Anchetă: Cum a afectat criza COVID-19 industria filmului românesc? Partea I

8 Aprilie 2020

Astăzi, 9 aprilie, se împlinește o lună de zile de la primele măsuri luate de către statul român pentru a stopa răspândirea virusului SARS-CoV-2, iar în cele patru săptămâni și jumătate care au trecut între timp, puține lucruri mai sunt de recunoscut: sectorul cultural românesc (și, evident, cel global) a fost nevoit să tragă aproape complet frâna de mână, lăsând mii de artiști și lucrători din domeniu fără surse imediate de venit. În industria filmului, multe dintre activități au s-au oprit brusc: producțiile de film au fost nevoie să se sisteze, multe dintre sălile de cinematograf s-au închis încă dinaintea decretării stării de urgență, iar toate festivalurile din această primăvară – One World Romania, American Independent Film Festival, Bucharest Fashion Film Festival, Moldova Film Festival și chiar și TIFF – au fost amânate pe termen încă nedeterminat. În mijlocul acestei situații de criză, în loc să acționeze pentru a proteja cineaștii, Centrul Național al Cinematografiei și-a sistat toate activitățile pe durata stării de urgență, lăsând astfel în aer rezultatele primei sesiuni de finanțări a anului în curs și sistând toate plățile către filmele aflate deja în producție – o situație atât de gravă încât 160 de cineaști au semnat o scrisoare deschisă în care cer revenirea urgentă asupra deciziei.

Este o perioadă dificilă și marcată de incertutudini, însă, din fericire, în afară de activitățile care au putut fi amânate sau continuate într-un regim tip home office, descoperim și că adversitatea a deschis măcar tentativ anumite portițe noi: dincolo de faptul că toată lumea se gândește la cum va fi după, pe moment, anumite categorii profesionale s-au reorientat chiar și doar temporar, cu ajutorul internetului. Distribuitorii încep să-și facă întregul catalog disponibil prin VOD. Nenumărați cineaști independenți (și nu numai) își fac filmele disponibile gratuit pe durata perioadei. Câteva festivaluri au luat decizia de a se muta în online. Criticii de film, neobosiți, fac liste peste liste de recomandări din arii cât se poate de diverse ale cinematografiei și-și găsesc timp să traducă texte fundamentale și să redescopere capodopere neglijate. Iar cinefilii au în sfârșit timp să își pună watchlist-urile la punct.

Am dorit să aflăm care au fost efectele imediate ale crizei declanșate de răspândirea virusului SARS-CoV-2 asupra industriei românești de film – și aici ne referim nu doar la date și fapte concrete, dar și la poveștile și opiniile celor care trec prin această criză. Ne-am adresat unora dintre cei mai importanți lucrători din industrie, încercând totodată să chestionăm o paletă cât mai largă de oameni în ceea ce privește ocupațiile lor, fie ei persoane implicate direct în procesul de creație sau oameni care asigură condițiile în care cinemaul este creat și consumat – de la producători, organizatori de festivaluri și distribuitori, la regizori, actori, monteuri și critici. I-am rugat să ne răspundă următoarelor întrebări:

  • Ce proiecte aveați în lucru când au început să se ia măsuri împotriva răspândirii COVID-19, și care au fost efectele acestora asupra activității dvs.?
  • Care au fost măsurile pe termen scurt pe care le-ați putut lua pentru a proteja proiectele dvs., în cazul în care acestea au fost posibile?
  • Cum anume credeți că va arăta peisajul cultural după ridicarea restricțiilor / stingerea pandemiei, dar și propria dvs. activitate?
Credit: Vlad Bâscă

Ada Solomon, producător, vicepreședinte al Consiliului Academiei de Film Europene

Nici nu știu de unde să încep.

Am să încep cu cel mai afectat – lansarea în cinematografe a filmului Ivana cea Groaznică care nu a mai putut fi oprit – cumva, optimismul meu m-a prins pe picior greșit aici. Am sperat până în preziua premierei că nu va fi atât de grav, că nu vom fi nevoiți să stăm în case – dar asta deja e demult. Nu am putut amâna lansarea, multiplex-urile nu au fost de acord cu propunerea de a nu avea premiere în săptămâna respectivă, deci am ajuns într-o situație foarte bizară: filmul a fost lansat în multiplex-uri goale și nu a fost lansat în sălile mai mici/independente care s-au închis primele. În consecință, nu putem beneficia nici de ecourile campaniei de lansare și să fi lansat filmul online, nici relua complet lansarea după ce va fi trecut criza.

Ce vom încerca să facem este să refacem  – cu costurile aferente – o campanie de promovare pentru a readuce filmul în actualitate (cât va mai rezona lumea, e o întrebare) și să facem tot ce putem pentru a face cât mai multe proiecții în aer liber, în spații convenționale (grădini de vară) dar și în spații neconvenționale – nu cred că cineva se va înghesui să petreacă timp în spațiu închis după această lungă perioadă de stat în casă. Pe de altă parte, sigur că vara nu e un anotimp propice pentru lansări de filme, dar nici nu l-aș amâna pentru toamnă, pentru că cred că va fi o toamnă înțesată de lansări și evenimente și n-aș vrea să contribui la canibalizarea breslei ăsteia și așa extrem de fragilă.

Apoi sunt proiectele aflate în pregătire și filmare, cel mai avansat fiind coproducția minoritară Marele Jaf al Tramvaiului al regizorului sârb Slobodan Sijan, care a avut o parte din filmări în decembrie și martie și care ar fi trebuit să continue în aprilie. Dintre proiectele majoritare, filmul de debut al lui Ștefan Constantinescu, Om-Câine, ar fi trebuit să înceapă filmările pe 15 mai. La acest proiect am lucrat cel mai mult în această perioadă, pentru că pregătirea este foarte avansată și am început încă din primele zile de izolare să analizăm ce putem recupera, ce pierdem, cum putem reconfigura filmările, cum putem fi cât mai pregătiți ca atunci când măsurile de restricție se vor ridica, să putem intra din plin în pregătire și să putem filma în 4-5 săptămâni de la momentul de reluare a activităților.

Întreaga echipă de producție, cea de regie și șefii de departamente au lucrat în această perioadă pe diferite scenarii de reluare a producției, pe configurarea lucrului de la distanță. Sigur că ne mișcăm mult mai încet, dar ne mișcăm, cumva și din dorința de intra în filmare cât mai repede dar în siguranță, având în vedere și aglomerarea filmărilor în toamnă/iarnă 2020. Același lucru se întâmplă și cu noul film al lui Radu Jude, Somnambulii, film care ar fi trebuit să înceapă filmările în Iunie, dar cu situația actuală vom fi nevoiți să le amânăm pentru că pregătirea nu se poate desfășura cum se cade în această perioadă.

Pentru proiectele în post-producție, cum este filmul lui Vali Hotea, Lebensdorf, co-producția minoritară Fish Bone a regizorului bulgar Dragomir Sholev, sau filmul lui Tomasz Wasilewski, am setat un flux de lucru de la distanță pentru post-producție – imagine, sunet, efecte speciale digitale. Avansăm cât se poate de mult, astfel încât atunci când vom putea să călătorim/mișcăm să mai avem de executat doar operațiunile finale care implică prezența actanților principali simultan în studiouri. Le sunt extrem de recunoscătoare colegilor din zona de post-producție care au continuat să meargă la studiouri, să lucreze în condiții de siguranță și cu personal redus, dar să lucreze și să avanseze. Mai am un exemplu interesant, un documentar la care lucrăm la o revizuire a montajului, unde regizorii sunt unul în România, unul în Ucraina, monteurul în Croația și am reușit să stabilim un flux online în care montajul să funcționeze.

E impresionant efortul comun făcut de echipele de film pentru ca rotițele complexului angrenaj cinematografic să continue să se miște, fie și la nivel de avarie, dar să nu se oprească.

***

E greu de spus cum va fi. N-am să spun fraza care mă irită cel mai tare în această perioadă, respectiv, „nimic nu va mai fi la fel!”. Vrem oare să fie la fel? Cred că asta ar fi o întrebare mai potrivită și ce vrem să se schimbe ar fi mai interesant de evaluat. Va fi greu, vor fi resurse puține. În cazul specific al cinematografiei românești vor fi mult mai puțini bani la fondul cinematografic, pentru că vor fi mult mai puțini bani din contribuția cinematografelor – ca urmare a perioadei de închidere a cinemaurilor și ca urmare a faptului că, cel puțin pentru o perioadă oamenii nu se vor înghesui în săli și mult mai puțini bani din publicitate – ca urmare a recesiunii economice care va dura probabil relativ mult timp.

Mai e o consecință pe care o estimez în raport cu criza economică (analizând ce s-a petrecut odată cu criza din 2008-2009), dar și în raport cu siguranța fizică la care oamenii vor fi mult mai atenți în viitorul apropiat, respectiv faptul că producțiile străine nu se vor grăbi să vină să filmeze în altă parte. În acest context, mă gândesc că pe plan local ar trebui avut în vedere ca prioritară reluarea activității în cadrul Schemei de ajutor pentru cinematografie. Respectiv, în primul rând este necesară rezolvarea dosarelor blocate prin mutarea Schemei de la Comisia de prognoză și statistică – ceea ce ar asigura o gură de aer pentru companiile românești implicate, atât din punct de vedere al cash-flow-ului, cât și din punct de vedere al credibilității pe plan internațional a măsurilor luate de România – și apoi, ca pas 2, alocarea fie și a unui buget mai restrâns, dar un buget pentru anul 2020/2021 undeva în a doua parte a anului curent.

Pe de altă parte, mă tot gândesc dacă evoluția exponențială a digitalului (atât ca suport pentru filmare, cât și ca soluție de facilitare a exploatării filmelor –aici mă refer atât la proiecția digitală în săli, cât și la streaming) în aceeași perioadă cu criza economică din 2008/2009 este o coincidență sau un efect de adaptare la această criză. Chiar dacă e și una și alta, mă aștept să urmărim un fenomen similar (habar n-am care va fi acela) în timpul și post recesiunea economică care vine.

În ceea ce privește evenimentele cinematografice, mă aștept și aici la o reconfigurare a acestora, la o combinație care va deveni obișnuită, între componenta directă, fizică și cea online de desfășurare a evenimentelor. Mă gândesc aici la câteva aspecte cum ar fi reticența oamenilor de a se afla în spații aglomerate, cât și de a călători în următoarea perioadă, costurile evenimentelor live versus costurile evenimentelor online ș.a.m.d.

Nu va fi ușor, asta știm, dar nici nu pot să spun că ne-a fost, aici în România, vreodată simplu și ușor, așa că o asemenea provocare ar trebui în primul rând să ne alimenteze creativitatea și puterea de adaptare – mijloace elementare de supraviețuire.

Apoi cred că lucrurile trebuie făcute cu pași mici și cu termene scurte, astfel se poate așeza o bază solidă. Totul e să nu ne blocăm, atât. Iar asta ține în primul rând de noi și de înțelegerea corectă a activităților noastre din partea autorităților de resort.

Fotografie via Getty Images

Tudor Giurgiu, regizor, președinte al TIFF

Din fericire, pandemia nu m-a prins cu nimic în filmare, doar cu câteva proiecte unde sunt producător, aflate în post-producție și altele, aflate în dezvoltare/scriere, pe care aș dori să le regizez în anii următori. Am avut parte, astfel, de o șansă nesperată de a lucra la cercetare și de a scrie, într-o vreme când de obicei eram foarte prins de pregătirea TIFF-ului. Iar, da, dacă vorbim de TIFF, aici efectele sunt cam devastatoare, am amânat festivalul și lucrăm la tot felul de scenarii de criză, de reprogramare.

Proiectele sunt protejate, asta nu ar fi o problemă. Ce e complicat e să susții financiar organizația, în condițiile în care cam toată activitatea s-a redus la mai puțin de jumătate față de perioada similară a anului trecut.

În viitor va fi diferit. Multă precauție, puțini bani pentru proiecte culturale sau filme, va fi criză în toată regula. Va urma un an complicat.

Fotografie din arhiva personală.

Cosmina Stratan, actriță

Aveam trei filme în plan. Mă gândeam chiar că va fi complicat să-mi gestionez programul, dar s-a rezolvat. Primele filmări ar fi trebuit să le încep undeva la mijloc de aprilie pentru o producție Netflix, ceea ce, evident, nu se va mai întâmpla.  

Cea mai importantă măsură de protecție a fost să-mi dau seama destul de repede că nu pot controla absolut nimic. În prezent, niciuna dintre producții nu are date legate de începerea filmărilor și nici nu cred că vom avea un răspuns prea curând. E totul pe stand-by pe o perioadă nedeterminată. 

Încă n-am idee cum va fi. Mi-e greu să cred c-aș avea acuratețe încercând să-mi dau cu părerea în sensul ăsta. Îmi vine în cap un scenariu foarte disfuncțional dacă nu vom reuși să ne reapucăm de treabă la final de vară măcar. Sperăm că lucrurile vor reintra în normal până atunci, dar e o supoziție cât de se poate de vagă. 

Credit: Codruța Corocea

Bogdan Theodor Olteanu, regizor de film și teatru

Înainte de primele zile de carantină am terminat montajul la un lungmetraj – Mia își ratează răzbunarea. Teoretic ar fi trebuit să ne apucăm de post-producție. Am fost la un film market, la Cottbus, împreună cu Anamaria Antoci, unul dintre producători. Am purtat discuții cu mai mulți potențiali parteneri externi, care ar fi putut să se implice începând cu faza asta. Evident că discuțiile alea sunt amânate sine die. Începusem și castingul pentru un spectacol pe care trebuie să îl montez în toamnă la Apollo 111, după un text scris împreună cu Adrian Nicolae. Am ajuns la o listă scurtă destul de lungă, pe care am acum timp să o studiez până mă satur de ea.

Nu o să mai enumăr proiecte aflate în dezvoltare/pre-producție, că stadiul în care se află astea două de mai sus e suficient să mă întristez.

Filmul a fost produs independent, deci avem măcar confortul (care nu ne folosește la nimic) faptului că nu avem de dat socoteală niciunui finanțator. Anamaria caută soluții să începem post-producția și cumva o să le găsească și o să-l terminăm. Ce facem cu el după și mai ales când, habar nu am. Spectacolul de teatru e finanțat de AFCN, iar într-un scenariu optimist e încă posibil să fie gata în toamnă. Dacă nu e posibil, o să depindem de niște decizii pe care le ia finanțatorul – e decalat sau nu calendarul de implementare.

Un răspuns e că am făcut două lungmetraje fără nicio finanțare. Sunt perfect pregătit pentru ce urmează și nu mi se schimbă viața cu nimic. Dar e doar haz de necaz, că ar fi reconfortant să ajung să lucrez cu mai puțină improvizație și chinuială.

Un alt răspuns e că peisajul cultural românesc (și într-o mare măsură și cel european) depinde enorm de finanțarea publică. Așa că viitorul apropiat va fi modelat de răspunsul guvernamental/instituțional la situația asta. Prin UE pare că lumea își pune problema continuității în sectorul cultural și (mai ales) a protecției forței de muncă dependente. Noi avem milițieni care cântă imnul pe stradă și scenete la TV cu miniștrii îmbrăcați în geci de piele – puține motive de optimism. Iar dincolo de punctul în care se află un film sau un spectacol de teatru, dramatic mi se pare ce se întâmplă cu oamenii din spatele lor. Cunosc personal o mulțime de actori și tehnicieni care nu mai au nicio sursă de venit, pentru că erau plătiți strict pe proiect. Soluțiile care să asigure producția de cultură înseamnă pentru ei mai mult decât aplauze și prezența pe un generic, înseamnă diferența dintre subzistență și un trai normal.

Credit: Facebook

Cătălin Cristuțiu, monteur

Lucrez în continuare la un film documentar, început puțin înainte de criza COVID-19. Din fericire, dispun de condiții sigure de muncă și pot continua.

În cazul în care nu aș mai putea să ajung la studio, mi-am pregătit o versiune simplificată a echipamentului, pentru a putea lucra de acasă. Am de asemenea toate proiectele și pe hard-uri mobile, pe care le pot muta ușor de la studio până acasă și înapoi.

Îmi este greu să fac predicții – situația este realmente instabilă și încerc să mă readaptez în fiecare zi. Până la reintrarea situației în normal, cea mai mare anomalie, care afectează sute de oameni, este cea de la CNC din prezent, instituție practic închisă pe termen nedefinit. Dacă în această perioadă, în care cineaștii sunt vulnerabili, se ia o decizie de o asemenea iresponsabilitate, îmi este greu să prezic ce urmează odată ce criza se va fi încheiat.

Credits: TIFF / Facebook

Monica Felea și Ștefan Bradea, distribuitori (Bad Unicorn), organizatori de festivaluri

Dacă ne rezumăm doar la distribuţia de filme, în această perioadă am lansat în cinematografe documentarul colectiv şi am reuşit să fim prezenţi pe ecrane doar 2 săptămâni, timp în care am adunat un număr respectabil de spectatori, peste 22.000. Probabil că am fi putut ajunge la cel puţin 30.000, având în vedere subiectul extrem de important – starea sistemului de sănătate, corupţia, rolul presei.

Însă, dincolo de distribuţie, suntem implicaţi şi în organizarea mai multor evenimente culturale direct afectate de situaţia actuală: Festivalul Shakespeare de la Craiova, TIFF, Pelicula, fARAD. Festivalul Shakespeare a fost deja amânat pentru anul următor și, în funcţie de cum vor evolua lucrurile în România, rămâne să vedem curând dacă aceste evenimente se mai pot organiza anul acesta și în ce formă.

Pentru colectiv am anulat proiecţiile şi rugăm publicul să respecte deciziile şi să-l urmărească în scurtă vreme pe canalul TV HBO şi pe serviciul on-demand HBO GO. Din cifrele adunate de cei de la HBO în ultimele zile, a fost filmul cu cele mai multe vizionări pe canalul pay-TV în această perioadă, chiar peste producţii Disney, lucru care nu poate decât să ne bucure.

Pentru celelalte proiecte pe care le desfăşurăm, organizarea şi colaborarea cu festivaluri şi evenimente culturale, ne străduim să identificăm un mod în care acestea să se poată desfăşura anul acesta, fie la o dată în a doua parte a anului (numai dacă restricţiile impuse de autorităţi şi reducerea incidenţei virusului SARS-CoV-2 vor permite asta), fie într-o formulă restrânsă online.

Mai e de spus că ne numărăm printre membrii industriei de film şi creative aflaţi în dialog cu autorităţile pentru a identifica măsuri concrete de sprijin a proiectelor afectate direct şi indirect de instituirea stării de urgenţă şi a măsurilor restrictive. Multe ţări europene (şi nu mă refer doar la Franţa, unde cultura e o prioritate naţională) au luat deja măsuri şi există la nivelul centrelor naționale ale cinematografiei linii de sprijin financiar pentru producţie, distribuţie, organizarea de festivaluri.

Momentan, nu avem cum să ştim cât vor mai dura lucrurile, putem doar specula şi spera că în toamnă, poate din septembrie, lucrurile vor reveni treptat la normal în privinţa permiterii evenimentelor cu mai mult de 30-50 participanţi. Dar asta nu înseamnă automat că lumea va dori să participe imediat la proiecţii de film. În multe privinţe, mai ales în zona publicului educat şi avid de evenimente de calitate, cred că putem vorbi de o traumă a acestei izolări şi chiar putem spera la o revenire entuziastă în sălile de cinema, mai realist ar fi să ne gândim că prima destinaţie pe listă ar fi un parc, apoi treptat o cafenea 🙂

În ce ne priveşte, probabil şi pe ceilalţi distribuitori de film de autor din România (sunem 5-6 cu toţii), va fi destul de greu să rezistăm pe tuşă pentru o perioada îndelungată (mai lungă de 4 luni) sau să reinventăm circuite alternative de distribuţie. VOD-ul nu este foarte dezvoltat în România, posibilele încasări nu se compară cu prezenţa filmului în sălile de cinema, aşa că nu credem că se pune problema la noi de lansări direct-to-VOD, cum se întâmplă acum cu unele filme de artă în Marea Britanie, Franţa sau Polonia.

Sigur, am făcut rapid pasul către facilitarea filmelor din catalogul nostru în online sub forma de VOD direct (vimeo.com/badunicorn), însă pentru viitoarele noastre premiere de film (Corpus Christi, Babyteeth) şi pentru filmele pe care le avem în vedere pentru achiziţia drepturilor pe România încă sperăm la o întoarcere la normal şi în sălile de cinema, aşa cum aceste filme au fost gândite a fi văzute – de la regizor şi până la distribuitor.

Fotografie din arhiva personală.

Victor Morozov, critic de film

L’après

Bucuriile profesionale din viața unui critic de film la începutul anului 2020 erau rare, și nu doar în România. Entuziasmul de a vedea filme și a le împărtăși cu ceilalți era – și încă este, mai mult ca niciodată – ceea ce ținea în viață mare parte din instituția criticii de film. Cu toate astea, să zicem că mă număr printre privilegiații breslei: există un outlet, Dilema veche, care îmi publică recenziile de aproape trei ani, fapt care a asigurat o oarecare vizibilitate acestor texte și – mai important – m-a ferit, în genere, de statutul foarte volatil și chinuitor de freelancer, maladia zilelor noastre. Lucru care însă nu m-a scutit – nici pe departe – de precaritatea financiară a job-ului, oricât de constant ar fi fost ritmul meu de publicare. Din chestia asta nu văd ieșire, mai ales acum.

A venit pandemia. Cinematografele s-au închis. Festivalurile au luat o pauză. Presa scrisă, oricum în agonie, pare că o să închidă taraba cât de curând. Odată cu sistarea distribuției la chioșcuri a Dilemei vechi, leafa pe care o primeam, atâta câtă era, a dispărut și ea. Un interviu, cred, important pe care l-am luat unui regizor francez invitat la festivalul One World România, și care fusese acceptat pe o platformă online cu o zi înainte ca evenimentul să se amâne, strânge praful într-un folder al laptopului. Zilele trec egale. Mi-e dor să merg la cinema.

Hai să zicem așa: a fi critic de film pe timp de pandemie nu e cel mai nasol lucru posibil – și nu doar pentru că breasla o duce atât de rău încât situația n-are cum să se deterioreze și mai mult. Ci mai ales pentru că pe ici, pe colo, încă apar inițiative. In every state of emergency there is emergence, zice undeva Homi Bhabha. Platformele de streaming se întrec în conținuturi care mai de care. Regizorii își pun la dispoziție filme mai vechi, la liber. Festivaluri întregi – Cinéma du Réel, de pildă, care doar ce s-a încheiat pe platforma Tënk.fr – se văd acum de acasă. Apar liste de recomandări și topuri cu filme disponibile pe net. Există o oarecare efervescență dată de posibilitățile în online (care, să ne-nțelegem, nu vor înlocui niciodată experiența unei săli de cinema). Criticii încă pot scrie, ba chiar plaja lor de recomandări pare că s-a lărgit: filme clasice, documentare experimentale, filme necunoscute de autor – totul la grămadă. Lumea vrea conținut de orice tip, fără cine știe ce discernământ, doar-doar o trece timpul mai repede.

Viața mea de critic de film, vă imaginați, nu s-a schimbat atât de mult. Viața mea de student în Irlanda – la fel. (Îmi lipsește biblioteca, cu oferta ei de cărți.) Am publicat acum o săptămână un interviu cu un regizor foarte promițător, într-o revistă franceză online la care țin mult. E ceva ce în vremuri normale n-am reușit. De asemenea, am lansat în martie, alături de un bun prieten, proiectul FuturEast.blog, dedicat spațiului est-european și ex-sovietic, iar asta mi-a ținut mintea ocupată mare parte din zi. Nu izolarea ne-a motivat să dăm drumul proiectului: era o idee care ne dădea târcoale de mult, și-am reușit să o concretizăm în plină pandemie. E destul de complicat să lupți cu letargia, dar simt că această perioadă e un moment bun de a pune la cale lucruri.

Ce va fi după? Ar trebui regândit tot, vorba cuiva. Aerul se va rarefia și mai mult. Multe inițiative culturale nu-și vor mai reveni după lunile astea. Va mai apărea Dilema veche în print? Pentru noi, cei din breaslă, situația nu era deloc roz nici înainte, să nu ne facem iluzii. E posibil ca atunci când vom reveni pe străzi, să fie și mai rău. Încerc să-mi imaginez acest après și sper să nu ieșim din asta cu totul epuizați. Sper să avem forța să ne mobilizăm, să ne solidarizăm, să contestăm, să reinvestim idei și lumi utopice. Sper ca după „scuturarea” asta să prindem alte trenuri. De ce nu?

Flavia Dima Flavia Dima
Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame realizează interviurile bi-lunare de joi, în tandem cu Laura Mușat.