Anamaria Vartolomei: „Fac cinema pentru frumuseţea jocului. Mă umple de adrenalină”

21 Iunie 2022

Până la „Evenimentul” (2021), tânăra actriţă franceză de origine română Anamaria Vartolomei nu era o necunoscută. În fond, debutase în cinema la vârsta de 12 ani, alături de Isabelle Huppert, în „My Little Princess” (2011), de Eva Ionesco.

De atunci, a jucat în alte câteva filme franceze. Însă rolul principal din „Evenimentul”, lungmetraj pentru care regizoarea Audrey Diwan a primul anul trecut Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia, i-a adus cu adevărat celebritatea, inclusiv în afara graniţelor Franţei.

Anamaria Vartolomei interpretează o tânără scriitoare care vrea să facă avort în Franţa de la începutul anilor ‘60, când acest lucru era încă ilegal. Scenariul se bazează pe romanul  „L’événement” al scriitoarei Annie Ernaux, care îşi pune în carte propria experienţă din tinereţe.

Pentru interpretarea sa, Anamaria Vartolomei a primit Premiul César pentru tânără speranţă feminină şi Premiul Lumiere pentru cea mai bună actriţă. De asemenea, la începutul acestui an, a fost selectată în programul Shooting Star, pentru tinere talente, al Festivalului de Film de la Berlin.

Născută în 1999 în judeţul Bacău, actriţa şi-a trăit primii şase ani din viaţă în satul Plopu, de lângă orăşelul Dărmăneşti, fiind crescută de bunici. Părinţii săi plecaseră la muncă în străinătate când ea avea doi ani, iar după ce şi-au făcut o situaţie stabilă în Franţa, la Issy-les-Moulineaux, o comună de la periferia Parisului, au luat-o cu ei chiar înainte ca ea să intre la şcoală.

Pentru Anamaria Vartolomei, a urmat viaţa în societatea franceză, noua ei lume. Iar de la un punct încolo, la începutul adolescenţei, intrarea în lumea filmului. Nu se vede făcând decât actorie şi nu ezită niciodată să vorbească despre originile sale româneşti în interviurile pentru presa franceză şi internaţională.

De altfel, interviul pentru rubrica Emerging Voices de la Films in Frame a fost realizat în limba română, prin telefon. Şi a fost intermediat de distribuitorul din România al filmului „Evenimentul”, Independenţa. Premiera în cinematografele din ţară va fi pe 24 iunie. 

Cum ai abordat perioada în care e plasată povestea din film, începutul anilor ‘60 în Franţa, care e din multe puncte de vedere extrem de diferită de prezent?

Nu am abordat-o într-un fel anume, pentru că subiectul e încă actual. Nu a trebuit să mă transport în altă perioadă de timp. Poate cu excepţia felului de vorbi. Am înțeles cu realizatoarea (Audrey Diwan – n.r.) că atunci se vorbea mai încet. Am încercat să vorbim cu un tempo mai redus. Dar cam atât. În rest, mi-am dat seama că, din păcate, condiția femeii e încă aceeaşi şi acum în unele ţări. Noi, în Franţa, suntem destul de norocoşi, pentru că avem o lege care legalizează avortul şi avem acces la multe centre care îţi permit să avortezi. Dar, în rest… 

Când eram în drum spre Veneţia, am aflat veştile din Texas (de la 1 septembrie 2021, avortul a fost declarat ilegal în acest stat american – n.r.). Iar acum, legea Roe vs. Wade (Curtea Supremă de Justiție din SUA ar putea anula decizia de referință Roe vs. Wade, care a introdus în 1973 dreptul constituțional la avort – n.r.). Avem impresia că facem un pas înainte şi trei înapoi în ceea ce priveşte condiţia femeii. Dreptul la avort e foarte fragil. A fost fragilizat de-a lungul timpului. 

Aveam impresia că, într-un anume sens, am făcut un film de actualitate. Audrey îşi dorea ca filmul să fie atemporal. De altfel, unii oameni mi-au spus că în primele 20 de minute, până când personajul nu îşi dă data de naştere, nu au ştiut în ce perioadă se situează filmul. Asta pentru că totul este neutru în termeni de decor, costume, machiaj. Audrey asta îşi dorea, să îl apropie pe spectator mai mult de poveste şi să nu fie un film de epocă la care te uiţi cu multă distanţă. Ea chiar voia să creeze o conexiune între spectator, film şi subiect.

Cum ai lucrat cu regizoarea la personajul tău? Nu vedem foarte mult din sentimentele şi emoţiile protagonistei, dar vedem în schimb foarte mult din acţiunile ei, din încercarea de a face avort.

M-am hrănit cu ceea ce am simţit când am citit cartea (romanul scriitoarei Annie Ernaux pe care se bazează scenariul – n.r.), pentru că nu aveam nicio idee despre ce înseamnă de fapt un avort clandestin. Când am citit cartea, am simţit un fel de ură faţă de situaţia asta nedreaptă în care sunt puse multe fete chiar şi în ziua de astăzi. Şi mi-am dorit să le apăr. Cred că asta m-a hrănit în jocul meu şi în ceea ce trebuia să transmit jucând-o pe Anne. 

Apoi, am schimbat foarte multe referinţe de cărţi, dar mai ales de filme, pentru a crea personajul. De exemplu, am beneficiat de un timp care nu era prevăzut iniţial, în lockdown, din cauza căruia a fost decalat turnajul. Eu şi Audrey am avut astfel o lună şi jumătate la dispoziţie să ne sunăm aproape zilnic şi să vorbim de filme. Printre ele erau Black Swan de Darren Aronofsky, Sans toit ni loi de Agnes Varda, Girl de Lukas Dhont sau Rosetta de fraţii Dardenne. Văzând Rosetta, ne-am dat seama că Anne e un soldat. Rosetta are un obiectiv şi nu lasă nimic să o doboare. Are o determinare şi un curaj de nedescris. Cred că aşa ne-am hrănit, am creat un fel de patchwork

Apoi, după lockdown, am avut două săptămâni de repetiţii şi ne-am concentrat mai mult pe tempoul anilor ‘60, pe felul ei de a sta şi de a merge. Cum să înțelegem prin corpul ei, prin maniera de a se deplasa şi de a vorbi, că ea provine dintr-o clasă (socială – n.r.) mai populară. Apoi am început filmările. Dar scenele de avort nu le-am repetat, pentru că eu nu prea sunt ok cu repetiţiile în acest gen de scene. Cred că există o magie. Ca actor, trebuie să te laşi surprins în unele scene şi să te abandonezi complet, să ai încredere în cel sau cea care te dirijează. Şi să îţi iei şi tu acel risc de a crea pe platou. Dacă încerci să faci totul înainte, te cam blochezi, într-un fel. 

Printre referinţele cinematografice nu s-a numărat şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, filmul cu care Cristian Mungiu a câştigat Palme d’Or la Cannes acum 15 ani? Apoi, date fiind rădăcinile tale româneşti, te-a interesat cumva să te documentezi şi asupra a ceea ce însemna interzicerea avortului în perioada comunistă din România?

Absolut deloc. Nu m-am uitat la ce însemna în România, pentru că nu avea nimic de-a face cu povestea. Înţeleg că lumea face un fel de pod între filmul lui Cristian Mungiu şi filmul nostru, pentru că e un subiect comun. Dar sunt două epoci total diferite. În filmul lui Mungiu e vorba de România comunistă, iar în filmul lui Audrey e vorba de Franţa anilor ‘60. Nu e aceeaşi poveste, nu e aceeaşi cultură, nu e aceeaşi societate. Nu a fost o referinţă, în sensul că nu ne-am focusat pe el. Dar, bineînţeles, era un film pe care îl văzusem înainte, pentru că îmi place foarte mult cinemaul lui Cristian Mungiu, dar nu l-am revăzut cu ocazia turnajului. 

Audrey îmi spunea că îi era frică de faptul că nu mai poate să abordeze acest subiect, când a văzut filmul lui Mungiu, pe care ea îl consideră perfect. Apoi a realizat că era un mod de gândire total nedrept. Nu înseamnă că dacă a fost făcut un film despre Primul Război Mondial, nimeni nu mai poate face un al doilea. Audrey şi-a autorizat să-şi facă propria viziune. Ceea ce diferă, şi este un punct major, este perspectiva, point du vue, din care se abordează avortul. În filmul nostru este a celei care avortează, în timp ce în filmul lui Mungiu este mai mult a celei care îşi ajută prietena să avorteze. 

Care a fost relaţia cu camera? E un aparat de filmat care te urmăreşte în permanenţă, de foarte aproape.

Aş spune că a fost foarte naturală. Cu operatorul am avut o conexiune care a facilitat relaţia mea cu camera. Într-adevăr, e o cameră care e aproape mereu lângă faţa mea, ca o umbră. Chiar am utilizat-o ca un fel de unealtă: m-am gândit că e atât de aproape, încât e ca şi cum cineva o împinge pe Anne din spate şi nu are cum să facă marche arrière, să se întoarcă din drum. Am simţit-o ca pe forţă, nu ca pe ceva care să mă împiedice. 

Deşi erai deja o tânără actriţă cunoscută, este clar că acest film şi premiul de la Veneţia ţi-au dat o vizibilitate şi mai mare. Cum te-a schimbat acest rol, deopotrivă personal şi profesional?

Cum îi spuneam şi lui Audrey, cred că am început filmul ca une jeune fille şi l-am terminat ca o femeie. Am impresia că m-am hrănit atât de mult din determinarea şi curajul lui Anne, încât la sfârşit nu voiam să las să dispară aceste calităţi. Le-am păstrat cu mine şi asta mă ajută să avansez şi să am mai multă încredere în mine pe plan personal, dar şi pe plan profesional. Cred că, prin acest rol, mi-am arătat mie însămi că sunt capabilă de unele lucruri pe care nu mi le imaginam înainte. Această experienţă m-a ajutat foarte mult să cresc în ambele moduri, profesional şi personal, şi să mă simt mai bogată.

Care sunt avantajele şi riscurile de a începe din copilărie o carieră o actriţă?

Riscuri pot apărea dacă nu eşti înconjurat de o familie şi de prieteni de încredere. Poţi să te pierzi uşor şi să fii acaparat de o industrie care are foarte multe vicii şi e destul de periculoasă. Consider că ceea ce te salvează este un cerc familial şi de prieteni foarte solid. 

În rest, avantajul e că creşti în faţa publicului cu filmele pe care le faci. Oamenii te văd la diferite vârste, iar tu creşti din experiențele pe care le ai, din filmările pe care le faci, din personajele pe care le joci. Devii un burete şi absorbi tot ce e posibil de absorbit. Iar asta te face să fii mult mai matur, mai deschis la minte, mai bogat. 

Povestea ta este una de succes. Ai muncit mult pentru asta. Dar cât de dificil este totuşi pentru o tânără actriţă ca tine într-o industrie a filmului din Franţa care este extrem de dezvoltată, dar şi foarte competitivă?

Nu ştiu cât este de dificil. Cred că fiecare are drumul lui. Nu înseamnă că, dacă faci un film pe an sau un film la fiecare cinci ani sau zece ani, eşti mai bun sau mai prost. Cred că trebuie să îmbrăţişezi tot ce ţi se dă şi să încerci să te mulţumeşti cu ceea ce ai. Bineînţeles, aici nu vorbim de ambiţie şi de ceea ce te face să îţi doreşti mai mult şi să îţi atingi obiectivele. Dar cred că fiecare parcurs e diferit şi nu trebuie să te uiţi în grădina vecinului. Dacă încerci să faci aşa, te pierzi. 

Am multe prietene actriţe din aceeaşi generaţie şi am mai avut discuţii cu ele. Când eşti tânăr, în special în adolescenţă, poate nu înţelegi lucrurile cum le vei înţelege mai târziu, aşa că atunci poţi să te întrebi ce are o colegă şi nu ai tu şi dacă nu cumva e mai bună ca tine şi de aceea a fost luată într-un rol. Dar, după aceea, îţi dai seama până la urmă că nici o actriţă nu îi fură rolul alteia. Fiecare rol corespunde unei persoane. Există oameni care sunt destinaţi să facă un anume proiect. Oricât te-ai lupta şi oricâte audiţii ai încerca să faci, un anumit rol tot o să îi aparţină alteia, pentru că e vorba de ceea ce îşi proiectează realizatorul, de ceea ce are el în gând, de o energie, de o conexiune, de mai multe astfel de lucruri care nu sunt bazate numai pe joc şi pe ceea ce poţi să faci tehnic. Dacă înţelegi că fiecare dintre noi e unic, că fiecare are ceva ce îl face să fie ales, poţi să avansezi mult mai uşor. Nu e bine pentru tine dacă încerci să fii într-o competiţie constantă.

Evenimentul face parte dintr-un val de filme realizate de cineaste care în ultimii doi ani au fost premiate la marile festivaluri şi gale. În ce măsură simţi că se produce o schimbare importantă în privinţa accesului la resurse şi a vizibilităţii cineastelor, din poziţia ta de tânără actriţă într-o industrie de film franceză care este printre cele mai avansate din perspectiva drepturilor pentru femei?

Din discuţiile pe care le-am avut cu realizatoarea, care face parte din Colectivul 50/50, ce se luptă pentru echitate şi paritate în industria cinematografică, ne-am dat seama că acum este mai puţină neîncredere faţă de femei în general. Producătorii au mai multă încredere în viziunea femeilor, în scenariile pe care le scriu, în ceea ce propun. Iar asta facilitează mult progresul, pentru că acum sunt mai multe femei care se simt legitime să-şi prezinte scenariile şi au mai multă încredere că se poate. Genul nu mai contează atât de mult. Avansăm încet, dar am încredere în viitor şi cred că într-o bună zi o să ajungem la paritate, cel puţin în această industrie. 

Ai mai spus în interviuri că nu ţi-ai dorit să faci altceva decât actorie. Ce îţi place atât de mult la asta şi ce îţi oferă? Ce alimentează nevoia asta atât de puternică?

E un răspuns foarte simplu: îmi place frumuseţea jocului. Cred că fac cinema doar pentru asta. Îmi place să joc, îmi place să povestesc, îmi place să am posibilitatea de a spune şi de a face lucruri pe care nu le-aş spune sau face în viaţa personală. Îmi place să experimentez terenuri care nu îmi sunt familiare sau nu îmi sunt la îndemână. Îmi place să îmi asum riscuri, şi asta din ce în ce mai mult. Şi îmi place să mă amuz. Trebuie să vezi cinemaul ca un copil. Eu cel puţin aşa îl văd, ca atunci când am început. Îmi place ce fac. Îmi place când tragem o dublă, apoi încă una şi tot aşa, încontinuu. Mă umple de adrenalină. 

Am văzut că printre următoarele tale proiecte se numără şi un film în care ar urma să o interpretezi pe actriţa Maria Schneider. Ai putea să spui ceva mai multe în faza asta?

E un film de Jessica Palud. O să filmăm la începutul anului viitor. Este un biopic despre viaţa Mariei Schneider, începând de la vârsta de 15 ani şi terminând până aproape de 30 de ani. Bineînţeles, o să fie abordat şi Ultimul tango la Paris, dar nu numai asta, pentru că ar fi lipsit de respect faţă de ea şi faţă de familie să o rezumăm doar la acest film. Mai multe nu pot spune.

Am văzut de asemenea că ar urma să joci şi în următorul film al lui Bruno Dumont, unul dintre cei mai inventivi şi originali cineaşti francezi. 

Atât pot să spun, că joc un soldat al Binelui trimis din spaţiu pe Pământ să se ocupe de decapitarea monstrului, diavolului, care e încarnarea Răului ultim. Este o metaforă a binelui şi a răului care se atrag. Urmează să fie filmat în iulie şi august. Bruno Dumont e un realizator care face filme atât de diferite unul de altul, încât cred că acest nou film nu va avea nimic de-a face cu ceea ce a mai făcut el până acum.  

Ai vorbit întotdeauna şi despre originile tale româneşti. În ce măsură ţi-ai dori să joci într-un film românesc dacă ţi s-ar oferi şansa?

Mi-aş dori foarte mult. Cristian Mungiu e pe prima poziţie în clasamentul meu. Mi-aş dori să avem posibilitatea de a lucra împreună. România e totuşi o ţară destul de mică, dar sunt impresionată să văd atât de multe talente. E un cinema foarte apreciat şi foarte respectat în străinătate. Şi are de ce, pentru că e un cinema foarte bun, sensibil, deopotrivă şflefuit şi neşflefuit. E un cinema social, care e chiar foarte bogat şi foarte interesant. Bineînţeles că mi-ar plăcea să joc în România dacă sunt realizatori care şi-ar dori şi ei asta.



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.