Abbas Fahdel: „Pentru mine, cinematografia și viața nu sunt două lucruri separate”

4 Octombrie 2022

La rubrica de interviuri cu cineaşti consacraţi de luna aceasta am ales să stau de vorbă cu un regizor străin: franco-irakianul Abbas Fahdel. 

Sunt cel puţin două motive importante pentru această opţiune. 

Primul este, bineînţeles, opera sa. Cel mai nou film al său, „Tales of the Purple House” (2022), care a avut premiera mondială în competiţia Festivalului de la Locarno, este unul dintre cele mai puternice documentare văzute anul acesta. Cineastul şi-a filmat soţia, pictoriţa libaneză Nour Ballouk, în ultimii ani, de când cuplul locuieşte în Liban, în timp ce în paralel, atât în această ţară, cât şi pe plan internaţional, au loc evenimente istorice, care au influenţat şi viaţa artistei – ea participă la proteste civice anticorupţie, ajută un copil refugiat sirian, continuă să picteze deşi pandemia a oprit posibilităţile de a expune, urmăreşte cu îngrijorare tot ce se întâmplă în lume.

Pe Abbas Fahdel l-am descoperit acum câţiva ani, când a lansat documentarul monumental, de cinci ore şi jumătate, „Homeland (Iraq Year Zero)” (2015), o cronică a vieţii de zi cu zi din Irak înainte şi după invazia Statelor Unite din 2003. De altfel, viaţa poporului irakian l-a preocupat pe Abbas Fahdel încă de la începuturile sale de cineast, când a realizat documentarele „Back to Babylon” (2002) şi „We Iraqis” (2004). În 2019, regizorul a lansat un documentar despre o tabără de refugiaţi din Liban, „Bitter Bread”. Filmografia sa cuprinde şi două lungmetraje de ficţiune, „Dawn of the World” (2008) şi „Yara” (2018), cu poveşti plasate de asemenea în Irak, respectiv Liban.

Al doilea motiv este postura sa de critic de cinema. Abbas Fahdel a scris şi continuă să scrie despre filme şi cineaşti, inclusiv pe pagina sa de Facebook. De altfel, este un cinefil împătimit încă din copilărie, iar la vârsta de 18 ani s-a mutat din Irakul său natal în Franţa, unde a studiat cinematografia la Universitatea Sorbona, obţinând şi un doctorat. A urmat cursuri de cinema susţinute de Éric Rohmer, Jean Rouch şi Serge Daney.

 

În Tales of the Purple House, împletiţi portretul intim al unei femei, pictoriţa libaneză Nour Ballouk, care este, de altfel, soția dvs., cu evenimente istorice care au loc atât în Liban, cât și în lume (criza refugiaților, pandemie, război). E ca și cum omul, și mai ales artistul, nu se poate ascunde sau izola de marile probleme din lume, nici măcar într-o comunitate mică, iar viața noastră este puternic influențată de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cum putem găsi echilibrul între aceste două forțe opuse cu care ne confruntăm: nevoia de calm interior, pe de o parte, și nevoia de implicare civică și conștiință politică, pe de altă parte?

Orice om, fie că este artist sau nu, are dreptul să se izoleze, să aleagă să trăiască pe o insulă pustie, într-o bulă proprie sau într-un glob de sticlă. Dar eu, personal, nu pot trăi izolat de societate. Poate datorită faptului că m-am născut și am crescut într-o țară, și anume Irak, în care viața fiecărui individ a fost și rămâne puternic influențată de evenimente cu impact profund (dictatură, războaie etc.). De trei ani, eu și soția mea Nour Ballouk locuim într-un mic sat din sudul Libanului. Avem propria grădină unde cultivăm fructe și legume și ducem un trai aproape autonom, fără contact cu alți oameni. Dar avem nevoie de contact cu alți oameni, oameni care, în Liban, suferă de multe probleme (sărăcie din cauza corupției politice și a crizei economice, criza refugiaților, pandemie, războaie și așa mai departe). Eu și soția mea suntem mai puțin afectați de aceste probleme decât vecinii noștri libanezi sau prietenii noștri refugiați din Siria, deci ne-ar fi ușor să pretindem că ele nu există. Dar, dimpotrivă, conștientizarea faptului că suntem relativ privilegiați în comparație cu ceilalți ne face atenţi la responsabilitatea noastră ca artiști și, prin urmare, la necesitatea de a expune aceste probleme în munca noastră.

În film, vă ascundeţi în spatele camerei – Nour este în centrul atenției. Cu toate acestea, sunt momente în care eu, unul, v-am simțit puternic prezența – scenele în care vedem fragmente din filme vechi pe un ecran de televizor, de parcă am avea acces la jurnalul unui cinefil. 

Sunt cinefil de la cinci ani, iar această pasiune am moștenit-o de la tatăl meu. Mi-ar fi imposibil să-mi imaginez viața fără cinema. De la 15 ani am știut că voi fi regizor. Și asta m-a împins să plec în Franța la 18 ani pentru a studia film acolo. Când am devenit regizor, nu am încetat să mă uit la filme. Ba dimpotrivă. De fiecare dată când încep un nou proiect, revăd titluri care îmi reînnoiesc credința în cinema, filme precum cele din care arăt fragmente în Tales of the Purple House, filme de Renoir, Tarkovski, Antonioni, Bergman și mulți alți cineaști. Filmele au fost întotdeauna tovarăși esențiali în viața mea, încă din copilărie, și cu atât mai mult acum în cei doi ani de izolare pe care i-am trăit. Prin urmare, a fost firesc să le integrez în filmul meu.

În aproape toate documentarele dvs. filmaţi oameni care vă sunt foarte apropiați: poporul irakian, oamenii din orașul dvs. natal sau din familie și chiar partenera de viață, aşa cum se întâmplă în Tales of the Purple House. De ce este importantă această alegere pentru dvs.?

Pentru mine, cinematografia și viața nu sunt două lucruri separate, ci se suprapun, se completează și formează „un întreg”, ca două fețe ale aceleiași monede. Motiv pentru care a trăi, a vedea și a realiza filme sunt lucruri inseparabile pentru mine. Și e și motivul pentru care majoritatea filmelor mele își trag subiectele și personajele din viața mea și a celor apropiați și din mediul în care trăiesc.

În Back to Babylon, We Iraqis şi Homeland (Iraq Year Zero), surprindeţi atât frumusețea, cât și tragedia poporului dvs. Cum priviţi acum ceea ce se întâmplă în Irak (criză politică prelungită, mișcări sociale) și cât de optimist sunteţi în ceea ce privește viitorul țării dvs. natale în următorii câțiva ani?

Pe termen scurt și mediu, sunt pesimist cu privire la situația din Irak – care de altfel este foarte asemănătoare cu situația din Liban, țară în care trăiesc de cinci ani. Corupția politică din Irak și Liban a devenit atât de profundă, încât este imposibil de înlăturat fără o revoltă populară majoră, mai mare decât cele care au avut deja loc în cele două țări.

Atât Homeland (Iraq Year Zero) cât și Tales of the Purple House își dezvoltă subiectele în propriul ritm, astfel încât privitorul să poată înțelege mai bine complexitatea a ceea ce înfățișaţi pe ecran. Cum decideţi durata filmelor dvs.?

Cred că fiecare film, în funcție de subiect, are nevoie de o durată proprie în care să fie lăsat să respire. În acest sens, un film de zece minute mi se poate părea lung, în timp ce filme precum cele ale lui Wang Bing (dintre care unele durează mai mult de şapte ore) nu mi se par niciodată lungi. Am făcut două filme de ficțiune, Yara și Dawn of the World, fiecare dintre ele având aproximativ o oră și jumătate, durata normală acceptată. Dacă Homeland: Iraq Year Zero durează cinci ore și jumătate, iar Tales of the Purple House durează trei ore, asta se datorează subiectelor lor, care acoperă evenimente majore, de amploarea unei țări întregi. Oricum, când încep filmările la un proiect, nu știu niciodată dinainte cât va dura filmul. Abia în timpul montajului acesta prinde contur și își impune propria durată.

În timpul Festivalului de Film de la Veneția, aţi scris într-un comentariu pe Facebook că simpla căutare a festivalului pe Google generează aproape doar fotografii de pe covorul roșu. Credeţi că marile festivaluri pun prea mult accent pe aspectele ce țin de glamour?

Fiind sponsorizate de branduri importante de parfumuri și haute couture, anumite festivaluri mari, Cannes chiar mai mult decât Veneția, au devenit spații pentru promovarea glamourului și a narcisismului, mai mult decât a cinematografiei. Asta explică, de exemplu, prezența cântăreţilor în jurii, în timp ce critici de film nu prea vezi niciodată în aceste jurii. Așa se explică și prezența blockbuster-urilor americane în program, care sunt luate nu pentru calitatea lor, ci pentru oportunitatea de a avea niște celebrități defilând pe covorul roșu. Refuzând filmele de autori necunoscuți (care sunt maeștrii de mâine), aceste festivaluri concurează între ele pentru a obține filme de la marile studiouri americane, lăsând cinematografia adevărată pe dinafară.

Aţi locuit în Franța de când eraţi tânăr. Cum de nu aţi făcut niciun film acolo care să și abordeze un subiect local?

Când eram student la film, am făcut trei scurtmetraje al căror subiect este situat în Franța, dar e adevărat că nu am avut niciodată dorința şi nu am simţit nevoia să filmez un lungmetraj acolo. Îmi plac filmele franceze, de exemplu cele ale lui Eric Rohmer, care mi-a fost profesor, dar nu mă văd făcând un film care să trateze o poveste de dragoste pariziană. Pentru a face un film, trebuie să-i simt utilitatea. Simt această utilitate când filmez în Irak, Egipt sau Liban, dar nu și în Franța.

V-aţi exprimat admirația și recunoștința față de Godard în mai multe rânduri după moartea sa. În opinia dvs., care ar fi cea mai importantă moștenire a cineastului?

Am început să mă uit la filme, adesea cu tatăl meu, când aveam cinci ani. Până la 15 ani, filmele mele preferate erau western-urile italiene, filmele peplum, melodramele egiptene și musicalurile indiene. Apoi, într-o zi, am văzut un film care nu semăna cu nimic din ce văzusem înainte, și anume Le Mépris de Godard, al cărui nume îmi era necunoscut. Nu l-am înțeles în întregime, dar m-a surprins forma lui, care dezvăluia un stil cu totul aparte. Mânat de curiozitate, am căutat să aflu mai multe despre film și regizorul său. Și așa am descoperit „cinematografia de autor”, care este foarte diferită de „cinematografia de gen” cu care eram familiarizat. Mai târziu, în Franța, am descoperit și celelalte filme ale lui Godard și, deși nu mi-au plăcut toate în aceeași măsură, am admirat libertatea pe care și-o acorda de fiecare dată și inventivitatea lui mereu reînnoită.



Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.