Andreea Borțun despre Malul Vânăt: ‘’E foarte greu acum să convingi oamenii să vină să vadă filme românești’’
Vara a trecut parcă într-o clipă, marcând finalul unor luni efervescente pentru premiere cinematografice, care au reușit să readucă filmul în centrul discuțiilor populare și să atragă un public mai vast în sălile de cinema. În acest context și, cu prilejul sezonului autumnal care îndeamnă la reflecție, propunem o revizitare a unui debut românesc ce și-a făcut loc printre nenumăratele blockbustere care au împânzit cinematografele. Într-o eră tot mai subjugată unui ritm accelerat de producție, Malul Vânăt (2026), primul lungmetraj al scenaristei și regizoarei Andreea Borțun, a ajuns pe ecrane în urma unui proces de dezvoltare și documentație întins pe mai mulți ani. Am vrut să îi luăm interviu cineastei într-un moment în care pare că asistăm la o ascensiune a regizoarelor debutante în România, deși, în realitate, se dovedește că lucrurile sunt mai descumpănitoare decât ne așteptam.
Bazat pe o cercetare antropologică, filmul urmărește parcursul Laviniei (Mihaela Subțirică), o mamă singură dintr-un sat izolat din sudul României care încearcă să-i ofere un viitor mai bun fiului ei de 13 ani prin extinderea și renovarea casei părintești. Acest lucru vine cu o serie de greutăți financiare și sacrificii, Lavinia fiind nevoită să muncească în străinătate și, inevitabil, să își lase băiatul de unul singur. Dinamica lor este observată pe durata celor patru anotimpuri, reflectate în satul îmbogățit de un ansamblu extins de personaje secundare și o culoare locală autentică, filmul concentrându-se în jurul tensiunilor și sensibilităților care guvernează relația mamă-fiu.
Malul Vânăt face parte dintr-o trilogie construită în jurul iubirii în mediul rural românesc, Borțun lucrând în prezent la cel de-al doilea lungmetraj al seriei. Aceasta s-a remarcat încă de la primele sale scurtmetraje, cel mai recent, When Night Meets Dawn (2021) având premiera mondială în cadrul Quinzaine des Cinéastes de la Cannes și fiind premiat la festivaluri precum TIFF și BIEFF. Activitatea ei, însă, nu se limitează doar la cinematografie, având o vastă experiență și în sfera managementului cultural, dar și ca pedagog, fiind în prezent profesoară în cadrul secției de Comunicare Audiovizuală la UNATC, instituție pe care a și absolvit-o cu o specializarea în Scenaristică. Am vorbit cu Andreea despre etapele prin care a trecut filmul, despre lucrul cu actorii profesioniști și neprofesioniști, starea actuală a cinemaului românesc și proiectele pe care le pregătește în continuarea debutului ei.
Parcursul tău educațional include un traseu solid în științe umaniste: licență în scenaristică la UNATC, studii de literatură și teoria artei la BARD Berlin, și un masterat în filosofie la Universitatea din București. Cum a influențat formarea filosofică modul în care abordezi structura dramatică și documentarele antropologice?
În mod direct, să știi că nu fac conexiune, cel puțin nu conștient. Influența filosofiei într-o măsură, e cumva și personală, pentru că taică-meu e profesor de filosofie și mare parte din familia lui a studiat filosofie. Cred că foarte devreme am fost expusă la un tip de dialog care avea în spate structuri inevitabil conectate la felul filosofic de gândire. Inițial, eu am vrut să urmez licența în filosofie, dar nu m-au lăsat ai mei și până la urmă am reușit să termin masterul. Aș putea spune că aduce mai multă claritate: curăță un pic mintea și reușește să structureze mai bine niște lucruri, te face să chestionezi mai critic.
Lungmetrajul tău de debut, Malul Vânăt are în spate ani întregi de cercetare, descoperire și pregătire a materialului final, tot demersul pornind de la dorința de a revizita spațiile copilăriei tale în sudul rural românesc. Când ai simțit că acest film nu mai este doar un proiect personal, ci a ajuns să aparțină și altora?
Cred că proiectul nu a mai fost unul strict personal de îndată ce am început să-i implic mai activ pe colaboratorii mei: când am început să merg în prospecții de locații cu operatorul, producătoarea și scenografa, apoi când a început castingul (care a fost un proces de lungă durată, de aproape un an). De îndată ce am adus oameni, procesul a încetat să mai fie unul solitar. Primii doi-trei ani de lucru au fost mai intimi. După, am început să scriu draft-urile de scenariu și ele au trecut prin diverse mâini. Au fost citite și discutate, ceea ce a produs o distanță foarte sănătoasă între mine și materialul scris. Am lucrat pe scenariu și cu Răzvan Rădulescu și Matthieu Taponier, un bun prieten și editor. În momentul în care proiectul a intrat pe acest făgaș al development-ului de film și aveam discuții constant despre scenariu, nu a mai fost doar al meu, chiar dacă am rămas în continuare foarte atașată.
Că tot ai menționat procesul de casting, pentru Malul Vănât au avut loc mai multe laboratoare de lucru atât cu actorii profesioniști, cât și cu cei neprofesioniști. Cum au fost acestea gândite astfel încât să răspundă la nevoile tuturor?
A fost important ca actorii profesioniști care s-au implicat în acest proiect să aibă răbdare și să-și poată asuma un alt tip de proces de lucru în anumite instanțe. Evident, nu a fost cazul în toate secvențele, unele fiind realizate strict cu actori profesioniști, de aceea și stilul meu de lucru a fost diferit raportat la oamenii cu care lucram în momentul respectiv. Sunt secvențe în care nu am improvizat deloc și am lăsat scenariul întocmai cum a fost scris și secvențe pe care a tot trebuit să le regândesc tocmai ca să le fie familiare lor, să pot găsi pârghii în ceva ce nu este doar confortabil, dar este și autentic pentru ei. A fost nevoie de o adaptare pe toate părțile.
Cum te-ai asigurat tu, ca regizoare, că actorii profesioniști sunt suficient de bine ancorați în subtilitățile comunității respective, astfel încât să ofere o interpretare cât mai fidelă realității?
În decursul a șase-opt luni, am avut o selecție de patru actrițe și am mers cu ele în două sate unde am organizat un laborator care a durat în jur de patru zile. A fost un proces intim între mine și ele, pentru că am fost fie doar noi, fie am mai adus câțiva actori profesioniști sau neprofesioniști pentru a încerca diverse improvizații. A fost important pentru mine să văd cum se raportează la sate, cum interacționează cu oamenii și cum arată, de fapt, în acea lume. În cazul Mihaelei Subțirică, cea care o joacă pe protagonista Lavinia, ea avea și avantajul că a copilărit undeva în Oltenia și știa inclusiv perfectul simplu. Nu este ca și cum nu se poate învăța, dar ei i-a fost la îndemână. Cât despre ceilalți actori profesioniști, e foarte interesant, pentru că sunt oameni cu istorii aparte. Doi dintre actori, Eliza Bercu și Ion Rusu, nu au mai jucat de foarte multă vreme și e interesant să lucrezi cu actori care s-au reîntors în lumea reală, dar au avut acest background la un moment dat.
Când vine vorba de casting, ce te convinge că un actor neprofesionist ar fi potrivit pentru film?
O inevitabilă apropiere, cel puțin în mintea mea, cu personajul pe care l-am construit. În anumite instanțe, sincer, ține de fizionomie foarte mult (îmi zic, wow, that face would be perfect pentru personajul ăsta!). Începi să vorbești cu persoana cu pricina, să vezi dacă vrea, să-ți dai seama dacă, până la urmă, când vorbește, se potrivește. Mi-am asumat riscuri. Unii actori neprofesioniști sunt de la bun început, făcuți pentru asta. Aici e cazul Dorinei Stan, care o joacă pe Cristina, prietena personajului principal. E foarte simplu cu ea: prinde repede indicațiile, învață repede textul, e foarte disciplinată. În anumite cazuri a fost un pic mai dificil; când lucrezi cu cineva mai în vârstă și fără experiență, cum e domnul Ciocârlan, cel care îl interpretează pe unchiul Laviniei, apar dificultăți de a memora textul. Dar dacă ții foarte mult la decizia ta, you're gonna make it cumva.
Pare că asistăm la o ascensiune a filmelor realizate de femei. Cum ai caracteriza cinemaul românesc din prezent?
E cu siguranță mai variat la nivel de formă și de reprezentare. Suntem un pic mai multe femei, dar am făcut o numărătoare la un moment dat cu prietena mea, regizoarea Sara Tsorakidis, și a fost descumpănitor. Eu aveam senzația că suntem mult mai multe, iar Sara insista că nu suntem atât de multe pe cât crezi, hai să numărăm. Poate am ratat câteva, dar în orice caz nu vorbim de mai mult de 13 femei care să-și fi făcut un debut în lungmetraj. Nu e un număr foarte optimist. Sigur, când te uiți înapoi, este. Dacă începi să compari cu alte spații culturale, cu siguranță nu. Tot ce sper este ca acest trend să continue și să debuteze cât mai multe regizoare.
Ai vorbit adesea despre dorința de a contura personaje cu care este dificil să empatizezi, în primă fază, iar Lavinia din Malul Vânăt este un exemplu foarte bun în acest sens. Mai există, totuși, tipologii de personaje pe care ai vrea să le explorezi, dar încă nu ai apucat?
Pentru următoarele două lungmetraje la care lucrez aș spune că avem de-a face din nou cu niște personaje dificile. Poate pentru că mă fascinează mai degrabă oamenii care sunt construiți așa. Mi-am dat seama de această fascinație când am început anul trecut un documentar cu un prieten antropolog despre persoana care inspiră următorul film la care lucrez și discutam despre cum într-adevăr am o curiozitate, în primul rând, pentru ceea ce e necunoscut mie, cu ce nu reușesc eu să rezonez din prima la nivel de interioritate. În al doilea rând, pentru persoane care s-au construit de unele singure, care nu au avut un foarte mare ghidaj sau un mentorat într-un mediu familial sănătos. Atunci când există acest exercițiu de autoconstrucție și când el nu dă greș, într-o măsură în care nu devine autodistructiv, mi se pare că întâlnim oameni foarte neașteptați. S-ar putea să simțim, în general, o distanță mai mare față de ei și să nu ne vină să ne atașăm foarte repede, dar cred că de îndată ce te apropii și înțelegi cum s-au construit, e fabulos de fascinant.
Având în vedere experiența cu Malul Vânăt, există anumite învățături pe care le-ai căpătat în procesul de creare și filmare a primului tău lungmetraj pe care le aplici acum în realizarea celui de-al doilea?
Da, cu siguranță. Mi-am pus deseori problema dacă a meritat să stau și să lucrez la el atâția ani, având în vedere inclusiv experiențele neașteptate prin care a trebuit să trecem la nivel de producție și adaptare, cum a fost situația cu actorul care a intrat la închisoare și a trebuit să rescriem anumite secvențe. Din punctul meu de vedere e un tip de experiență care mi-a dat foarte mare încredere în ceea ce fac. Mi-am construit un început de sistem de lucru pe care inevitabil îl voi adapta în funcție de proiect, dar care păstrează ceva al meu care s-a decantat din această experiență în lucrul cu actorii, dar și în felul în care lucrez eu cu adaptarea narațiunii în acest tip de dramaturgie elastică, în felul în care constanta interacțiune cu mediul modifică scenariul, în felul în care te poți juca ulterior cu diferite lucruri prin montaj. Sunt foarte multe lucruri pe care le voi folosi mai departe, dincolo de procesul de cercetare pe care oricum deja îl întreprind pentru al doilea lungmetraj.
Și dincolo de sfera cinematografică, te-a influențat acest proces și în alte demersuri? Spre exemplu, în rolul de profesor de Scenaristică la UNATC?
Am învățat să expun oamenii cu care lucrez la cât mai multă informație diversă pentru a putea să-și aleagă la ce le trebuie. Nu e vorba doar despre tine în raport cu cei cu care lucrezi, ci despre cum lucrează ei și cum anume poți să creezi un spațiu sigur. Acestea sunt lucruri care vin mult din zona de educație alternativă și mai puțin din sistemul clasic de educație. Cred mult într-un tip de răbdare pe care trebuie să-l ai atunci când ești pedagog. Cred, de asemenea, că potențial există în oricare dintre cei cu care lucrezi, numai că trebuie să dibuiești care e de fapt calea de intrare pentru a putea să-l activezi. De asemenea, aspectele de natură politică mi se par important de integrat atunci când faci inclusiv educație din sfera artistică.
Citisem de asemenea că ai participat la laboratorul internațional Less Is More. Din perspectiva unui regizor aflat la debut, care sunt principalele oportunități de educație alternativă și mentorat pe care le-ai observat în laboratoarele europene?
Un laborator ca Less is More pentru mine a fost un caz foarte fericit, pentru că acolo l-am cunoscut pe Răzvan Rădulescu. Ulterior am început să lucrăm împreună și am devenit prieteni. Mentorii în multe instanțe ajung să ghideze după dogmă. Și acum dogmele sunt diverse în Europa; ele nu reprezintă dogmele americane, nu urmează întocmai structura aceea specifică, dar sunt deja niște dogme adaptate pe spațiul european care în multe instanțe dau naștere unor filme de festival aproape rețetare unele dintre ele. La un moment dat poate a existat și încă există un anumit mentorat pentru a crește șansele de a obține finanțare, iar acestea încep să-și piardă din valorile autentice pe care le au la bază.
Ai spus că dorești să organizezi în perioada următoare o caravană în sudul României pentru a proiecta Malul Vânăt în locuri unde accesul la cinematograf și la filme este în general mai dificil sau chiar imposibil. Cât de importantă este, pentru tine, accesibilizarea producțiilor artistice în România? Consideri că se pot realiza mai multe demersuri în acest sens la nivel național, instituțional, dar și individual, din partea cineaștilor?
Cred că suntem într-un punct în care trebuie găsite niște strategii. În vest sunt aceste abonamente de o lună de zile la cinema care funcționează mai bine decât plata unui bilet individual. Mă întrebam de ce nu fac și primăriile de sector în București acest lucru acolo unde există cinematecile de stat. Cred că funcționează foarte bine și cinemaul în aer liber pe timpul verii, oamenii vin mult și pentru experiența de a fi afară. Cu tot respectul pentru ce a făcut Noul Val Românesc, pe cât de multă validare a primit din zona critică și din spațiul vestic, pe atât de mult a îndepărtat publicul din țară de cinema. Și e foarte greu acum să convingi oamenii să vină să vadă filme românești, chiar dacă ele sunt poate diferite. Mi se activează și mie acea parte a creierului care era responsabilă de management, mai ales de când trăiesc această experiență de întâlnire cu publicul prin intermediul lungmetrajului, și mă tot gândesc că poate fac un proiect. Spre exemplu, am fost la festivalul New Horizons din Polonia și nu am mai văzut atât de mulți tineri la un loc, decât poate la deschiderile de an universitar. Arată ce înseamnă ca un festival să-și crească tipul acesta de public și să creadă mult în el. Mi se pare că la TIFF în Cluj putem găsi și noi acest gen de experiență. Sigur, ce vom face noi în septembrie în sat e ceva aparte și abia aștept, pentru că până la urmă pentru acei oameni a fost făcut filmul.
Pe final, dorești să lași un mesaj de încurajare pentru cineaști, în contextul actual, dominat de provocări?
E cumva un impuls. În condițiile în care devine dificil, noi trebuie să fim mult mai rezilienți. Gradul de relevanță al acestui act de reziliență este mai mare acum decât oricând. Nu putem să stăm. Cred că asta e și miza, să nu rămâi paralizat în contextul acesta.
Malul Vânăt va fi proiectat într-o variantă remontată pe 22 septembrie, de la ora 19:30, la Cinema Union.
Mara Cioroianu
Mara Cioroianu are 24 de ani și este studentă la sociologie. Pasionată de filmele horror și poveștile cu vampiri, scrie despre ele ori de câte ori are ocazia.
Alexia Plăiașu
Este student la un master de cercetare în studii vizuale în cadrul CESI și critic de film, cu pregătire în sociologie. Scrie cu precădere despre felul în care cinemaul și alte forme de media construiesc și chestionează regimuri de reprezentare, cu o atenție pentru perspective feministe și queer. Este pasionată de cinemaul contemporan de festival, literatură și filmele din Greek Weird Wave.
Mara Cioroianu
[:ro]Mara Cioroianu are 24 de ani și este studentă la sociologie. Pasionată de filmele horror și poveștile cu vampiri, scrie despre ele ori de câte ori are ocazia.[:en]Mara Cioroianu is 24 years old and a sociology student. She enjoys horror movies and reading about vampires, and whenever she gets the chance, she writes about them.[:]
Alexia Plăiașu
[:ro]Este student la un master de cercetare în studii vizuale în cadrul CESI și critic de film, cu pregătire în sociologie. Scrie cu precădere despre felul în care cinemaul și alte forme de media construiesc și chestionează regimuri de reprezentare, cu o atenție pentru perspective feministe și queer. Este pasionată de cinemaul contemporan de festival, literatură și filmele din Greek Weird Wave.[:en]She is currently pursuing a master’s degree in Visual Studies at CESI and has a background in sociology. She primarily writes about the ways in which cinema and other media formats construct and challenge systems of representation, with a particular focus on feminist and queer perspectives. Her other interests include contemporary arthouse cinema, literature, and films from the Greek Weird Wave.[:]
