În jurul Cravatei galbene: de vorbă cu soții Celebidachi
Fără îndoială, Cravata galbenă este cel mai discutat film al momentului, criticat și admirat în egală măsură. Deși nu este vreo capodoperă și nici vreun film foarte controversat, a reușit să stârnească emoții puternice și să-i facă chiar și pe cei mai puțin vocali să vorbească despre el. În ultima săptămână, n-a fost zi în care să deschid Facebook-ul și să nu-mi apară vreun comentariu sau vreo părere. De la cronica lui Victor Morozov din revistă, unde s-a lăsat cu blesteme în comentarii, venite de la admiratorii filmului, la controversa iscată în jurul cronicii unor liceeni cărora li s-a cerut să-i schimbe finalul de către realizatorii filmului.
Nu știu dacă în acest context mai contează dacă filmul e bun sau prost și nici cum va fi perceput acest interviu în vârtejul mediatic. Însă ceea ce m-a impresionat la film și mi-a stârnit interesul este că o producătoare fără prea multă experiență, pe numele ei Adela Vrînceanu Celebidachi, a reușit să strângă 20 de milioane de euro pentru o producție integral românească și să convingă o mână de actori cunoscuți la nivel mondial să joace în film.
Când i-am propus ei și lui Serge Ioan Celebidachi să ne întâlnim, cronica lui Victor nu ieșise încă. Mă temeam că nu vor mai sta de vorbă cu mine – experiențele trecute cu anumiți regizori români care-au fost criticați de câte-un cronicar în Films in Frame mi-au arătat că mulți confundă presa cu agenția lor de PR. Dar au dat curs solicitării și mi-au povestit lucruri pe care nu le-au mai spus în alte interviuri, ceea ce m-a surprins plăcut. Întâlnirea noastră a avut loc în orele în care, în social media, exploda scandalul cu Alecart. Bineînțeles, noi aveam telefoanele închise. La scurt timp după ce-au plecat, când am deschis Facebook-ul, feed-ul meu era invadat de postări pe subiect ale multor oameni pe care-i respect și îi admir – și ale căror păreri le împărtășesc până la un punct. Inițial, n-am vrut să mai public un interviu cu niște oameni care păreau altceva decât ce descoperisem eu în scurtul timp petrecut împreună. N-am vrut să promovez un regizor care a făcut presiuni asupra unei liceene – lucru intens discutat, aseară, în redacție. De ce o fac, totuși?
Pentru că acest interviu nu este o odă adusă filmului, sau creatorilor ei. Este o bucată de jurnalism cultural, care merită să existe în același spațiu al ideilor cu discuția estetică și etică stârnită de acest film.
Însă publicarea lui nu schimbă ceea ce cred: și anume că Maria Oglinzanu, autoarea cronicii publicată pe site-ul Alecart, merită niște scuze de la regizorul Serge Celebidachi pe care sper să le și primească.
Nu oricine are capacitatea de a strânge 20 de milioane de euro și actori internaționali de top, pentru o producție cinematografică 100% românească. Ce te-a pregătit pe tine, Adela, pentru o asemenea provocare?
Sincer, nu eram pregătită, dar mi-am dorit foarte mult să reușesc, pentru că toată lumea spunea că nu se poate. Este al doilea film pe care îl produc. Primul a fost Octav, acolo am avut un buget de 2 milioane de euro. Am lucrat mulți ani în marketing, am contact cu mediul privat. Am făcut mult fundraising, inclusiv pentru fundații. Știu cum să prezint un proiect. Dar evident că bugetul fiind atât de mare și neexistând un precedent, toată lumea a spus că nu se poate. A ajutat povestea unei personalități așa cunoscute, dar și prezentările făcute – pentru a avea 217 companii care să ne susțină în final, eu cred că am făcut peste 4.000 de prezentări. Pentru fiecare companie a fost important să-i cunosc valorile și dacă sunt compatibile cu valorile filmului, să vedem cine rezonează cu noi, dacă are sens să propunem sau nu filmul. Am încercat să mă documentez astfel încât să nu primească doar un telefon de la o persoană din București, care oricum pentru ei nu înseamnă nimic. Ci să avem subiecte cât de cât comune de conversație. Totul a fost tailor-made și n-a fost ușor, dar în momentul în care a apărut în Variety press release-ul despre Malkovich, oamenii au început să vină spre noi. Până atunci nu cred că nu le plăcea proiectul, ci pur și simplu nu credeau că se va materializa.
Ce crezi că a convins niște actori de talie internațională să intre în proiect?
Cred că scenariul a convins actorii. Provocarea e să treci de agenți. Asta poate să însemne să nu dormi nopțile, să stai pe fusul lor orar și să suni în Los Angeles până îți răspunde cineva. Acolo nu faci rost de telefoane mobile, cum faci aici la noi. Acolo suni pe un fix la o agenție și până dai de persoana poți să încerci un an, poate chiar doi, până când, la un moment dat, îți răspund. Dar totul e posibil până la urmă, depinde cât ești dispus să dai ca timp, câtă răbdare ai.
Noi nu am făcut un film pentru premii, că nu o să fac nimic cu ele, nu o să mă duc pe lumea cealaltă ținând premii în brațe. Mă emoționează mai tare că oamenii pe care nu-i cunoști, îți trimit niște mesaje cum că le-a făcut bine, sau că le-a adus aminte de un părinte. (Adela Vrânceanu Celibidachi)
Au existat lucruri planificate pe hârtie, care n-au putut fi realizate? Ce a trebuit, practic, sacrificat, ca filmul să poată exista?
Serge: Din punct de vedere artistic, nimic. Filmul a fost făcut cum trebuia să fie făcut. Tot ce am visat, am obținut de la producție. Mi-au dat tot ce am avut nevoie, ceea ce este rar în industrie.
Adela: Timpul nu ți-l dă nimeni înapoi. Și noi am sacrificat mult timp. Evident că acum, văzând că avem spectatori de la 6 la 96 de ani și citind comentariile și mesajele oamenilor, ni se încălzește sufletul. Sunt oameni foarte mulți atinși de film, care au plecat de la cinema cu sufletul plin, cred că nu e nimic mai important în viață decât să dai o stare de bine cuiva.
Dar m-am lovit de prejudecăți. Și te doare să vezi că se pune o etichetă pentru că ai o copertă la pașaport care e considerată inferioară. Și automat tu nu ai valoare, nu ești profesionist. Au fost momente în care m-am simțit rănită. Nu mi s-a părut corect să tratezi așa pe cineva pentru că pur și simplu ți se pare că e dintr-o țară uitată de Dumnezeu. Ceea ce e fals și filmul cred că e o dovadă că nu este așa.
Ați folosit Bucureștiul în moduri surprinzătoare și foarte ingenioase. V-a împins bugetul să filmați preponderent în Capitală sau a fost ceea ce v-ați dorit de la bun început?
Serge: A fost o provocare, dar Vieru a fost extrem de activ și creativ. Și nu avea sens să călătorim peste tot, să ne pierdem în lume. Mi-am dorit să redăm ideea de călătorie, până la urmă. Parcursul personajului să fie cursiv. Dar fără Vlad Vieru (scenografie) și Sebastian Cosor (CGI), care sunt două genii, nu ne-ar fi ieșit.
Adela: Au reușit să reproducă 7 decenii și 11 țări, toate în București. Inputul lor a fost fantastic, dar eu cred că Bucureștiul este un oraș ofertant. Noi am filmat vara, nu ne-a încurcat aglomerația și zgomotul orașului, cum a făcut-o căldura. Sean Bean a suferit cel mai mult, el fiind obișnuit cu o maximă de 23 grade și jucând aici în uniformă militară și cizme până la genunchi la 42 de grade.
Serge: Chiar și moara de la Loire a fost filmată aici. Aproape de oraș, în Balotești, unde am reconstruit-o. Aveam originalul și s-au dus, au scanat-o și apoi, au reconstruit-o aici. A fost o idee extrem de bună.
Adela: La această casă la Balotești pe care am reconstituit-0 să reproducem casa din Loire, a fost repetiția cu Malkovich pentru prima lui zi de filmare de luni, 19 iunie – care era și ziua de naștere a lui Serge. A fost totul ok pe set. Duminică dimineață primesc imagini cu un set care nu mai exista. Pentru că au adormit paznicii și au intrat câinii de la Balotești și au făcut setul praf. Nu mai aveam mobila, nu mai aveam picioare la fotoliul pe care John Malkovich avea o scenă întreagă, nu mai aveam perne, nu mai aveam nimic. Și toți îmi scriau ce facem, ce facem? Și eu nu puteam să-i spun lui Serge. Nici dacă nu era soțul meu, eu nu îi spuneam. Trebuia să gătesc o soluție să înlocuiesc mobila aia unul la unul, pe toată. Într-o zi de duminică.
Serge: Eu am aflat asta luni de zile după.
Serge, mi-ai putea povesti una dintre cele mai dragi amintiri pe care o ai cu tatăl tău?
Îmi vine în minte un moment în grădină, la Loire, unde avem o casă și foarte des stăteam și ne uitam la copaci. La ce ce trebuie să facem, ce trebuie să tăiem, să udăm și tot așa. Și am stat tăcuți minute în șir, fără niciun cuvânt, iar la final mi-a spus că i-a plăcut conversația noastră. Și cam așa aș putea descrie relația noastră, nu trebuia să vorbim prea mult. Uneori vorbeam despre lucruri foarte concrete, alteori momentele cu el erau de o simplitate surprinzătoare. Chestia asta am încercat să o redau în film în scena cu maestrul Zen. Acolo cred eu că este esența tatălui meu. N-am asistat când era el în Japonia, dar mă gândesc că asta era atmosfera. Eu îl păstrez în amintire ca pe un om simplu și foarte accesibil. Care se interesa de toți, stătea de vorbă cu țăranii din sat, îl preocupa viața reală. Asta mi-a plăcut și m-a impresionat întotdeauna.
Îmi dau seama cât de dificil poate fi să ai un părinte atât de cunoscut și de apreciat la nivel mondial și presiunea pe care o poți resimți din acest motiv. S-a simțit vreodată numele Celibidachi ca o povară?
Da. La început, din păcate, mai mult ca o povară, decât un cadou. Resimțeam presiunea la școală, profesorii de istorie, de germană și de muzică, mai ales, se așteptau să fiu cel mai bun elev și bineînțeles că n-aveam nicio șansă să nu dezamăgesc, nu era posibil. Și te obișnuiești sau nu, umbra te urmărește. Chiar și până astăzi. N-am reușit să scap de presiunea asta niciodată. Diferența este că astăzi îmi asum poziția. La 20 de ani nu prea știi ce se întâmplă, cine ești.
Mai târziu am realizat cât de privilegiat am fost să fiu lângă el. Și că este mai mult un privilegiu și un cadou decât altceva.
Există vreo scenă în film care te-a ajutat să te întorci la o amintire neplăcută pe care o ai cu tatăl tău și să-i dai un alt înțeles?
Nu neapărat, dar l-am înțeles mai bine după experiența filmului – și a filmării, și a scenariului. Am ajuns să-l înțeleg și să justific poziția lui în societate, în muzică, analizând cât de dificil trebuie să fi fost când a plecat și s-a rupt atât de brutal de familie. Treci prin nazism, comunism, nu poți să te întorci acasă atâția ani. Nu cred că avea cum să facă muzică altfel decât devenind perfecționist, dur, așezat. Când pățești toate astea, este evident că faci lucrurile până la capăt. N-ai de ales. A trăit niște lucruri absurde și inumane care l-au format, evident. Am o altă perspectivă după acest film, m-a ajutat să pun totul într-un context și să-l înțeleg și-n momentele în care mi s-au părut extreme sau exagerate reacțiile lui.
Evident, este și un proces terapeutic, mai ales că a trebuit să îl tratez și pe Miki – pe mine tânăr, și să-l înțeleg vis a vis de tatăl lui. Ceea ce m-a forțat să mă distanțez.
Eu îl păstrez în amintire ca pe un om simplu și foarte accesibil. Care se interesa de toți, stătea de vorbă cu țăranii din sat, îl preocupa viața reală. Asta mi-a plăcut și m-a impresionat întotdeauna. (Serge Celibidachi)
Adela, tu dacă ar fi să te detașezi de proiect, crezi că povestea asta ar fi putut fi spusă de altcineva, în afară de Serge, singurul moștenitor?
Nu, pentru că nu are nimeni, în primul rând, atâtea insight-uri. A putut să o facă pentru că știe tot. Apoi, eu nu cunosc mulți oameni cu pregătirea muzicală a lui Serge. Îi pui orice bucată muzicală vrei tu și îți va recunoaște compozitorul. Sunt mulți regizori talentați care ar fi putut face o treabă bună, dar nu cred că poți face un film despre un dirijor, sau despre un compozitor fără pregătire muzicală. Am avut emoții că nu se va putea detașa emoțional, eu n-aș fi putut, dar el a reușit să aibă această distanță extraordinară în poveste și să-și surprindă tatăl fără să-l ridice în slăvi. Sigur că îl percepi ca pe un omagiu – și eu îl percep așa și l-am văzut de peste 50 de ori. Dar cred că povestea este spusă în mod obiectiv.
Există, într-adevăr, o cravată galbenă și dacă da, unde este ea acum?
Serge: Nu putem dezvolta ca să nu dăm spoilere. A existat o cravată, a fost un cadou real.
Adela: Și încheiem aici. Cine a strâns banii, decide. (râde)
Și, în final, aș vrea să vă întreb pe amândoi, ce ați învățat unul despre altul, lucrând la acest film? Dar și despre cinema?
Serge: Să stăm cât mai departe (râde). Noroc că suntem în departamente diferite, fiecare cu treaba lui.
Adela: Evident că nu e ușor să fii căsătorit, să ai copii și să și lucrezi împreună. Pentru nimeni n-ar fi ușor, dar a fost frumos. A fost o aventură pe care cred că ne-o vom aminti la 80 ani.
Serge: A fost un test și uite că l-am trecut. Despre cinema, ce am învățat în România este răbdarea. Că nu se întâmplă când vrei tu, dar se întâmplă când trebuie.
Adela: Cred că filmul ăsta m-a învățat că nevoia publicului de alt gen de film este mult mai mare. Sunt multe filme românești bune care se fac și care sunt necesare și iau premii. Noi nu am făcut un film pentru premii, că nu o să fac nimic cu ele, nu o să mă duc pe lumea cealaltă ținând premii în brațe. Mă emoționează mai tare că oamenii pe care nu-i cunoști, îți trimit niște mesaje cum că le-a făcut bine sau că le-a adus aminte de un părinte. Am văzut un copil la o proiecție privată, care se ciondănea cu taică-su când a ieșit. Tatăl, director la o bancă, voia ca băiatul să devină bancher și cel mic vrea să facă muzică, culmea. Avea vreo 15-16 ani și spunea „vezi, vezi, dacă mă lași să fac”. I-a dat voce filmul, probabil tatăl regretă că l-a luat.
Așa cum facem comedii care au mare succes la public, cum facem filme de artă care au succes în festivaluri, cred că există loc și pentru un alt gen de filme de care simt că publicul are nevoie.
Cravată Galbenă este în cinematografele din toată țara din 17 noiembrie.
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.
