Female gaze(s): despre F-Sides, cu Ioana Diaconu și Alexandra Lulache

30 Iulie 2020

În ultimii zece ani, doar 19% dintre producțiile cinematografice locale care au fost lansate în cinematografe au fost regizate (sau co-regizate) de femei, iar în 2019, doar 17% dintre filmele care au ajuns pe marele ecran au avut la cârma lor o femeie. Acestea sunt cifrele dintr-un studiu recent realizat de F-Sides – un nou proiect multidisciplinar lansat de Ioana Diaconu (co-fondator al Bucharest Fashion Film Festival) și Alexandra Lulache (cercetător). Totodată, F-Sides este primul cineclub românesc dedicat în exclusivitate filmelor regizate de femei – propunându-și să aducă pe marile ecrane din București (deocamdată!) filme care să abordeze teme legate de feminitate care să spargă barierele reprezentării tradiționale a femeilor în cinema, care îmbină atât esteticul cât și socialul. Nu în ultimul rând, F-Sides este și o platformă dedicată femeilor interesate de cinema, dornice să discute experiența feminină și reprezentarea acesteia în film, care apoi se concretizează în articole pe website-ul F-Sides.

Am discutat cu Ioana și Alexandra despre ideile care stau în spatele F-Sides, despre inegalitățile de gen din industria filmului românesc, cât și despre faptul că totodată pare că trăim un moment în care barierele pentru femei încep, încetul cu încetul, să cadă.

Ioana Diaconescu și Alexandra Lulache. Credits: Diana Elena Păun.
Ioana Diaconu și Alexandra Lulache. Credits: Diana Elena Păun.

Voiam să încep prin a vă întreba despre originea proiectului. Se discuta deja de ceva vreme despre diversele inegalități din industria cinematografică românească – de la producție de film și rolurile efective pe care le îndeplinesc femeile pe platou, la reprezentarea efectivă a femeilor în film – și temele acestea începeau să devină din ce mai prezente și stringente, însă niciodată nu s-a materializat un demers care să le adreseze în mod programatic până acum. În acest context, cum ați demarat cineclubul F-Sides?

Ioana Diaconu: Ideea o aveam deja de câțiva ani. Așa cum spui și tu, aceste lucruri se observau și s-a scris mult despre asta – nu doar pe plan local, cât și pe plan internațional. Deja urmăream astfel de inițiative internaționale, iar proiectul în sine a început prin iarnă. A pornit ca un proiect personal. Am vorbit cu Ale despre asta și am zis să aplicăm la AFCN și să vedem ce iese. Între timp, a fost și primit foarte bine de multă lume din jur, care s-a alăturat nouă și ne-a ajutat ca lucrurile să capete cumva o coerență, o consistență.

Alexandra Lulache: Cred că amândouă încercam să fim puțin mai conștiente în legătură cu ceea ce consumăm, în termeni de cultură. A pornit și de la cărți, deși eu mai degrabă sunt un consumator de film. Am început să ne împrumutăm una alteia cărți – mai mult Ioana mie decât invers /râde/ – și cred că în ultimii ani mi-am dat seama cât de inegal era consumul meu de cultură, dar și cât de mult poate să aducă asta în termeni de autoreflexivitate și de diversitate. Eu vin mai degrabă din partea de gender studies, așa că totul s-a petrecut la momentul potrivit.

După ce ați stabilit că în cadrul cineclubului se vor proiecta în mod exclusiv filme realizate de cineaste, cum ați lucrat în direcția curatorială? Ați dat drumul cineclubului cu La Niña Santa (2004) al regizoarei argentiniene Lucrecia Martel, una dintre cele mai vizibile și apreciate cineaste la nivel internațional, iar al doilea film, The Last Summer of La Boyita (2009, r. Julia Solomonoff), este de asemenea un film sud-american. Mi se pare interesant că ați început seria cu filme care nu sunt europene sau consacrate, nu încă o proiecție a lui Agnes Varda. Care au fost dezideratele curatoriale?

Ioana Diaconu: Am vorbit despre curatorial cu Georgiana Vrăjitoru, pe care am cunoscut-o inițial prin Cineclubul Queer. Am rugat-o pe ea să ne ajute pe partea de programming, iar brief-ul era legat de world cinema, ca să reușim să atingem cât mai multe zone și să nu rămânem pe o direcție strict europeană. În același timp, mi-am dorit ca filmele să fie destul de accesibile, cel puțin în această primă fază – să fie adresat unui public cât mai larg, ca să putem deschide această discuție la mai multe niveluri, nu doar în rândul publicului de festival.

Alexandra Lulache: E foarte clar și asumat faptul că vrem să proiectăm doar filme făcute de femei, dar cred că e o întrebare semi-deschisă aici: dacă doar femeile pot să facă filme care conțin un female gaze și cum. Noi ne-am pus această întrebare între noi, și nu aveam încă un răspuns foarte definit la această întrebare.

Cum a fost receptat proiectul până acum? Am văzut că a existat o reacție foarte entuziastă în cercurile de cinema și în cele feministe, dar care a fost reacția generală? Și cum a fost la prima proiecție, care a fost urmată de o discuție moderată de Ioana Pelehatăi?

Alexandra Lulache: Reacția a fost foarte pozitivă. Sincer, ne așteptam la mai multă hatereală. Chiar ne-am pregătit pentru asta. (râde) Dar încă nu a venit.

Ioana Diaconu: Dar încă o așteptăm. (râde)

E adevărat, mai ales considerând cât de tribalizat este adesea climatul în discuțiile online pe aceste teme.

Alexandra Lulache: În ce privește discuțiile, am creat un grup pe Facebook în care poate să intre oricine, dar pe care încercăm să-l ținem safe. Nu o facem chiar pe pagina publică a eventului, tocmai pentru a putea avea conversatii mult mai personale și intime, exploratoare. Cum spunea și Ioana, scopul era să fie un spațiu accesibil pentru toți. Am încercat să ajungem la o rază demografică cât mai mare, mai ales de femei – iar acest proces continuă, dar femeile la care am ajuns până acum,chit că au 17 ani sau peste 50, au fost foarte supportive. Asta chiar dacă unele dintre ele încă se joacă cu cuvântul „feminism” și nu și-l asumă 100% (chiar 50% în cazul unora), dar care au fost foarte încântate. Și am avut reacții pozitive și de la băieți – la prima proiecție, aproape jumătate dintre spectatori erau bărbați.

Discuția de la finalul primei proiecții, care a fost susținută de Ioana și Georgiana, reprezintă structura noastră de acum încolo: anume, să avem o discuție care să acopere și elementele formale, cinematografice, dar care să-și poziționeze temele filmului într-un context social. Prima discuție s-a legat mai mult de educație și de socializare de gen, dar și despre gestiunea unui abuz de către o fată și mecanismele pe care le poate folosi pentru a-și descifra experiența. Lucru care s-a legat și de contextul actual din România.

Prima proiecție F-Sides: La niña santa, de Lucrecia Martel. Credits: Diana Elena Păun.
Prima proiecție F-Sides: La niña santa, de Lucrecia Martel. Credits: Diana Elena Păun.

Fiindcă ați menționat și pe grupul de Facebook – F-Sides nu este doar un cineclub. Atunci când ați anunțat proiectul, ați lansat un manifest foarte puternic care a fost acompaniat de mai multe cercetări cantitative despre piața filmului românesc. Cum ați lucrat la cercetările respective și cum ați dezvoltat această componentă a proiectului?

Ioana Diaconu: De partea de cercetări m-am ocupat eu. Am luat toate listele de box office de pe Cinemagia și am trecut prin ele. Am cercetat și cât de des sunt incluse scenaristele, unde e cam același raport (poate un pic peste 20%) – iar asta reflectă și statisticile oficiale la nivel european și studiile americane, care spun că aproximativ 1 din 5 filme care ajung să fie distribuite în cinematografe este regizat de o femeie.

Ce credeți că determină – cel puțin în contextul industriei locale de film – aceste inegalități destul de flagrante, dar și anumite stereotipuri care s-au înrădăcinat destul de adânc, precum cel al soției producător? Ipostaze care sunt evident reductive și jignitoare.

Alexandra Lulache: Nu am să mă leg neapărat de industria filmului, dar aceste tendințe reflectă cum anume este piața muncii pentru femei în general. Este greu să fii luată în serios. Este mult mai ușor să ți se dea voie să ocupi spațiu în meserii operaționale, dar nu într-o funcție creativă sau de leadership. Inegalitatea este ceva ce ține și de socializarea timpurie: dacă o fată este bună la matematică, de exemplu, în loc să fie încurajată să dea la inginerie, este încurajată să fie profesoară de mate. Evident, nu că ar fi ceva rău în asta, dar cred că asta se aplică la orice domeniu. Inclusiv la UNATC, echilibrul de gen este destul de OK, din ce văzusem la un moment dat.

Problema ține deci de piața de muncă și modul în care ești tratată și integrată, de modul în care ți se permite accesul la anumite poziții.

Alexandra Lulache: La un moment dat, ne-am pus și următoarea întrebare – anume, de ce fac femeile mai mult film documentar – iar una dintre explicațiile anecdotice este că e o dovadă prin care te poți dovedi din punct de vedere tehnic, când nu ți se oferă un alt fel de spațiu în care să o faci. Iar de multe ori, bărbaților nu li se cere o dovadă atât de clară înainte să li se dea pe mână un astfel de proiect.

Ioana Diaconu: Ca să putem răspunde la întrebare asta, am început să ținem un dosar – iar din luna august, vom demara o cercetare în care vom încerca să mapăm toate rolurile de pe platou și din industria filmului, dar și să avem un interviu cu câte o femeie în acest rol, care să ne spună exact ce presupune rolul ei și cum este să fii o femeie în acest rol.

Alexandra Lulache: Sau cum și-au construit autoritatea pe platou. Legat de research – Ioana a făcut acest prim pas, dar vrem să construim și această platformă prin care să strângem cât mai multe informații și păreri, care să fie cât mai participativă.

Ioana Diaconu: Să vedem cum o să iasă, suntem foarte curioase.

Pe de altă parte, mi se pare că acesta este un moment aparte, în sensul în care, de la an la an, avem din ce în ce mai multe regizoare care debutează în lungmetraj.  Din această perspectivă, pare că acest (dez)echilibru începe să se schimbe. Știu că cifra de 19% este derizorie, însă acum zece ani, ar fi fost 0%. Chiar dacă schimbarea nu este suficientă, ea există în momentul de față. Și se vede mai ales în festivaluri și în selecțiile de scurtmetraje.

Ioana Diaconu: Da, am văzut că la Anonimul în selecție sunt foarte multe filme regizate de femei!

Ce credeți despre acest moment particular, în care ușile par că încep să se deschidă încetul cu încetul pentru cineaste, dar și pentru un cinema care are un female gaze, care uneori este queer, chiar intersecțional, racordat la discuțiile globale?

Alexandra Lulache: Părerea mea personale e – super! Dar cred că ține și de faptul că cineva trebuie să-și asume o agendă, din punctul acesta de vedere. Mai ales în privința filmelor de festival, avem din ce în ce mai multe femei, însă creșterea aceasta nu se reflectă și la Hollywood sau în mainstream. De exemplu, însă, Netflix și-a asumat în mod activ să promoveze egalitatea și să angajeze mai multe regizoare, dar și mai multe femei în întreg lanțul de producție. Asta ține de o decizie activă a companiei, iar asta mi se pare că se simte, în calitate de consumator. Dar mi se pare că au făcut-o foarte frumos, că nu au făcut-o doar la nivel declarativ. Mi se pare mișto că există schimbările acestea. Nu aș spune că se întâmplă organic, dar se întâmplă și pentru că niște oameni cu putere – chit că vorbim de festivaluri sau platforme VOD – aleg să se alăture acestui val.

Ioana Diaconescu: Și cred că acum se văd și rezultatele muncii din ultimii ani și a eforturilor susținute de a ajunge aici. Cred că ține și de faptul că discuțiile online se mută foarte mult în această zonă și au început să fie din ce în ce mai multe persoane care au o platformă mai mare decât aveau în trecut.

Alexandra Lulache: Și au apărut și role models – regizoare la care să te uiți, în calitate de cineastă aspirantă, și să te gândești că „hei, pot să fac și eu asta!”. Cum zice și Ioana, asta se adună totuși în timp, așa că poate am ajuns în punctul în care s-a acumulat mai multă încredere.

Ioana Diaconu: Și probabil că acest context e cel care ne-a încurajat să lansăm acest proiect acum, chiar dacă poate era nevoie de asta de mulți ani – dar era o acumulare de energie.

În ce mod credeți că ajută o mai bună cunoaștere a cinemaului regizat de femei? Mai mulți oameni au discutat despre momentul în care au conștientizat că au trăit ani buni fără să vadă filme regizate de femei și fără să fie conștienți de asta, fără să privească asta drept o anomalie. Ceea ce spune multe despre starea de fapt naturalizată, în care femeia care face film este o excepție.

Ioana Diaconu: Cred că are legătură și cu latura asta de reprezentare, de felul în care te vezi și te recunoști în ce consumi, care se aplică și la filme, și la cărți. Și noi am crescut – până la o anumită vârstă, majoritatea – consumând în majoritate literatură și filme făcute de bărbați. Când începi să vezi cealaltă perspectivă, sunt multe laturi de-ale tale pe care începi să le recunoști și să conștientizezi că ai fost obișnuit să vezi femeia ca pe un obiect al dorinței, sau numai drept un personaj suport în film. Și mi se pare că există un efect psihologic destul de mare în momentul în care începi să vezi role models, sau să recunoști părți din tine.

Alexandra Lulache: Aici aș menționa și categoria de finanțare la care am aplicat la AFCN, anume „Educație prin cultură”. Cred că filmul poate să aibă această superputere și poate să avanseze idei feministe, nu doar să le adopte. Îți arată toate aceste moduri în care ai putea să arăți emoții diferite pe care le poți simți și care poate nu erau arătate pe ecran în trecut, posibilități de a-ți duce viața prin care poți să vezi ce ți se potrivește și ție. Și că mai multe părți din tine pot să existe simultan.

Ioana Diaconescu și Alexandra Lulache. Credits: Diana Elena Păun.
Ioana Diaconu și Alexandra Lulache. Credits: Diana Elena Păun.

Ce planuri aveți pe viitor atât ca programming, cât și din punct de vedere al cercetării? (Hai să ne prefacem timp de o clipă că nu există coronavirus.) Dacă va fi posibil acest lucru, veți dori să mutați proiecțiile în interior?

Ioana Diaconu: Ne-am dori ca proiectul să țină tot anul – nu doar unul, chiar doi, trei – și să aplicăm în acest sens pentru finanțări și să găsim sponsori. Am început în aer liber și datorită contextului care permite asta – sau, mă rog, o obligă – și mi-aș dori ca pe viitor să ne asumăm și mai multe direcții. Am început cu această direcție care are în vizor publicul larg, dar am dori să aducem publicului și titluri specializate. Filme de Chantal Akerman sau Laura Mulvey. Și să avem și aceste discuții. Pe termen lung, mi-ar plăcea și să distribuim aceste titluri, să avem nu doar proiecții one-off, ci să le distribuim și în sălile din jurul țării. E un proiect pe termen lung.

Pregătiți și alte componente, în afară de cineclub, cercetare și distribuție?

Alexandra Lulache: Am avut în vedere de la bun început să creăm un concept de cineclub descentralizat. Dacă e un grup care vrea să vadă aceste filme și să poarte discuții în jurul lor, noi să le ajutăm cu o listă de titluri și cu un anume format de discuție, ca să se poată face cinecluburi și în alte orașe, cumva independent de noi.

Ioana Diaconu: Și am primit deja mai multe mesaje de la fete de liceu din diverse orașe care vor să aducă aceste filme și în orașul lor. Acesta ar fi un început bun.

Flavia Dima Flavia Dima
Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la Filmul de Piatra, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame realizează interviurile bi-lunare de joi, în tandem cu Laura Mușat. Festival internațional preferat: Viennale.
Setări cookie box