trec prin niște momente de criză, care își conțin furia și supărările foarte bine, și le dozează și tratează situația în care sunt cu multă răbdare, până în punctul în care explodează. Au un parcurs similar, viața lor se schimbă destul de mult pe parcursul filmului și totul pornește de la tehnologie – un dispozitiv electronic, telefonul, care pare să poată distruge vieți foarte ușor. 

Nu pare, chiar face treaba asta. 

Cred că atunci când începi să descoperi un personaj, ca să poți să îi intri în casă și să dai din casă, trebuie să-i descoperi punctele nevralgice. Totul pornește de la ce mă interesează pe mine, Andreea, în acel moment. Lucrurile despre care îmi doresc să vorbesc. Și încerc să găsesc corespondență între ceea ce-mi doresc personal și ceea ce primesc de la personaj. Mai ales în film, unde nu ai o construcție, totul devine moloz. Ești tu. Și e foarte important pentru mine să mă intereseze personal acel personaj. În momentul în care o iei personal începe să fie interesant, să fiu acolo și dispare întrebarea – e bine, nu e bine? E real și de acolo începe totul.

Consider că întotdeauna personajul din scenariu e 2D iar când îl interpretezi, devine un om căruia încerci să îi captezi un fragment din existența lui. Când ofer credit cuiva și decid să merg înainte cu un rol, îmi asum treaba asta. Oricât de greu poate părea uneori, când mă scoate din zona de confort, merg pe mâna regizorului. 

Ce ai în comun cu Alina, personajul interpretat în #dogpoopgirl?

Genul ăsta de paralizie în fața absurdului. Rămân complet șocată de ceva ce se întâmplă, care mie mi se pare absurd și mă întreb cum se poate întâmpla chestia asta?! Și e ceva ce și eu, și Andrei avem în comun cu Alina. 

Ce semnifică pentru tine social media, tot acest spațiu virtual care ne-a luat viețile cu asalt în ultimii 10 ani și ne-a schimbat complet obiceiurile și interacțiunile umane?

Din fericire nu reprezintă atât de mult, dar din păcate, reprezintă mai mult decât aș vrea. Oricât aș spune că nu, există o dependență – te fură, zici că citești presa de dimineață, e ok însă pe parcursul zilei, cum prind o pauză, din reflex pun mâna pe telefon. Mă uit mai mult decât aș vrea, dar nu sunt foarte activă, sau implicată. Nu-mi place să  mă arunc în discuții, cu atât mai mult în cele preponderent emoționale și lipsite de argumente și-s multe în spațiul ăsta virtual. Mai primesc mesaje sau comentarii de la oameni care se iau de mine că n-am dat like la nu știu ce. Nu dau curs, pare că unele discuții n-au sens. Îmi place viața reală mai mult decât mediul virtual și mă sperie spre ce, din păcate, pare că ne îndreptăm.

Amza cu siguranță știe deja cum arată un telefon mobil și ce minunății poate face, chiar dacă este încă mic. Există reguli când vine vorba de mediul virtual și platformele de socializare?

Suntem niște părinți mai excentrici, n-avem televizor în casă de când s-a născut el iar până acum vreo jumătate de an nu a avut voie să se uite la niciun fel de ecran. Multe cărți, în schimb. Ieșiri cu prietenii, mișcare – sigur că nervii tăi sunt întinși la maxim dar eu cred că merită să faci acest efort. N-o să-l putem ține departe mereu. Acum, de exemplu, primește ”screen time” cu porția – de două ori pe săptămână, maxim 20 de minute. Dacă mergem în vizită și ceilalți copii se joacă, se uită, îl las. Mereu cu alarmă și știe că atunci când sună, îl închide singur. Am simțit că nu are nevoie de mai mult și nu a făcut niciodată crize de isterie din cauza asta. Are, în schimb, un perete de cățărat în casă și se suie mereu; și-a învins și teama de înălțimi, sare pe saltea de la 2m. 

Ce-mi doresc eu cel mai mult, când va crește, este să pot avea un dialog real cu el. Și muncesc la asta. 

Urmează un film de Florin Șerban – Hamlet, în care joci alături de Cosmina Stratan. 

Băi, acum când le înșiri pe toate așa, parcă nu-mi vine să cred. Ce bun e Dumnezeu, știi. Mă minunez și eu. 

Ce-mi poți povesti despre film?

A fost o experiență nebună. Florin a făcut un puzzle din care nouă ne-a dat niște piese, dar nimeni nu știa ce are de făcut cu piesele alea, sau care e puzzle-ul. Scenariul a fost și rescris, pe parcursul filmărilor. E un thriller psihologic cu femei, aș zice primul de genul ăsta. Sunt foarte curioasă cum va fi recepționat.

Știu că regizezi o piesă de teatru la Teatrul Mic, unde ești angajată ca actriță din 2008. Cum s-a întâmplat, ți-a fost propusă această poziție, sau propunerea a venit de la tine?

Gelu Colgeac a pornit în pandemie Teatru de actori, pentru actori – avem printre actori colegi care făcuseră Regie Teatru și am început să gândim spectacole. Am avut niște colegi care au zis să fac eu unul, pe care să-l și joc dar am rămas doar la ideea de regie. Am început în pandemie niște lecturi și pare că îl facem, cândva prin mai. 

E frumos că descopăr o nouă perspectivă. 

Te tentează și regia de film?

Absolut deloc. 

#dogpoopgirl intră în cinematografele din țară pe 15 aprilie.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.