Cred că nu greșesc când afirm că Ana Ularu nu mai este o noutate pentru nimeni – numele ei este cunoscut chiar și de cei care nu frecventează teatrele sau urmăresc filmele românești. Însă cred că prea puțini pot susține că știu mai multe despre ea. Ana nu prea dă interviuri, poate pentru că e de fel mai discretă, sau poate pentru că muncește și călătorește mult. Eu cred că este o combinație între cele două.

Pentru mine, Ana este o femeie complexă, eclectică, în continuă dezvoltare și cunoaștere – de sine, de oameni, de locuri și lucruri. Ea nu se plictisește niciodată – o zice chiar ea în interviul de mai jos și parcă i se citește și în ochi, în atitudinea cu care trece prin viață. Am invitat-o să stăm de vorbă pentru că, după ceva vreme, revine pe ecrane într-o producție marca Netflix – serialul Sci-Fi Tribes of Europa. Am regăsit părți din ea în personajul pe care îl intepretează – Bozie Grieta este o luptătoare, parte a tribului Crows, care își croiește complet singură destinul, fără a fi influențată de circumstanțe, sau de cei din jurul ei. Grieta, după cum spune și Ana, nu intră deloc în șablonul personajului feminin, devenit deja un clișeu. Și de aici, o lungă discuție despre personaje feminine, ce înseamnă, defapt, să fii un/o feminist/ă, cum își alege personajele și multe altele. Și pentru că o consider pe Ana o fire eclectică și deschisă la nou, ne-am jucat puțin cu pozele ei, făcute de Marc Rissman pe care le-am transformat în niște super colaje, cu ajutorul artistei belgience Veerle Symoens. Cum ne-au ieșit toate descoperiți în rândurile de mai jos.

Ana, povestește-mi cum erai când erai copil și mai ales, cu ce ai rămas din toate spectacolele părinților tăi, la care mergeai. Au existat momente definitorii pentru tine?

Când eram copil nu eram cu mult diferită de cum sunt acum; eram foarte sensibilă, sociabilă, obsedată să stau cât mai târziu la petrecerile părinților mei. Făceau mereu petreceri acasă cu cei de la Divertis, cu care erau buni prieteni, iar pentru mine era o bucurie maximă și încercam să trag cât mai mult de timp până în momentul în care să fiu trimisă la culcare. Sincer, cred că o bună parte din umorul meu vine de la ei, coroborat cu Looney Tunes și umorul stupid al familiei mele – cred că este una din armele mele cele mai bune.

Mă jucam singură mult, nu am avut frați, surori, dar nu m-am plictisit niciodată; inventam dialoguri și jucam câte trei personaje într-o singură situație, deseori conflictuală. Îmi plăcea să desenez și oriunde m-aș fi dus cu ai mei, mă puneau într-un colț și desenam la infinit. Nu țin minte să fi fost vreodată plictisită în copilărie, mereu mi-am găsit ceva extrem de interesant de făcut – și acum sunt la fel, chit că mă uit jumătate de oră în gol, nu mă plictisesc. 

Din spectacolele părinților mei, am rămas cu două chestii – pe de o parte, sunt spectacolele pe care nu aveam voie să le văd, aveau un conținut care nu era potrivit pentru vârsta mea de atunci, dar era foarte plăcut ce vedeam în pregătirea lor, când își făceau schițele – sunt atât de frumoase, am avut ani de zile, în dormitor, o schiță făcută de ai mei pentru Turandot (n.r. – în regia lui Gelu Colceag), care era un soi de basorelief, făcută cu bucăți de cârpă, o minunăție. Pregătirea asta pentru ce înseamnă spectacole, sau chiar și filmări, mi-a plăcut de mică foarte mult. Și dragostea și bucuria pe care o au față de meseria asta, la finalul zilei de asta fac și eu meseria asta – nu are legătură cu vanitatea, ci doar cu bucuria de a mă juca, de a rezolva lucruri, situații.

De unde vine bucuria asta?

Bucuria pe care o am când sunt în scenă, pentru că știu ce se întâmplă, și deși mintea mea este mereu înainte cu doi pași, de multe ori mă surprind pe mine cu ce se întâmplă în scenă.

Mă bucură procesul mai mult decât orice; niciun covor roșu sau laudă, lucruri care de altfel sunt foarte frumoase, sunt niște bonusuri minunate, nu se compară cu momentul ăla în care descoperi ceva nou, în joc.

Simți vreodată că ai ceva de dovedit, când joci?

Nu mai simt asta. Când eram mai mică, da, dar cred că asta ni se întâmplă tuturor – cred că era în facultate când simțeam că am ceva de demonstrat și trebuie să primesc laude. La un moment dat, ajungi să te bucuri de actul în sine. Am început să mă bucur mult mai tare de descoperire, decât de rezultat. 

Cred că ține și de maturitate.

Da, și de a refuza – liberul arbitru. Să ajungi să poți refuza proiecte pentru că nu crezi în ele – să nu iei un rol doar pentru a demonstra ceva, ci să mergi pe instinctul tău de artist, care îți zice că nu este pentru tine, indiferent de faimă, de lume, de bani. 

Știu că îți plac artele și în general industriile creative. Ești cel mai cunoscută ca actriță, dar tu cânți, regizezi videoclipuri și știu că scrii și scenarii – se completează toate în viața ta? Ai avut sau ai vreodată momente în care te simți confuză? În care poate simți nevoia să te dedici mai mult unei singure discipline, sau arte?

Îți mulțumesc pentru întrebarea asta. Nu, niciodată nu m-am simțit confuză. Cumva, nu fac toate lucrurile astea pentru ceva, le fac pentru că sunt parte din mine. În perioada asta, de exemplu, vreau tare mult să scriu un scurtmetraj; ideea e acolo și până când nu-mi va ieși, simt o frustrare uriașă. Creativitatea, cred eu, e un preaplin. Sunt momente în care mi se face foarte dor să cânt și am noroc că am prieteni, ca Massimiliano Nardulli, care vine și zice „hai să cânți piesa asta”, sau Oigan mă cheamă să cânt o altă piesă și tot așa. Parcă dorințele mele se aud așa, în Univers. Totul vine dintr-o nevoie de exprimare, deci confuză n-am cum să fiu, doar fericită că pot să mă exprim. Aș vrea să fac și scenografie – la nivelul la care știu și pot, pentru că sunt un lăutar în toate; totul e după ureche și după ce îmi place mie. Mă lupt și lucrez mult la fiecare proiect – cum a fost, de exemplu Îngrijitorul (r. Radu Iacoban) de la unteatru, unde timp de o lună numai asta mâncam, n-am știut nimic altceva. Și cred că toate astea vin din bucuria aia a rezolvării situațiilor, pe care am văzut-o la ai mei, în copilărie.

Și clar este și o consecință a faptului că faci parte dintr-o familie foarte creativă.

Așa este, și sunt norocoasă. Mi s-a întâmplat de multe ori să aud ”Ana, eu nu vin dintr-un background ca al tău, de artiști” – nu consider că a mea copilărie a fost mai bună sau mai rea ca a altora, hipertrofiile au și atrofii. Ăsta îmi e trecutul, copilăria, ceea ce m-a format și mi-a dat momentele mele de strălucire, dar și fricile sau defectele.

Ai putea spune că fiecare este o identitate diferită a ta? 

 Cred că într-un fel avem toți identități diferite – e o idee care mă obsedează de când am citit pentru prima oară Pirandello – tu nu ai o identitate, ești de fapt rezultatul percepțiilor fiecărui om care interacționează cu tine.

Joci în noul serial Sci-Fi produs de Netflix, Tribes of Europa – în care acțiunea se petrece în 2074, într-o Europă distrusă de o catastrofă misterioasă, în care supraviețuitorii sunt organizați în diverse triburi. Pornind de la premisa asta, îți propun un exercițiu de imaginație – ținând cont de actuala condiție a lumii în care trăim, tu cum îți imaginezi viitorul? 

Hmm, sunt în două luntri, pentru că pe de o parte am o doză de optimism uriaș și cred că toată umbra care ne-a cuprins în ultima vreme a dat naștere și la ceva lumină; deci, mă gândesc că s-a ajuns într-un punct al otrăvii atât de puternic încât ceva trebuie să se întâmple, generația nouă trebuie să-și dea seama că e obligatoriu să salveze planeta, pentru că altundeva nu avem unde să mergem. Pe de altă parte, mă gândesc cu groază la cât de tare ne distruge egoismul și gândirea pe termen scurt, nu gândim într-un viitor. Așa că îmi imaginez viitorul ca pe o luptă continuă între aceste două forțe. 

Mă bucură mult că America a intrat, din nou, în Acordul de la Paris – care era cel mai mare cal de bătaie al acestor alegeri, pentru că dacă ei nu sunt, fiind unul dintre cei mai mari poluatori ai planetei, ne-am pierdut. Și oricum, o să fie un drum lung și anevoios. 

La nivel micro, crezi că România va progresa suficient încât sentimentul de dezamăgire pe care mulți dintre noi îl avem, față de stat și felul în care țara este condusă, să se amelioreze, sau să se transforme, poate, într-un sentiment de mulțumire, sau mândrie?

Totul depinde de generația care vine și din păcate este o generație crescută de cea din urmă, iar mentalitatea generației care pleacă este încă egoistă – uite ce se întâmplă cu spitalele care ard, cu aerul poluant din București, ne otrăvim toți. Eu sper ca România să-și revină, ca generațiile viitoare să realizeze că e nevoie de scandal, de o schimbare. 

Ce te leagă de România, dincolo de rădăcinile tale, prietenii și toate amintirile acumulate aici?

Mă leagă tot. Mă uitam ieri pe Cinepub, vreau să revăd Moromeții, și doar uitându-mă la toate titlurile alea de filme românești, m-a luat un dor uriaș de țară – nu de industrie, ci de stat la coadă la Cinema Studio înainte de o premieră, de merdenelele din Amzei și tot așa. Eu nu mă consider un român mutat din țară, eu mă consider fără de țară.

Mă întorc puțin la Tribes of Europa. Îmi place Grieta – e un personaj complex, o luptătoare care își arată subtil și latura sensibilă. Mi-a plăcut că deși e „dark”, ai reușit să îi oferi o doză de umor bine-venit. Ție ce ți-a plăcut la personajul acesta, ce te-a făcut să îl accepți, să ți-l asumi?

Faptul că am văzut foarte mult potențial pentru un personaj feminin absolut inedit – nimic din compoziția ei nu o determină să fie un personaj feminin clișeic. Gândește-te puțin la călătoria ei – nu este legată de nimeni, este o luptătoare cu propriile eșecuri și greșeli, nu e fiica sau soția nimănui, nu e îndrăgostită de niciun gagiu – e un personaj independent. Plus că mi s-a părut foarte mișto conceptul, mie îmi place science fiction-ul și în general genul nu abordează direcția asta în care suntem mai mizeri, în care fără tehnologie ne întoarcem la stadiu de trib, la a fi bazici, niște animale care își doresc iar expansiune și imperii – mi-a plăcut mult ideea de ciclicitate și apoi și ideea de non-granițe – până la urmă liniile alea trasate de munți și râuri sunt absurde; ce ne delimitează în lumea asta sunt tot mentalitățile.

Mi-a mai plăcut mult tribul meu „The Crows”, de exemplu, cum vorbesc – au un mod nefiresc, parcă recită poezie, ceea ce mi se pare superb, să fii un trib extrem de sângeros, constant pe droguri, dar care vorbește Shakespearian. Mi se pare o combinație fabuloasă. 

Am avut o experiență creativă reușită și cu Philip Koch (n.r. – creatorul seriei) și cu Florian Baxmeyer (n.r. – regizor), care mi-au permis să mă joc. Am mers în aceeași idee de „hai să vedem ce se întâmplă”. 

În primul sezon din Tribes of Europa, fiecare femeie cu un rol principal este portretizată ca o luptătoare, toate sunt femei puternice și independente, însă niciuneia nu îi lipsește sensibilitatea – care, bineînțeles, e mai pronunțată la unele personaje decât la altele. 

Mi se pare că în ultimii 3-4 ani femeile sunt din ce în ce mai vizibile pe marele ecran, iar rolurile lor mai centrale, mai puternice – este, desigur, o consecință a mișcărilor feministe din ultima vreme. Ce părere ai tu, despre toate astea? Ce este feminismul pentru tine, până la urmă – ca actriță dar și ca femeie? 

Mi se pare absurd să nu fii feminist în ziua de azi, este ca și când ai zice „bă, mie nu-mi plac oamenii”. Ce mi se pare mie interesant este cât de brusc s-a făcut trecerea asta de care tu vorbești și nu cred că trecerea bruscă, sub formă de manifest, e un lucru inteligent. Dar uite că în serialul ăsta (n.r. – Tribes of Europa) sau în Emerald City, în care am jucat, s-a făcut atât de natural tranziția, creatorii lor nu s-au gândit să facă niște personaje „feministe”, dar e mișto să ai diversitate. Și apropos de asta, ce mi-a mai plăcut la Tribes of Europa este că avem Lord Varvara și Bozie Grieta – nu există delimitări de gen. Nu cred că feminismul trebuie transformat într-o chestie tezistă și grețoasă, de tip ”te voi bate cu ideologia peste ochi”.

Orice revoluție în gândire trebuie introdusă subtil, altfel va exista întotdeauna rezistență. E foarte bine că s-a întâmplat #metoo și că astfel s-au oprit mare parte din abuzurile alea înfiorătoare, deși mulți spun că au fost femei care au și profitat de pe urma mișcării ăsteia. Eu nu cred că asta contează, pentru victime este mult mai important că s-a întâmplat asta. 

Am observat că îți plac provocările și că ești deschisă la nou, e o modalitate de a învăța; există vreun tip de personaj pe care nu crezi că l-ai putea stăpâni?

Nu știu dacă există, dar aș vrea să-l întâlnesc și clar l-aș încerca, dacă este un personaj bine scris. Am refuzat proiecte pentru că mi se părea că nu erau personajele bine scrise, sau profunde, sau cu considerație față de realitate. Nu știu dacă știi, eu am fost multă vreme în probe pentru Ana, Mon Amour (r. Călin Peter Netzer), eu fiind bună prietenă și adorând-o pe Diana Cavallioti – mi se pare că ce a făcut ea acolo este incredibil, este unul dintre cele mai mișto roluri feminine pe care le-am văzut și de multe ori mă gândesc că nu cred că eu aș fi fost alegerea potrivită. Mi se pare că Diana l-a dus fix unde trebuie.

Însă, cu cât mai greu, cu atât mai bine. Îmi plac personajele interesante.

Ne întoarcem iar în copilărie, la nevoia ta de a rezolva lucruri, probleme.

Da, și câte am avut, de exemplu, la Carousel (n.r. – spectacol pus în scenă de Andrei Șerban). Mi-a zis ceva foarte mișto Rodica Mandache, după spectacol; m-a sunat și zice „Anuță, dacă erau o sută de actrițe, tot ultima pe care aș fi distribuit-o în rolul ăla ai fi fost” (râde) – „tocmai de-aia e foarte valoros ce ai făcut”. Mi s-a părut frumos. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Andrei Șerban că s-a gândit să pună cowboy-ul la curtea Regelui Arthur. M-a dezbrăcat de săbii și de arme și m-a pus acolo. A fost minunat, deși nu mă credeam în stare să fac rolul ăla. 

Întotdeauna am fost introspectă și gata să îmi dau singură în cap. Să înțeleg ce este de învățat. Unde este instinct, unde este condiționare, unde este doar pură tâmpenie și tot așa – poate de-aia nici nu mă plictisesc niciodată. (râde)

Și în final, Ana, sunt curioasă dacă ai vreun obiectiv neîmplinit încă, pe care l-ai putea împărtăși cu noi?

Vreau să dețin imobiliare (râde). Sincer, nu mi-am setat niciodată obiective, mi s-a părut haios să văd ce îmi aduce viața. Acum chiar sunt într-un moment în care îmi doresc să dețin imobiliare și vreau să-mi iau carnetul – un scop neîmplinit de ani de zile.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.